Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, sub nr. x/2016, la data de 19.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. - Postul de Televiziune C., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru atingerea adusă dreptului la demnitate, imagine, onoare şi reputaţie, dar şi la publicarea unui comunicat, prin care să îşi ceară scuze, în mod public, pentru emisiunea în care i-a fost produs prejudiciul moral.
2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 6560/8.11.2016, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 7.12.2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 316/7.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de reclamant şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş.
Cauza a fost înregistrată la data de 28.04.2016, sub acelaşi nr. 44402/3/2016, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 476/20.12.2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, cu privire la pârâta D. S.R.L. (denumire anterioară B. SRL) şi a respins cererea reclamantului A. faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
A fost admisă în parte cererea, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Postul de televiziune C., şi a fost obligată această pârâtă să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent RON, la momentul plăţii, cu titlu de daune morale, şi să publice, pe acelaşi post de televiziune, un comunicat prin care, în mod public, să prezinte reclamantului scuze pentru emisiunea "E.", difuzată în data de 7.01.2016, în direct şi pe pagina de web. Totodată, a fost obligată aceeaşi pârâtă să plătească reclamantului şi suma de 2.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reclamantului pentru diferenţa solicitată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părţi.
Pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. (denumită anterior S.C. B. SRL) au formulat apel împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 28.06.2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 476/20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş.
Prin decizia nr. 1188/05 martie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele S.C. D. S.R.L. (denumire anterioară B. SRL) şi S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 476/20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, şi împotriva încheierii de şedinţă, pronunţată la data de 28.06.2017, ambele în dosarul nr. x/2016.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. C. SA- Postul de Televiziune C.
1. Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi majorarea cuantumului daunelor morale la plata cărora a fost obligată intimata-pârâtă de către instanţa de fond, invocând, în drept, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
In motivare, reclamantul a expus pe larg situaţia de fapt şi a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul determinării cuantumului daunelor morale, considerând că suma de 10.000 euro, acordată cu acest titlu, nu respectă echilibrul între fapta săvârşită şi valorile lezate, privind demnitatea, onorarea, respectul de sine, de care se bucură orice persoană; în drept, a făcut referire la prevederile art. 71, art. 72, art. 73, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ., precum şi la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, considerând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recursul fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., C. S.A. fiind introdusă în proces, la cererea reclamantului, la a patra înfăţişare, la care părţile au fost legal citate.
Instanţa de fond a prorogat soluţionarea excepţiei decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, prin introducerea unei noi pârâte - C., şi a dispus emiterea unei adrese către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru a comunica informaţii cu privire la B., D. şi C., în ceea ce priveşte forma de organizare a acestora.
Instanţa a respins excepţia decăderii din dreptul de modificare a cererii de chemare în judecată, pe motiv că D., prin întâmpinare, a depus concluzii pe fondul cauzei, fără să facă referire la existenţa unei alte persoane juridice care ar fi titulara postului de televiziune.
Pârâta a mai arătat că, în apel, a invocat faptul că excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată a fost soluţionată cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., termenul până la care putea introduce în cauză un nou pârât fiind primul termen la care reclamantul a fost legal citat, respectiv la 08.11.2016, în faţa Judecătoriei Piteşti.
Pârâta a considerat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, la fond, s-a luat act de îndreptarea unei greşeli materiale a reclamantului faţă de pârât, în sensul că pârâtul chemat în judecată este S.C. D. S.R.L. şi C. S.A., fiind astfel încălcate prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.
A mai arătat că, în cauză, nu este vorba despre o eroare materială, aşa cum a stabilit prima instanţă si cum, apoi, a confirmat instanţa de apel, ci este o eroare asupra persoanei, o greşită apreciere şi stabilire de către reclamant a subiectului raportului juridic dedus judecaţii, care se soluţionează prin excepţia lipsei calităţii procesuale active, nicidecum prin îndreptarea "greşelii materiale", constând în introducerea în proces a unui nou pârât. Mai mult, introducerea în proces a unui nou pârât nu este o îndreptare de eroare materială, întrucât măsura dispusă de instanţă nu a avut ca efect schimbarea denumirii în proces a pârâtului chemat iniţial în judecată, ci a fost păstrat în proces acest pârât (cu aceeaşi denumire) şi a fost chemată în proces şi recurenta-pârâtă.
Conchizând, prin acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată cu încălcarea dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. l C. proc. civ., prin introducerea în cauză a unui nou pârât, la cea de a patra înfăţişare, la care a fost legal citat; că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, în mod greşit, au avut în vedere ipoteza îndreptării unei erori materiale, în condiţiile în care reclamantul a solicitat expres introducerea în cauză a unei noi societăţi comerciale şi, totodată, păstrarea în cauză a societăţii comerciale iniţial chemate în judecată - rezultând doi pârâţi, faţă de unul singur, iniţial; deşi s-a susţinut că s-a luat act de îndreptarea erorii materiale privind numele pârâtei, a fost dispusă citarea, cu un exemplar al acţiunii, a unei noi pârâte, punându-i-se în vedere să formuleze întâmpinare; iar, prima instanţă a menţionat expres că "s-a luat act de modificarea cererii sub aspectul pârâţilor chemaţi în judecată" şi, nicidecum, de îndreptarea unei erori materiale.
In continuare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 75 alin. (2) C. civ., care reprezintă o transpunere în legislaţia internă a principiilor care rezultă din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia exercitării dreptului la liberă exprimare. A considerat că toate criteriile reţinute de instanţă în sarcina jurnaliştilor reprezintă încălcări ale drepturilor la liberă exprimare şi informare, aşa cum sunt definite de art. 30 şi 31 din Constituţie, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de practica judiciară europeană şi naţională în materie.
Mai mult, a arătat că instanţa nu a stabilit (sau susţinut) că acuzaţiile aduse reclamantului ar fi fost false, iar ceea ce a rezultat din motivarea instanţei de apel a fost că, dacă demersul jurnalistic ar fi fost altfel abordat, concluzia jurnaliştilor ar fi putut fi alta. În plus, deşi în emisiune, au fost difuzate exclusiv afirmaţii acuzatoare formulate de către alte persoane, instanţa a stabilit răspunderea radiodifuzorului. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod repetat, reluând principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, în realizarea unui demers jurnalistic, existenţa unei baze factuale este suficientă, nefiind necesară stabilirea adevărului în cazul reproducerii afirmaţiilor unor terţi.
Recurenta-pârâtă a considerat că, în aceste condiţii, atragerea răspunderii civile delictuale este una nelegală, încălcând drepturile fundamentale anterior menţionate.
In consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate faptul că şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la liberă exprimare, respectând întru totul limitele acestuia, astfel cum au fost definite de art. 30 si 31 din Constituţie, art. 10 din Convenţie şi de practica judiciară europeană şi naţională în materie, îndeplinindu-şi totodată obligaţia de informare a publicului.
5. Apărările formulate în cauză:
Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la 08 iulie 2019, în termen legal, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului declarat de părâtă, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-pârâtă S.C. C. SA- Postul de Televiziune C. nu a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 martie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului exercitat de pârâta S.C. C., invocată de recurentul - reclamant A.
A admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1188/2019 din data de 5 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 6 mai 2020, cu citarea părţilor.
A anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1188/2019 din data de 5 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Sub un prim aspect, trebuie subliniat că recursul exercitat de recurentul reclamant A., care viza exclusiv cuantumul daunelor morale acordate în cauză, a fost soluţionat prin încheierea din 4 martie 2020, pronunţată de completul de filtru, fiind anulat pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile limitative ale art. 488 pct. 1- 9 C. proc. civ., în considerarea argumentelor expuse în conţinutul acelei încheieri care, potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nu este supusă niciunei căi de atac, astfel încât acest recurs nu se mai impune a fi analizat în prezenta decizie.
Recursul exercitat de pârâta S.C. C. S.A. - Postul de Televiziune C. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse:
O primă critică invocată în cauză de către recurenta pârâtă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a vizat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii astfel pronunţate.
Această critică este nefondată.
Prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat a fi citată în cauză, în calitate de pârâtă, B. - Postul de Televiziune C.
Prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, S.C. D. S.R.L. (denumită anterior S.C. B. SRL) a invocat excepţia procesuală a necompetenţei materiale a instanţei şi a formulat apărări pe fondul cauzei, fără a se prevala nici un moment de faptul că pârâta B. - Postul de Televiziune C. nu ar mai avea capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu sau că ar fi fost greşit chemată în judecată.
Prin răspunsul la întâmpinare, având în vedere şi relaţiile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învederat instanţei că a luat act de faptul că, în prezent, denumirea societăţii pârâte este S.C. D. S.R.L. şi a precizat că înţelege să se judece cu această societate.
În faţa Tribunalului Argeş, reclamantul a solicitat, la primul termen de judecată, citarea în cauză şi a S.C. C. S.A. - Postul de Televiziune C.
Prin încheierea din 28 iunie 2017, s-a respins excepţia decăderii reclamantului din dreptul de modificare a cererii, invocată de către pârâtă. S-a luat act, conform art. 204 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., de îndreptarea greşelii materiale din cuprinsul cererii, cu referire la pârâtă, în sensul că pârâta chemată în judecată este S.C. D. S.R.L. (denumită anterior S.C. B. S.R.L. - C. S.A. - Postul de Televiziune C.) şi s-a dispus citarea acesteia, în calitate de pârâtă.
La termenul din 6.12.2017, s-au comunicat de către Consiliul Naţional al Audiovizualului relaţiile solicitate de instanţă, apreciate necesare pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate din oficiu, cu privire la pârâta iniţială chemată în judecată - S.C. D. S.R.L. (fosta B.). Excepţia a fost unită cu fondul, la acelaşi termen.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 476/20.12.2017, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, cu privire la pârâta D. S.R.L. (denumire anterioară B. SRL) şi a respins cererea reclamantului A. faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală; a fost admisă în parte cererea, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Postul de televiziune C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a chemat în judecată, iniţial, pe Societatea B., considerând că, din structura acesteia, face parte Postul de televiziune C., care a difuzat, în ziua de 7.01.2016, în cadrul emisiunii "E.", un material jurnalistic care, în opinia reclamantului, a fost de natură a-i încălca dreptul la imagine, onoare, demnitate şi reputaţie.
Din relaţiile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a constatat că obiectul de activitate al societăţii chemate iniţial în judecată cuprinde, printre altele, şi activitatea de difuzare a programelor de televiziune (cod 6020 - f. x), însă Postul de televiziune C., cel care a transmis emisiunea "E.", în cadrul căreia se pretinde săvârşirea delictului cauzator de prejudicii, aparţine unei alte societăţi, şi anume C. S.A., ce a fost ulterior chemată în judecată.
În acelaşi sens, conform relaţiilor comunicate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, Societatea C. S.A. este cea căreia i-a fost acordată licenţa audiovizuală pentru difuzarea serviciului media, cu denumirea C.
În raport cu constatările expuse, s-a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, cu privire la pârâta iniţială - S.C. D. S.R.L. (fosta denumire B. SRL), trebuie admisă, întrucât nu este întrunită cerinţa prevăzută de art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Lipsind identitatea dintre această pârâtă şi subiectul căruia îi aparţine postul de televiziune care a difuzat emisiunea în cadrul căreia se pretinde că a fost săvârşit ilicitul cauzator de prejudicii, cererea reclamantului faţă de pârâta S.C. D. S.R.L. a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 28.06.2017 a fost respins ca nefondat, reţinându-se de către instanţa de apel că, prin întâmpinare, pârâta S.C. D. S.R.L. a formulat apărări privind fondul cauzei, fără a se arăta că Postul de Televiziune C. nu aparţine societăţii B. S.R.L., astfel că precizarea că acest post de televiziune aparţine S.C. C. S.A. s-a făcut la data de 31.05.2017, când a avut loc prima înfăţişare la Tribunalul Argeş.
Aşadar, s-a făcut doar o precizare că Postul de Televiziune C. aparţine S.C. C. S.A., astfel că, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia decăderii din dreptul de modificare a cererii invocată de către pârâtă, luând act de îndreptarea greşelii materiale din cuprinsul cererii, cu referire la pârât, în sensul că pârâtul chemat în judecată este S.C. D. S.R.L. şi C. S.A.
Or, examinând critica astfel cum a fost formulată în cauză şi argumentele ce au întemeiat-o, instanţa de recurs constată, sub un prim aspect, că procedura de citare cu entităţile procesuale chemate în judecată a fost corect îndeplinită, astfel încât, din această perspectivă, garanţiile procesuale au fost respectate.
Sub un alt unghi, în opinia instanţei de recurs, deşi nu se poate considera că citarea pârâtei S.C. D. S.R.L. echivalează cu o îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu referire la pârâtă, raportat şi la comportamentul procesual al părţilor interesate ce ar fi trebuit să fie caracterizat prin bună-credinţă, această calificare nu are nicio semnificaţie pe plan procesual, câtă vreme toate entităţile chemate în judecată au fost legal citate, au formulat apărările considerate adecvate cauzei şi nu au demonstrat nicio vătămare procesuală care să determine reformarea soluţiilor pronunţate în cauză. În plus, citarea ca pârâtă a S.C. C. S.A. s-a impus ca urmare a informaţiilor oficiale transmise de instituţiile competente, la cererea instanţei, care, potrivit dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Astfel, deşi nu suntem în ipoteza art. 204 C. proc. civ., neexistând nicio veritabilă modificare a cererii, sub aspectul cadrului procesual subiectiv, şi nici a unei îndreptări a erorii materiale în privinţa pârâtei chemate în judecată, ci a unei precizări a cadrului procesual, sub aspectul părţilor ce trebuie să stea în judecată, ca fiind continuatoare a pârâtei chemate iniţial în judecată, instanţa de recurs nu poate decela niciun viciu de legalitate a hotărârii recurate sub acest aspect care să intre sub spectrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi să atragă casarea hotărârii din această perspectivă.
Prin cea de-a doua critică invocată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut faptul că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 75 alin. (2) C. civ., întrucât jurnaliştii au fost de bună-credinţă atunci când şi-au exercitat dreptul la liberă exprimare, informând publicul despre un subiect de interes general, iar tehnica jurnalistică ("de relatare") nu trebuie să fie substituită de către instanţele de judecată. În plus, deşi în emisiune, au fost difuzate exclusiv afirmaţii acuzatoare formulate de către alte persoane, instanţa a stabilit răspunderea radiodifuzorului.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum şi a motivării acestei hotărâri, ca o garanţie a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.
Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.
Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).
În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).
Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:
"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).
Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).
Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.
Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.
Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertăţii de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a analizat global faptele imputate reclamantului şi judecăţile de valoare exprimate în cadrul emisiunii "E." de la C., difuzată la data de 7 ianuarie 2016, deşi ele trebuiau supuse unei analize distincte, întrucât limitele libertăţii de exprimare în cazul jurnaliştilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare invitate în emisiune, dar şi comportamentul acestora este supus unor rigori deontologice specifice, în funcţie de rolul jucat în cadrul acelei emisiuni, corelativ dreptului publicului de a fi informat în mod corect despre subiecte de interes public, şi nu a realizat examenul de proporţionalitate anterior enunţat de către instanţa de recurs, raportat la circumstanţele particulare ale speţei.
Mai mult, în cauză, ar fi trebuit determinate, în mod distinct şi într-o manieră concretă, care sunt obligaţiile profesionale, pretins încălcate, ale moderatorului emisiunii şi cele ale reporterilor care au realizat emisiunea denunţată ca fiind defăimătoare şi care este contribuţia acestora la dezbaterea publică imputată lor de către reclamant, întrucât pârâta chemată în judecată poate răspunde exclusiv în calitate de comitentă a prepuşilor săi, precum şi să se identifice care sunt afirmaţiile şi relatările invitaţiilor care au participat la acea emisiune, care este ponderea lor în cadrul emisiunii, în considerarea faptului că aceştia nu au fost chemaţi în judecată de către reclamant.
În acelaşi sens, instanţa de apel ar fi trebuit să realizeze calificarea afirmaţiilor făcute în cursul emisiunii şi să determine dacă acestea intră în sfera imputării unor fapte obiective sau în cea a unor judecăţi de valoare, această distincţie fiind importantă sub aspectul condiţiilor cărora le sunt supuse afirmaţiile obiective, ce trebuie să aibă o bază factuală suficientă, sau trebuie să treacă proba bunei-credinţe, în cazul judecăţilor de valoare şi obligaţia de diligenţă, în ipoteza preluării afirmaţiilor unor terţi, astfel cum a susţinut recurenta pârâtă.
Or, toate aceste aspecte au natura unor circumstanţe factuale ale cauzei şi revine instanţei de apel rolul clarificării lor, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond, instanţei de recurs revenindu-i exclusiv rostul de a examina, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În acelaşi sens, numai după examinarea de către instanţa de apel a criteriilor esenţiale enunţate în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european a drepturilor omului în balansul între dreptul la viaţă privată şi a dreptului la liberă exprimare, enunţate supra, şi după expunerea de către această instanţă a motivelor relevante şi suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, grefate, în cauza dedusă judecăţii, pe condiţiile răspunderii civile delictuale ale comitentului pentru faptele prepuşilor săi, instanţa de recurs va putea să realizeze ea însăşi un examen de legalitate a hotărârii pronunţate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părţile interesate, în condiţiile legii, a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. - Postul de Televiziune C. împotriva deciziei nr. 1188/2019 din 05 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. - Postul de Televiziune C. împotriva deciziei nr. 1188/2019 din 05 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.