Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1327/2020

Decizia nr. 1327

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17.11.2016 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 239/S/16.11.2018, Tribunalul Braşov, secţia civilă a admis cererea reclamantului; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, conform contractului de împrumut din data de 08.09.2008 modificat prin anexa 1 din 25 octombrie 2013, către reclamant, în echivalent în RON la cursul BNR aplicabil în ziua plăţii efective; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 7870,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant; a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional B..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 369Ap/19.03.2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., fiind obligat apelantul să plătească intimatului reclamant suma de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această ultimă decizie a fost atacată calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, până la soluţionarea recursului.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis cererea formulată de recurent, dispunând suspendarea executării deciziei civile nr. 369Ap din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acesteia.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Recurentul a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., civilă, formulând, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a omis a stabili incidenţa prescripţiei extinctive a formulării acţiunii reclamantului, pornind de la premisa greşită că actul adiţional la presupusul contract de împrumut ar fi valabil şi a stabilit că ar fi vorba despre o "reînnoire a datoriei".

Consideră că în privinţa prescripţiei trebuie clarificată în primul rând natura juridică a actului adiţional în discuţie.

Instanţele de fond nu au negat faptul că, în ceea ce priveşte presupusul contract de împrumut din data de 08.09.2008, cu termen de rambursare la data de 01.06.2009, s-a împlinit termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, actul fiind supus prevederilor vechiul C. civ. sub aspectul fondului şi ale Decretului nr. 167/1958 sub aspectul prescripţiei extinctive, în acest sens fiind Decizia nr. 1/2014 pronunţată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii.

Actul adiţional de interpretarea căruia depinde, în opinia recurentului, soluţia corectă în cauză, a fost caracterizat de către prima instanţă "act recognitiv" şi de către instanţa de apel "act adiţional de reînnoire a datoriei preexistente", fără să fie stabilită expressis verbis natura juridică concretă a acestuia şi fără a fi arătat motivul pentru care acesta ar fi valabil.

Întrucât dispoziţiile art. 1838 - 1840 şi ale art. 1843 C. civ. care reglementau renunţarea la prescripţia extinctivă au fost abrogate implicit prin art. 25 şi art. 26 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, act normativ aplicabil şi în cauză, consideră că actul adiţional din 2013 este nul de drept, fără niciun efect juridic valabil. În acest sens, invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul arată că intimatul a solicitat o datorie prescrisă cu peste 4 ani anterior intentării acţiunii, în raport cu contractul de împrumut, iar actul adiţional invocat în menţinerea valabilităţii datoriei este un act fără valabilitate, ce nu poate salva raportul şi actul vechi şi fără capacitatea de a crea o obligaţie nouă.

Formal, primul act întrunea cerinţele unui contract de împrumut şi putea servi la admiterea unei acţiuni de genul celei pornite de intimat, cu condiţia ca în momentul introducerii acţiunii să nu fi fost prescris dreptul la acţiune pentru valorificarea drepturilor sale contractuale, însă actul adiţional în discuţie nu poate fi calificat nici ca un act de recunoaştere susceptibil să producă efecte juridice şi nu poate fi calificat nici ca o "reînnoire" a unei datorii mai vechi.

Singura şansă a creditorului în asemenea situaţii este executarea benevolă faptică a obligaţiei naturale. Actul adiţional nici ca act sine-stătător nu are nici o valoare juridică deoarece acest act s-a încheiat pentru recunoaşterea actului vechi, la încheierea lui nu s-a înfiinţat vreun raport juridic sine-stătător, fiind clar că în anul 2013 nu s-a pus problema dării vreunei sume de bani. Acest act neconţinând niciun element care să dea naştere unei obligaţii noi valabile, nu este susceptibil de valorificare nici ca un act juridic distinct, generator de obligaţii.

Anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, invocarea şi analizarea excepţiei trebuia să se facă şi din oficiu, de către instanţa de judecată, fiind vorba despre o excepţie de ordine publică conform reglementării vechi, sens în care invocă Decizia nr. 3238 din 04.11.2008 a ÎCCJ.

Pe cale de consecinţă, consideră că dacă normele juridice în discuţie s-ar fi aplicat corect, s-ar fi dispus admiterea acestei excepţii şi respingerea în întregime a acţiunii prescrise.

Pe de altă parte, arătă că nici apărările sale de fond nu au fost interpretate în mod corect, dat fiind că acţiunea intentată este şi una netemeinică. Acţiunea reconvenţională i-a fost respinsă ca netimbrată şi astfel nu a putut invoca nulitătea absolută a celor două înscrisuri, contractul şi anexa acestuia, în condiţiile în care nu a primit nicio sumă de bani de la intimat cu titlu de împrumut, fiind de acord cu semnarea înscrisurilor în discuţie în considerarea relaţiei de prietenie dintre părţi, pentru ca reclamantul să poată justifica cheltuirea respectivei sume.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 11 iunie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica referitoare la greşita aplicare a textelor de lege în materia prescripţiei extinctive se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul susţine că, în mod greşit, instanţele de fond au dat eficienţă juridică înscrisului ce constituie anexa la contractul de împrumut din 8.09.2008, încheiat în anul 2013, calificându-l fie ca înscris recognitiv, la instanţa de fond, fie reînnoire de datorie, pentru a aprecia, raportat la data încheierii acestuia, că a început a curge un nou termen de prescripţie a acţiunii ex contractu.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte apreciază că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect soluţionată de instanţa de apel care a considerat că, distinct de contractul de împrumut din anul 2008, scadent la data de 1.06.2009, cu privire la care a operat prescripţia dreptului de a solicita restituirea împrumutului acordat de reclamant pârâtului, actul încheiat la 25.10.2013, chiar dacă este intitulat "anexă" la contractul de împrumut, reprezintă o nouă convenţie generatoare de noi drepturi şi obligaţii. Ca atare, aceasta concretizează acordul de voinţă cu privire la o nouă obligaţie asumată de părţi referitoare la împrumut şi la termenul de restituire a sumei, de la scadenţa căruia a început a curge un nou termen de prescripţie.

Este reală susţinerea recurentului în sensul că o recunoaştere de datorie are efect întreruptiv al cursului prescripţiei doar dacă este facută în interiorul termenului de prescripţie, însă această instituţie nu este incidentă în cauză în condiţiile în care, astfel cum s-a statuat, convenţia încheiată la data de 25.10.2013 marchează un nou acord de voinţă al părţilor cu privire la împrumut. Prin urmare nu era necesar ca la data încheierii convenţiei să fi fost remisă efectiv o nouă sumă de bani, câtă vreme părţile şi-au manifestat voinţa de a încheia un nou acord cu privire la suma împrumutată, convenind asupra unui nou termen de restituire.

Pe de altă parte, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă au fost corect aplicate în cazul convenţiei încheiate în anul 2008, nefiind incidente şi în cazul noii convenţii, faţă de momentul încheierii acesteia.

Chiar dacă se poate aprecia că, după intevenţia prescripţiei cu privire la contractul anterior, obligaţia asumată de debitor a subzistat ca o obligaţie civilă imperfectă, naturală, această situaţie s-a schimbat la încheierea noii convenţii, care nu este lipsită de efecte juridice, astfel cum a susţinut recurentul. Dimpotrivă, reprezintă un nou contract de împrumut prin care împrumutatul s-a obligat să restituie suma primită cu acest titlu, astfel că a operat o novaţie valabilă a obligaţiei civile imperfecte într-una perfectă, a cărei executare poate fi obţinută prin constrângere, sens în care a şi fost pronunţată soluţia pendinte de obligare a debitorului la plata sumei transmise între părţi cu titlu de împrumut.

Cea de-a doua critică a recurentului în sensul că instanţa i-a ignorat apărările referitoare la faptul că nu ar fi primit nicio sumă de bani de la intimat cu titlu de împrumut, reprezintă un motiv străin de cauză întrucât vizează aspecte ce ţin de valabilitatea convenţiei ce nu au fost deduse judecăţii într-un cadru procesual care să permită primei instanţe analiza celor sesizate, în condiţiile în care au fost formulate de pârât pe calea unei cereri reconvenţionale prin care solicita constatarea nulităţii contractelor, cerere anulată ca netimbrată, soluţie ce nu a fost criticată în apel şi recurs, caz în care a operat prezumţia de valabilitate a actului juridic încheiat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 451 C. proc. civ. instanţa il va obliga pe recurent la plata sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului reprezentând onorariu avocaţial, redus în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei şi volumul de muncă aferent acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 369/Ap din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatului A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2020.