Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1853/2020

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la 23 mai 2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. SA şi cu intervenientul forţat F., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 2.384 RON către reclamantul A. şi 1.107,97 euro, echivalent în RON la data plăţii, către reclamanta D., reprezentând daune materiale; la o prestaţie periodică lunară în sumă de câte 1.000 RON către reclamantele B. şi C., pe perioada vieţii lor, de la decesul victimei G.; câte 80.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, către A. (fiul victimei), B. (sora victimei) şi C. (mama victimei) şi 60.000 euro pentru D. (sora victimei) reprezentând daune morale; cheltuieli de judecată în faza de urmărire penală în sumă de 4000 RON; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită, respectiv stabilită prin hotărârea instanţei de judecată, începând cu a 11-a zi de la rămânerea definită a acesteia, precum şi 6000 RON cheltuieli de judecată, în caz de opunere.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea secţiei I civile a tribunalului Maramureş.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Maramureş, prin Sentinţa civilă nr. 239 din 18 martie 2019, a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanţii A., B. şi D. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi intervenientul forţat F.. A obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume: 6.451 RON reprezentând despăgubiri materiale şi 35.000 euro cu titlu de daune morale către reclamantul A., 40.000 euro daune morale şi suma de 176 RON cu titlu de prestaţie periodică lunară începând cu data de 27 iunie 2017 către reclamanta B., 45,92 euro şi 28.757 HUF daune materiale şi 10.000 euro daune morale către reclamanta D., 15.000 euro daune morale către reclamanţii A. şi D., în calitate de moştenitori ai defunctei C., plata despăgubirilor acordate în euro şi HUF efectuându-se la cursul ron/euro şi ron/huf de la data efectuării plăţii. A obligat-o pe pârâtă la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi calculate la sumele acordate cu titlu de despăgubire începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la achitarea integrală a sumelor de bani datorate. A respins acţiunea pentru celelalte cereri formulate. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 205/A din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanta B. şi de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 950 RON reprezentând despăgubiri materiale şi reclamantei B. suma de 835 RON cu titlu de prestaţie periodică lunară începând cu data de 27 iunie 2017. A înlăturat obligaţia pârâtei să plătească reclamanţilor A. şi D., în calitate de moştenitori ai defunctei C. suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale. A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins apelurile declarate de reclamanţii A. şi D. A obligat-o pe pârâtă să plătească apelantei B. suma de 375 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanţii A. şi D., în nume propriu şi în calitate de moştenitori legali ai defunctei C.

Prin cererea de recurs, reclamanţii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata sumelor de 15.000 euro, în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale în favoarea recurenţilor, în calitatea lor de moştenitori ai defunctei C., a sumei de 4.000 RON cu titlu de daune materiale în favoarea recurentului A. în calitatea sa proprie şi de 361,26 euro şi 33,757 HUF, în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale în favoarea recurentei D., prin majorare de la suma de 45,92 euro şi 28757 HUF. Ca o consecinţă a admiterii recursului, au solicitat a se reaprecia şi cuantumul cheltuielilor de judecată din apel, majorându-se la nivelul sumei de 3.000 RON, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

- Recurenţii au criticat decizia susţinând că instanţa de apel, contrar legii, prin admiterea apelului pârâtei, a apreciat că reclamanta C., care a decedat pe parcursul procesului şi a încetat astfel să mai fie subiect de drept, nu putea transmite, ca orice alt drept cu caracter patrimonial, dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pretins strâns legat de suferinţa încercată prin moartea victimei.

În acest sens, s-a arătat că prevederile art. 1391 alin. (4) C. civ. sunt foarte clare, în sensul că moştenitorii persoanelor îndreptăţite potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ. la despăgubiri nepatrimoniale nu se pot subroga în dreptul de a cere despăgubiri ce li se cuvin autorilor lor, însă aceştia pot continua acţiunea, dacă a fost pornită de defunct.

Or, justificarea legiuitorului a fost aceea că dreptul la despăgubiri, respectiv cel prevăzut de art. 253 alin. (4) C. civ. (ce rămâne aplicabil potrivit art. 1391 alin. (5) C. civ.) al persoanei prejudiciate - defuncta C. în speţă - s-a născut în momentul naşterii vătămării, moartea fiului prin accidentul de circulaţie din 27 iunie 2017, drept personal nepatrimonial ce trebuie exercitat de titularul lui doar în timpul vieţii. În situaţia în care acesta decedează după exercitarea acestui drept prin promovarea unei acţiuni civile în despăgubiri, moştenitorii acceptanţi sunt îndreptăţiţi expres, potrivit legii, să continue acţiunea introdusă de titularul dreptului nepatrimonial şi, prin urmare, să beneficieze de despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit titularului. Numai în felul acesta scopul procesului iniţiat, de a fi despăgubit, pentru propria suferinţă, este atins.

De asemenea, în temeiul art. 38 C. proc. civ., s-a susţinut că se recunoaşte moştenitorilor calitatea de parte, respectiv de a continua acţiunea pornită de titularul dreptului litigios, transmiterea legală a calităţii procesuale operând în cazul persoanelor fizice prin succesiune, moştenitorii preluând drepturile şi obligaţiile, inclusiv cele procesuale ale autorului lor.

- A fost criticată decizia şi sub aspectul neacordării către reclamantul A. a daunelor materiale sub forma cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, dovedite prin înscrisurile depuse, în sumă de 4.000 RON. S-a arătat că preluarea, de către curtea de apel, a argumentelor intimatei - pârâte, în sensul că, respectivele sume trebuiau solicitate în procesul penal şi nu în instanţa civilă, încalcă prevederile art. 1.381 alin. (1) şi art. 1.385 alin. (1) C. civ.

Prevalându-se şi de dispoziţiile art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, recurenţii au arătat că aceste cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi au fost impuse de existenţa Dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, finalizat cu admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei a intervenientului forţat F., prin Sentinţa penală nr. 168 din 17 ianuarie 2018 a Judecătoriei Baia Mare.

Potrivit art. 478 C. proc. pen., titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt procurorul şi inculpatul, iar obiectul acordului a vizat doar aspectele penale ale infracţiunii de ucidere din culpă, instanţa de judecată fiind sesizată cu soluţionarea acestuia şi nicidecum a laturii civile, care s-ar fi rezolvat printr-o tranzacţie sau acord de mediere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (3), respectiv art. 486 alin. (1) C. pen., ci potrivit art. 486 alin. (2) C. pen.

Mai mult, în procesul penal, instanţa de judecată nu se putea pronunţa asupra cheltuielilor de judecată din faza de urmărire penală, cu care reclamantul A. s-a constituit parte civilă şi pe care trebuia să le achite în mod exclusiv partea responsabilă civilmente, potrivit Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016 a Completului competent să judece recursul în interesul legii.

Ca atare, s-a susţinut că aspectele reţinute de curtea de apel sunt nelegale, bazându-se pe o interpretare sau aplicare greşită a normelor legale, art. 276 alin. (1) C. proc. civ. neaplicându-se în speţă pentru că se referă la condamnarea inculpatului când părţilor civile li se admite acţiunea.

Au arătat recurenţii că au participat la instanţa penală, în cadrul soluţionării acordului de recunoaştere, ca părţi civile în baza unui alt contract de asistenţă juridică, fără a putea emite pretenţii de ordin material. Onorariul avocaţial în sumă de 1.000 RON din cadrul judecării în procedura acordului nu are nicio legătură cu cheltuielile suportate de reclamanţi în cadrul urmăririi penale.

- În temeiul art. 204 C. proc. civ., s-a arătat că recurenta D. înţelege să-şi micşoreze cuantumul despăgubirilor sub forma daunelor morale, pretins în calitatea sa proprie, la nivelul sumei de 30.000 euro în RON la data plăţii, faţă de solicitarea iniţială din cererea de chemare în judecată, raportat la legislaţia şi practica judiciară constantă în materia răspunderii civile delictuale din domeniul accidentelor de circulaţie, ţinându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forţat, dar şi de calitatea pe care o are recurenta, de soră şi de relaţia cu victima accidentului.

S-a susţinut că aprecierea subiectivă a ambelor instanţe nu a fost argumentată în raport cu ceilalţi membri ai familiei, în condiţiile în care această reclamantă a suferit aceeaşi pierdere şi dramă sufletească şi că prin prisma încălcării principiului echităţii şi proporţionalităţii despăgubirii acordate recurentei D., hotărârea atacată este nelegală.

În vechea reglementare în domeniul asigurărilor era menţionat, la art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, faptul că instanţa trebuie să ţină cont, în aprecierea daunelor morale, de legislaţia şi de jurisprudenţa din România. În prezent, chiar în lipsa acestei prevederi legale, instanţa statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparaţie personală nepatrimonială, în aplicarea art. 41 din Convenţia europeană.

Ca atare, chiar dacă recurenta locuieşte în Germania, aceasta nu înseamnă că nu resimte aceleaşi sentimente, astfel că instanţele trebuiau să se raporteze, punctat şi motivat, la impactul asupra acesteia a decesului intempestiv al fratelui său, cu care avea o legătură deosebită, puternică şi o comunicare permanentă.

Prin urmare, judecând în echitate, raportându-se şi la culpa exclusivă a intervenientului forţat dar şi la practica judiciară constantă, despăgubirea acordată de instanţă acestei reclamante trebuie astfel dozată, încât să asigure o alinare pentru suferinţa sa, să nu simtă ca fiind o despăgubire simbolică, ci să fie dezdăunată la fel ca ceilalţi membri ai familiei care au suferit acelaşi prejudiciu.

- În ceea ce priveşte cheltuielile materiale suportate de reclamanta D., s-a arătat că ambele instanţe au ignorat prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) şi alin. (2) din Norma nr. 39/2016. Deşi instanţa de judecată nu este ţinută de prevederile art. 22 alin. (1) din Norma nr. 39/2016, potrivit art. 1.392 C. civ., pe baza înscrisurilor reprezentând cheltuieli materiale, suportate de reclamant, ce au legătură directă cu înmormântarea victimei, hotărăşte obligarea celui care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli, respectiv asigurătorul, la înapoierea lor.

Astfel, ambele instanţe, deşi au avut acces la toate înscrisurile - chitanţe justificative, au înţeles să reducă dar şi să limiteze cheltuielile de înmormântare suportate şi solicitate de reclamanta D., motiv pentru care se impune majorarea acestora la suma exactă cheltuită de parte, respectiv de la suma de 45,92 eu, c/val vignetei şi a combustibilului şi 28,757 HUF, c/val combustibilului transportului de la locul de domiciliu (Germania) în Baia Mare, la suma exactă cheltuită.

Or, analizând bonurile depuse în probaţiune, se poate observa că recurenta D. justifică cheltuieli ocazionate cu achiziţionarea unor coroane şi costurile motorinei şi a unor haine negre.

S-a arătat că tribunalul, deşi a reţinut ca fiind justificate cheltuielile cu combustibilul şi vignieta, nu le-a calculat corect, iar menţiunea cuprinsă la fila x a deciziei din apel, în sensul că reclamanta a solicitat cheltuieli pe care nu le-a probat, este eronată.

Deşi este adevărat că la instanţa de fond reclamanta D. a solicitat şi sume reprezentând cheltuieli efectuate la o dată ulterioară înmormântării, în luna august 2017, pentru rezolvarea unor probleme de familie care s-au ivit din cauza nefericitului eveniment, ţinându-se seama doar de cheltuielile ce ţin de înmormântarea victimei, acestea trebuie restituite în totalitate potrivit art. 1.385 alin. (1) C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă B. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă E. S.A. s-a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, în măsura în care se va constata că există motive care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de lege, menţinerea în totalitate a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că din motivarea recursului nu rezultă incidenţa niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, criticile fiind legate doar de aprecieri subiective ale recurenţilor sau de aspectele de fond ale cauzei.

S-a susţinut că decizia atacată este temeinic motivată, neexistând aspecte invocate în apel care să nu fi fost riguros analizate de către instanţă, astfel încât, în considerarea acestor aspecte, potrivit intimatei-pârâte, recursul este inadmisibil.

Întrucât critica esenţială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a daunelor materiale şi morale s-a arătat că motivele privesc exclusiv netemeinicia deciziei, respectiv reaprecierea probelor administrate şi a stării de fapt existente.

Dacă se va trece peste acest aspect, intimata-pârâtă a solicitat a se constata caracterul nefondat al criticilor formulate.

În ceea ce priveşte pretenţiile recurenţilor, în calitate de moştenitori ai defunctei C., decedată în cursul procesului, la data de 24 octombrie 2018, s-a susţinut inadmisibilitatea cererii reclamanţilor, care decurge din caracterul personal al dreptului la despăgubiri pentru daune morale, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 1.391 alin. (2) C. civ., fiind evident că prejudiciul este unul strict personal, iar compensarea acestuia vizează exclusiv persoana prejudiciată, neputându-se vorbi despre o transmitere a suferinţei resimţite şi implicit a dreptului la despăgubire.

Referitor la suma de 4.000 RON, solicitată cu titlul de daune materiale pentru recurentul A., intimata-pârâtă a susţinut că, având în vedere soluţia de condamnare pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în măsura în care recurenţii depuneau diligenţele necesare, aceştia puteau solicita şi obţine obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală.

De altfel, analizând dispozitivul sentinţei penale se observă că Judecătoria Baia Mare a şi dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, dar şi plata către partea civilă A. a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli.

În măsura în care reclamanţii ar fi fost nemulţumiţi de soluţia pronunţată sub aspectul modului de soluţionare a cheltuielilor de judecată, aveau posibilitatea atacării acesteia cu apel, demers pe care nu l-au urmat.

Împrejurarea că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă nu echivalează cu negarea, în cadrul procesului penal, a dreptului persoanei vătămate de a-şi recupera cheltuielile efectuate, astfel încât nu poate fi obligată la plata acestora, întrucât au fost afectate altui demers juridic şi puteau fi recuperate dacă recurenţii ar fi acţionat corespunzător.

A apreciat, totodată, că suma de 10.000 euro acordată de prima instanţă şi menţinută în apel, cu titlu de daune morale, pentru recurenta D. este echitabilă şi proporţională în raport cu circumstanţele cauzei şi cu prejudiciul nepatrimonial cauzat acesteia în urma accidentului rutier din 27 iunie 2017.

De asemenea, a considerat că nu se impune majorarea daunelor materiale acordate recurentei D.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinarea intimatei - pârâte, arătând că motivele de recurs se întemeiază pe cele cuprinse la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 1.391 alin. (2) şi (4) C. civ.

De asemenea, potrivit recurenţilor, curtea de apel a înlăturat nelegal obligaţia intimatei-pârâte la plata daunelor morale sub forma cheltuielilor de judecată în cadrul dosarului de urmărire penală, aceştia susţinând că prin motivele formulate au argumentat explicit şi în baza temeiurilor de drept precizate de ce recurentul A. este îndreptăţit la aceste cheltuieli care nu puteau fi solicitate decât pe calea acţiunii civile.

Au mai susţinut că recurenta D., în calitatea sa proprie, trebuia să fie despăgubită în mod echitabil raportat la legislaţia şi practica judiciară în materia răspunderii civile delictuale, ţinându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forţat dar şi de calitatea sa de soră şi de relaţia cu victima accidentului de circulaţie.

În final, recurenţii au reiterat motivele pentru care, în opinia lor, instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) şi alin. (2) din Norma 39/2016 la acordarea cheltuielilor materiale suportate de recurenta D.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, nefiind constatată incidentă excepţia ridicată prin întâmpinarea intimatei-pârâte şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 16 septembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

- Are caracter fondat critica referitoare la negarea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a dreptului la despăgubiri morale pe care reclamanţii A. şi D., în calitate de moştenitori ai victimei indirecte, C., îl pot pretinde, în continuarea demersului judiciar iniţiat de aceasta (decedată pe parcursul procesului).

Astfel, dispoziţiile art. 1.391 alin. (2) C. civ. recunosc dreptul la compensaţii băneşti victimelor indirecte sau prin ricoşeu (ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparaţiei unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.

Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferinţa determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de afecţiune), el are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii şi nici pe cale succesorală.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau hotărâre judecătorească definitivă (art. 1.391 alin. (3) C. civ.) şi posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acţiunii în justiţie, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului (art. 1.391 alin. (4) C. civ.).

Or, în speţă, victima indirectă (C., mama victimei directe, decedate ca urmare a faptei ilicite) a pretins despăgubiri de afecţiune, potrivit art. 1.391 alin. (2) C. civ. Întrucât a decedat pe parcursul procesului, dreptul la despăgubire ce îi era recunoscut acesteia, conform art. 1.391 alin. (2) C. civ., anterior menţionat, a putut fi exercitat, prin continuarea acţiunii, de către moştenitori, reclamanţii A. şi D.

În acest context, deşi instanţa de apel identifică în mod corect natura prejudiciului, ca fiind unul de afecţiune, strâns legat de persoana celui care încearcă suferinţa determinată de moartea victimei şi ca atare, dreptul la despăgubire corespunzător are, de principiu, caracter incesibil, în acelaşi timp, ignoră existenţa unor derogări legale de la imposibilitatea transmiterii acestui drept.

Faţă de dispoziţiile art. 1.391 alin. (4) C. civ., decesul victimei indirecte ulterior promovării acţiunii prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecţiune a asigurat legitimare procesuală recurenţilor-reclamanţi, în calitatea lor de moştenitori, în a pretinde dreptul la despăgubire cu această natură, prin însuşirea şi continuarea acţiunii autoarei lor.

Deşi corectă aprecierea instanţei de apel, conform căreia "nu se poate vorbi despre o transmitere a suferinţei resimţite, care este una strict personală", faţă de opţiunea legiuitorului şi de dispoziţia legală anterior menţionată, soluţia prin care s-a negat reclamanţilor dreptul la despăgubirile de afecţiune pretinse de autoarea lor în timpul vieţii, contrazice cadrul legal.

Ca atare, pe acest aspect decizia din apel are caracter nelegal, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (4) C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi conform art. 497 C. proc. civ., soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare.

Celelalte critici formulate au caracter nefondat.

- Astfel, pretinzând că în mod greşit nu au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal, recurentul A. susţine că acestea erau datorate pentru a se asigura o reparare integrală a prejudiciului şi pe de altă parte, că aceste cheltuieli nu puteau fi recuperate în procesul penal faţă de soluţia pronunţată de instanţa penală, bazată pe acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat.

Invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) C. civ. şi ale art. 1385 alin. (1) C. civ. - care enunţă, la nivel de principiu, faptul că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie şi că reparaţia trebuie să fie una integrală - nu demonstrează caracterul fondat al criticii, câtă vreme repararea prejudiciilor trebuie să se facă în cadrul legal, cu respectarea normelor incidente şi a competenţei jurisdicţiilor care trebuie să facă aplicarea lor.

Astfel, aşa cum în mod corect reţine instanţa de apel, pretenţiile referitoare la cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal - indiferent că este vorba de faza urmăririi penale sau a cercetării judecătoreşti - trebuie valorificate în cadrul respectivei proceduri. Instanţa penală este cea care apreciază, în acord cu normele procesuale penale, modalitatea în care trebuie acoperite cheltuielile judiciare pe care le presupune desfăşurarea procesului, indiferent că este vorba de cele avansate de stat sau de părţi (conform art. 272 - 276 C. proc. pen.).

Împrejurarea menţionată, că procesul penal s-a finalizat pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar titularii unui asemenea acord sunt procurorul şi inculpatul, n-are nicio relevanţă sub aspectul soluţionări pretenţiilor referitoare la cheltuielile judiciare avansate de părţi.

Astfel, soluţia adoptată de instanţa penală, a fost aceea de condamnare a inculpatului (conform s.pen. nr. 168/17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare), ceea ce atrăgea incidenţa dispoziţiilor art. 276 C. proc. pen. în privinţa suportării cheltuielilor judiciare făcute de părţi.

Tot astfel, este eronată susţinerea recurentului conform căreia, intervenind acordul de recunoaştere a vinovăţiei, latura civilă a rămas nesoluţionată şi ca atare, instanţa penală nu se putea pronunţa asupra cheltuielilor efectuate în faza urmăririi penale.

Formulând o astfel de critică, recurentul confundă latura civilă a cauzei penale, care presupune acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale (art. 19, art. 397 C. proc. pen. şi în mod particular, art. 486 C. proc. pen., în cazul acordului de recunoaştere) cu situaţia cheltuielilor judiciare, care sunt distincte de latura civilă, fiind reglementate ca sume necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului (şi supuse acoperirii conform dispoziţiilor art. 272 - 276 C. proc. pen.).

De altfel, prin hotărârea penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum şi la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.000 RON, către partea civilă A.

Faptul că, aşa cum susţine, nu i-au fost acordate recurentului toate cheltuielile judiciare avansate (cele din faza urmăririi penale) îi dădea dreptul exercitării căii de atac şi invocării caracterului nelegal al soluţiei, fără a-i deschide însă o cale procedurală distinctă, în faţa jurisdicţiei civile.

Altminteri, s-ar eluda competenţa jurisdicţiei penale şi s-ar deduce judecăţii instanţei civile, pe cale principală, aspecte care puteau face doar obiectul controlului de legalitate al instanţei penale, ceea ce este inadmisibil procedural.

Ca atare, este corectă statuarea deciziei din apel conform căreia cheltuielile ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale se acordă prin hotărârea instanţei penale, neacordarea sau omisiunea pronunţării asupra acestora având remedii procedurale penale.

- Susţinerea recurentei D. în sensul că înţelege, potrivit art. 204 C. proc. civ., să-şi micşoreze cuantumul despăgubirilor morale la suma de 30.000 eu (faţă de cea pretinsă iniţial, de 60.000 euro) nesocoteşte flagrant cadrul procesual al judecăţii în recurs, unde se realizează doar un control de legalitate, respectiv de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) şi nu o învestire cu cereri care să facă obiect al modificării corespunzător judecăţii în primă instanţă.

- În privinţa despăgubirilor morale (10.000 euro) recunoscute de ambele instanţe ale fondului recurentei-reclamante, aspectele deduse judecăţii, care reclamă cuantumul redus ala cestora, nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate.

Astfel, instanţele fondului au avut în vedere tocmai principiul echităţii şi al proporţionalităţii despăgubirilor, ştiut fiind că în această materie, a prejudiciilor nepatrimoniale, în care se reclamă existenţa unor suferinţe, afectarea unor drepturi ale personalităţii, nu se poate vorbi despre o reparaţie integrală şi nici de repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Tocmai judecând în echitate, în absenţa unor criterii legale şi ţinând seama de toate circumstanţele factuale învederate de recurenta D. (legătura afectivă pe care o avea cu fratele decedat, chiar dacă aceasta locuieşte în Germania din 1987) instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe pe aspectul daunelor morale, fără ca în recurs să fie relevate critici care să atragă nelegalitatea soluţiei.

Dimpotrivă, prin memoriul de recurs s-au reluat aceleaşi aspecte de fapt vizând decesul intempestiv al fratelui, cu care recurenta avea o relaţie deosebită şi o comunicare permanentă (cu vizite o dată pe an), supuse deja evaluării instanţelor fondului şi asupra cărora acestea s-au pronunţat prin considerentele hotărârilor, fiind nereală susţinerea conform căreia "aprecierea subiectivă a ambelor instanţe nu ar fi fost argumentată" faţă de reclamantă care "deşi locuieşte în Germania resimte aceleaşi sentimente" cu ale celorlalţi reclamanţi.

- Cu privire la cheltuielile materiale efectuate cu prilejul înmormântării, care nu ar fi fost acordate în mod eronat recurentei D., se constată că, deşi se invocă nesocotirea unor dispoziţii legale (art. 1.392 C. civ., art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) referitoare la modalitatea de acoperire a unor astfel de cheltuieli, în realitate, critica nu este una de nelegalitate întrucât supune analizei modalitatea în care instanţele au valorificat materialul probator.

Astfel, recurenta-reclamată pretinde că înscrisurile depuse, chitanţele justificative, bonurile au demonstrat cheltuielile efectuate cu achiziţionarea unor coroane de flori, cu combustibilul, vignieta şi haine de doliu, nefiind luate în considerare în mod greşit.

Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii sunt în căderea instanţelor fondului, în timp ce instanţa de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, căci aceasta ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, fără să ignore mijloacele de probă administrate de părţi, instanţele le-au valorificat pe acelea care au putut fi puse în legătură "directă şi indirectă cu înmormântarea", conform Normei ASF nr. 39/2016, înlăturându-le din probaţiunea pe acelea care, raportat la datele chitanţelor, nu demonstrau acest aspect.

Au fost înlăturate, de asemenea, acele pretenţii lipsite de caracterul cert al legăturii cu înmormântarea (deplasările în ţară la alte date, ulterioare).

În privinţa altor cheltuieli pretins a fi fost făcute, prima instanţă a fondului a constatat că ele n-au fost demonstrate, iar instanţa de apel a reţinut că în această fază procesuală nu a fost suplimentat probatoriul faţă de cel administrat la instanţa de fond.

Pretinzând, în recurs, o nesocotire a probatoriului - fără să indice, punctual, vreun înscris a cărui valoare juridică să fi fost nesocotită - recurenta tinde, de fapt, la o reevaluare a acestuia, specific unei devoluţiuni a fondului, ceea ce nu poate fi primit şi analizat ca o critică de nelegalitate.

În consecinţă, se va constatata că şi în privinţa acestei componente a despăgubirilor, legate de cheltuielile de înmormântare, au fost respectate dispoziţiile în materie (art. 1.392 C. civ., art. 22 Norma ASF nr. 39/2016), critica formulată având caracter nefondat.

Ca atare, admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare va fi una parţială şi va viza doar pretenţia la despăgubiri morale formulată de reclamanţii A. şi D., în calitate de moştenitori ai victimei indirecte, C., din perspectiva dispoziţiilor art. 1.391 alin. (4) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi D., ambii în nume propriu şi în calitate de moştenitori legali ai defunctei C. împotriva Deciziei nr. 205/A din 10 octombrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată în partea privitoare la înlăturarea obligaţiei pârâtei să plătească reclamanţilor despăgubirile morale pretinse de aceştia în calitate de moştenitori legali ai defunctei C. şi trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.

GGC - NN