Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1024/2020

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă la data de 31 august 2017 sub nr. x/2017, debitoarea A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorţiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI şi C. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu D. S.A., E. S.A. şi A. S.R.L. prin administrator special:

- să se constate nulitatea actelor juridice reprezentând plăţi efectuate de E. S.A. către D. S.A. în sumă de 4.539.636 RON, din patrimoniul A. S.R.L., în baza contractului nr. x din data de 7 aprilie 2014, încheiat între A. S.R.L. în calitate de cedent şi D. S.A. în calitate de cesionar, astfel cum a fost modificat prin acte adiţionale;

- să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea în solidar a pârâţilor D. S.A. şi E. S.A. la plata sumei de 4.539.636 RON, întrucât plăţile au fost efectuate cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1), (84) alin. (1), (87) alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, cât şi datorită anulării contractului x din data de 7 aprilie 2014 prin sentinţă definitivă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. S.A. a depus la dosar cerere de intervenţie forţată (chemare în judecată a altor persoane) a F. S.A., fiind invocate, în drept, dispoziţiile art. 64, 65 şi 68 C. proc. civ.

Pârâta D. S.A. a depus la dosar cerere reconvenţională, solicitând instanţei să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară cu privire la obligaţia A. S.R.L. de-a achita sumele de bani achitate de E. S.A. (plăţi a căror anulare se solicită - 4.539.636 RON) şi să constate că a intervenit compensarea asupra acestora.

Pârâta D. S.A. a depus cerere completatoare a cererii reconvenţionale, prin care în temeiul disp. art. 1757, 1531 şi 1556 C. civ. a solicitat:

- să se dispună, ca urmare a anulării plăţilor efectuate de E. S.A. şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară, rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare a mărfurilor vândute de D. S.A. către A. S.R.L. (3 din 24 octombrie 2014) ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei esenţiale de plată a preţului şi obligarea A. S.R.L. la plata sumei de 4.539.636 RON reprezentând echivalentul contravalorii materialelor livrate şi achiziţionate de A. S.R.L.;

- să se constate că a intervenit compensarea legală între suma de 4.539.636 RON reprezentând contravaloarea materialelor livrate debitoarei şi suma de 4.539.636 RON reprezentând plăţile a căror anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 16 martie 2018, Tribunalul a acordat cuvântul asupra tuturor excepţiilor invocate şi asupra cererii de intervenţie, fiind amânată succesiv pronunţarea, până la data de 13 aprilie 2018.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2018, au fost respinse excepţiile lipsei de interes a acţiunii invocată de E. S.A. şi D. S.A., excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VII-a Civilă, invocată de D. S.A., excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a plăţilor invocată de D. S.A., excepţia lipsei calităţii procesual active a administratorului judiciar invocată de D. S.A. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocaţilor reclamantului invocată de D. S.A.

De asemenea, în temeiul art. 68 raportat la art. 64 din C. proc. civ. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată a F. S.A., formulată de D. S.A.

Împotriva încheierilor din data de 13 aprilie 2018 şi 16 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti a formulat apel pârâta D. S.A.

În cadrul judecării apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat încheierea din data de 25 iunie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnelor judecător G. şi H., formulată de petenta D. S.A.

Prin încheierea din data de 18 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, în cadrul considerentelor, cererea formulată de apelanta-pârâtă D. S.A., în temeiul art. 413 C. proc. civ., de suspendare a judecăţii cauzei, precum şi cererea formulată de aceeaşi parte, de amânare a judecării cauzei până la soluţionarea recursului declarat în şedinţă împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare. Totodată, prin dispozitivul încheierii, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi ai intimatei-debitoare prin B. SPRL, referitoare la avocaţii aleşi.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 octombrie 2018, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, o nouă cerere de recuzare formulată de petenta D. S.A. privind doamnele judecător G. şi H., întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 25 octombrie 2018, având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a amânat pronunţarea la data de 1 noiembrie 2010, când a pronunţat decizia civilă 2180, prin care a admis excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelanta - pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimatele-debitoare A. S.R.L, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorţiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI şi C. SPRL, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL I., cu intimata-pârâtă E. S.A., şi intimata-intervenientă F. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 16 martie 2018, respectiv 13 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care au fost respinse excepţiile invocate.

A respins apelul declarat împotriva acestor încheieri ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din data de 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a F. S.A., ca nefondat.

La data de 16 noiembrie 2018, pârâta S.C. D. S.A. a formulat recurs împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 şi 25 octombrie 2018, precum şi împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Totodată, la data de 20 noiembrie 2018, pârâta S.C. D. S.A a depus şi cerere de recurs împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018, pronunţată de instanţa de apel.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 decembrie 2019, sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 şi 25 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În cadrul memoriului cuprinzând motivele de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A susţinut, în esenţă, că a formulat o cerere de recuzare împotriva completului de judecată din apel, respinsă prin încheierea din data de 25 iunie 2018 şi, deşi a solicitat suspendarea ori amânarea cauzei până la soluţionarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii menţionate, instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei, pronunţând decizia civilă nr. 2180 din 01 noiembrie 2018.

Întrucât cererea de recuzare a fost formulată înainte de discutarea eventualelor excepţii sau cereri de probe, a considerat recurenta că instanţa de apel nu poate depăşi faza cercetării judecătoreşti şi nu poate lua concluziile părţilor, rămânând în pronunţare.

A mai considerat că, prin formularea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, acest incident procedural nu a fost soluţionat.

În opinia recurentei, respingând cererea de amânare a cauzei formulată de recurentă la termenul din data de 25 octombrie 2018 şi procedând la soluţionarea apelului, instanţa de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil şi dreptul său la apărare, în contextul în care aceasta formulase o nouă cerere de recuzare, nesolutionată.

Sub alt aspect, recurenta-pârâtă a menţionat că, în mod greşit a respins instanţa apelul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenţie formulate de F. S.A.

A precizat că, prin intermediul contractelor de credit încheiate între F. S.A. şi S.C. D. S.A., banca a creditat activitatea recurentei-pârâte, iar pentru garantarea restituirii creditelor au fost încheiate contractele de ipotecă mobiliară nr. x/2015 şi nr. x/2015 în favoarea F. S.A., care vizează toate creanţele pe care D. S.A. le are de încasat, inclusiv cele rezultate din contractul de cesiune de creanţă nr. x din data de 7 aprilie 2014.

A susţinut că respectivele creanţe cesionate, ce fac obiectul contractelor de ipotecă, reprezintă o componentă esenţială a sursei de rambursare a creditelor acordate, sens în care, prin adresa nr. x din data de 11 decembrie 2015, F. S.A. a solicitat ca drepturile sale de ipotecă mobiliară să fie respectate şi orice terţi să se abtină de la o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

A considerat eronată interpretarea instanţei de apel, în sensul că F. S.A. nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi asupra sumelor de bani pretinse de administratorii judiciari în cadrul prezentului dosar.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în mod nelegal şi netemeinic a admis instanţa de apel excepţia inadmisibilităţii apelului formulat împotriva încheierii prin care au fost respinse excepţiile invocate de recurentă la fond, arătând că, în temeiul art. 43 şi 46 din Legea nr. 85/2014, toate hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel, iar potrivit dispoziţiilor art. 424 din C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pot fi sentinţe, decizii sau încheieri.

A precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 466 din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 43 şi 46 din Legea nr. 85/2014, încheierile pronunţate de judecătorul sindic pot fi atacate cu apel, pe cale separată.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018 pronunţate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi admiterea cererii de recuzare a întregului complet de judecată din apel, compus din doamnele judecător G. şi H..

În motivarea recursului, a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de recuzare, fiind, în realitate, incidente dispoziţiile art. 42. alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la temeinicia cererii de recuzare, a făcut referire la împrejurarea că, în urma unei acţiuni promovate de administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, a fost anulat contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. 9137 din data de 7 aprilie 2014, încheiat între A. S.R.L., în calitate de cedent şi D. S.A., în calitate de cesionar, precum şi actele adiţionale ale acestui contract, recurenta-pârâtă fiind obligată la restituirea către A. S.R.L. a sumei de 3.772.320,17 RON, reprezentând plăţi încasate de la E. S.A., în baza contractului de cesiune de creanţă anulat.

A precizat că, sentinţa civilă nr. 7115 din data de 14 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul mai sus menţionat a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelului formulat de D. S.A., prin decizia civilă nr. 722 din data de 13 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului fiind compus din doamnele magistrat G. şi H..

Ulterior, în cadrul prezentei cereri de chemare în judecată (înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă sub numărul de dosar x/2017), administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L. a solicitat anularea plăţilor în sumă de 4.539.636 RON efectuate de către E. S.A. către D. S.A. în baza contractului de cesiune de creanţă amintit.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în cadrul acestei a doua acţiuni, a invocat o serie de excepţii cu privire la acţiunea demarată în cauză, solicitând, totodată, introducerea în cauză a F. S.A.

Excepţiile invocate, împreună cu cererea recurentei de introducere în cauză a F. S.A., au fost respinse, prin încheierea pronunţată la data 13 aprilie 2018 de către Tribunalul Bucureşti.

Împotriva încheierii menţionate, recurenta a promovat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza fiind repartizată completului de judecată compus din doamnele judecător G. şi H..

Întrucât chestiunile litigoase pe care instanţa de apel era chemată să le dezlege în prezenta cauză derivă din contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garantie nr. 9137 din 7 aprilie 2014, la primul termen de judecată din data de 21 iunie 2018, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, ce a fost respinsă prin încheierea pronunţată la data de 25 iunie 2018.

În cadrul recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din data de 25 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat primul termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, astfel că, la termenul de judecată din apel din data de 25 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat amânarea cauzei, în vederea soluţionării recursului formulat, având în vedere că, potrivit art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., pronunţarea asupra cauzei nu putea avea loc până la soluţionarea acestui incident procedural.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a respins cererea sa de amânare, cu încălcarea dreptului recurentei la un proces echitabil, lipsind de efecte juridice calea de atac exercitată de subscrisa în conformitate cu dispoziţiile legale.

A susţinut că, obiectul verificărilor realizate de instanţa de recurs îl constituie doar legalitatea hotărârii recurate, astfel încât, în situaţia admiterii cererii de recurs formulată de recurentă, instanţa de recurs nu putea casa decât hotărârea împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a recursului, respectiv încheierea de respingere a cererii de recuzare, nu şi decizia prin care a fost soluţionat apelul.

Astfel, a apreciat recurenta că dezlegarea raportului litigios de către instanţa de apel nu se putea face decât după soluţionarea definitivă a cererii de recuzare, prin judecarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a acestei cereri.

La data de 8 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 85/2014, art. 64 şi art. 483 din C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 53 din C. proc. civ., ce a fost înregistrată sub numărul de dosar x/2018

Această cerere a fost soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea pronunţată la data de 16 iunie 2020 în dosarul menţionat, când instanţa a admis cererea formulată de petenta S.C. D. S.A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 85/2014 şi a dispoziţiilor art. 64 şi art.

483 din C. proc. civ. şi a sesizat Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 85/2014 şi a dispoziţiilor art. 64 şi art. 483 din C. proc. civ.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a respins cererea formulată de petenta S.C. D. S.A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 din C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2019, la dosar a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorţiul format din B. SPRL FILIALA BUCUREŞTI şi C. SPRL, prin care intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor declarate de pârâtă, solicitând respingerea căilor de atac, ca fiind inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate.

De asemenea, a precizat că, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, este de acord cu soluţionarea acestuia de către completul de filtru, conform dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit de către magistratul asistent raportor desemnat, în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a apreciat că recursul formulat împotriva încheierii instanţei de apel din 30 octombrie 2018 a fost declarat în termenul legal şi este admisibil, iar recursul declarat împotriva încheierilor din 18 iulie 2018, din 25 octombrie 2018 şi a deciziei nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti este inadmisibil.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti,:

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu de instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale de atac extraordinară, fiind limitat la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

Concret, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenta-pârâtă să se încadreze în ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acesta trebuie să invoce una din criticile de nelegalitate prevăzute de textele prevăzute la punctele 1-8 din cadrul alin. (1) al acestui articol.

În recursul declarat, recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel exclusiv sub aspectul temeiniciei acesteia, arătând că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de recuzare, deoarece, în realitate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 42. alin. (1) din C. proc. civ.

A precizat că aspectele litigioase pe care instanţa de apel era chemată să le dezlege în prezenta cauză derivă din contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garantie nr. 9137 din 7 aprilie 2014, iar în urma unei acţiuni în justiţie anterioare, promovate de administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, acest contract a fost anulat, în baza sentinţei civile nr. 7115 din data de 14 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul menţionat, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 722 din data de 13 aprilie 2017, pronunţată de completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti compus din doamnele magistrat G. şi H., aceleaşi ce compun completul chemat să se pronunţe şi asupra apelului promovat în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a subliniat că a formulat, în apel, o primă cerere de recuzare a completului de judecată, respinsă prin încheierea pronunţată la data de 25 iunie 2018, împotriva căreia a formulat recurs, pentru soluţionarea căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat primul termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019.

În considerarea acestui aspect, recurenta-pârâtă a arătat că cererea sa de amânare a judecării apelului a fost respinsă, în acest mod fiind încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, deoarece controlul exercitat de instanţa de recurs vizează numai legalitatea deciziei recurate, a cărei soartă nu este înrâurită de o eventuală admitere a recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare.

Înalta Curte reţine că argumentele invocate în dezvoltarea motivelor de recurs trebuie să se grefeze pe nelegalitatea hotărârii atacate, nu pe chestiuni de netemeinicie, întrucât, în considerarea specificului căii de atac a recursului, examinarea aspectelor de netemeinicie sunt excluse analizei instanţei.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs depus la dosar nu s-au formulat critici concrete de nelegalitate care să se subsumeze dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la judecata realizată de instanţa de apel prin încheierea pronunţată la data de 30 octombrie 2018.

În realitate, astfel cum a arătat chiar recurenta în memoriul cuprinzând motivele de recurs, criticile formulate constau, exclusiv, în aspecte legate de temeinicia încheierii de respingere a cererii de recuzare şi, în plus, vizează maniera de soluţionare a fondului litigiului în apel, prin pronunţarea deciziei în această fază a judecăţii, fără a se aştepta soluţionarea recursului declarat de recurentă împotriva încheierii din 25 iunie 2018 (prin care a fost respinsă prima cerere de recuzare formulată în apel).

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că dezlegarea raportului litigios de către instanţa de apel nu se putea face decât după soluţionarea definitivă a cererii de recuzare, prin judecarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a acestei cereri.

Susţinerile cuprinse în dezvoltarea motivelor de recurs, anterior sintetizate, nu pot fi considerate critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece vizează strict aspecte de netemeinicie şi, astfel, excedează controlului instanţei de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte consideră că exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susţinerilor recurentei-pârâte neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere şi inexistenţa în cauză a motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat împotriva încheierii din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierilor din 18 iulie 2018, din 25 octombrie 2018 şi a deciziei nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti:

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata A. S.R.L. prin administrator judiciar CONSORŢIUL B. SPRL FILIALA BUCURESTI ŞI C. SPRL, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Conform textului art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.

Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Recursul analizat vizează decizia nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă:

A admis excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelanta - pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimatele-debitoare A. S.R.L, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorţiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI şi C. SPRL, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL I., cu intimata-pârâtă E. S.A., şi intimata-intervenientă F. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 16 martie 2018, respectiv 13 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care au fost respinse excepţiile invocate.

A respins apelul declarat împotriva acestor încheieri ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din data de 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a F. S.A., ca nefondat.

Totodată, calea de atac a fost declarată şi împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 şi din 25 octombrie 2018 pronunţate în apel de aceeaşi instanţă, hotărâri cu caracter interlocutoriu.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit ultimei teze a alin. (2) al textului menţionat, în forma în vigoare la data introducerii cererii:

"Nu sunt supuse recursului (...) recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

În speţă, s-a dedus judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, în raport cu dispoziţiile căreia s-a stabilit competenţa materială a tribunalului, în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârile preşedintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părţi numai cu apel, în termen de 7 zile, iar dispoziţiile art. 9 teza a doua din legea menţionată prevăd că hotărârile curţii de apel sunt definitive.

Prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 recunosc doar calea de atac a apelului ce poate fi exercitat împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia reglementată de această lege.

Cum decizia atacată a fost pronunţată în apel, în considerarea argumentelor expuse mai sus rezultă că aceasta are caracter definitiv, nefiind susceptibilă a fi atacată cu recurs, după cum nici încheierea cu caracter interlocutoriu din 25 octombrie 2018, pronunţată în cursul soluţionării apelului, nu poate fi atacată cu recurs, pentru identitate de argumente.

Recunoaşterea unei căi extraordinare de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţia României, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Totodată, instanţa de recurs constată că, în ceea ce priveşte încheierea din data de 18 iulie 2018 a instanţei de apel, este aplicabil principiul unicităţii căii de atac, întrucât, astfel cum rezultă din decizia nr. 1075 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 mai 2019, această încheiere a mai fost, anterior, atacată cu recurs de către recurenta-pârâtă, prin decizia menţionată fiind respinsă calea de atac formulată, ca inadmisibilă.

În consecinţă, întrucât recurenta-pârâtă nu este îndreptăţită să folosească decât o singură dată calea de atac a recursului, iar acest drept a fost deja exercitat în cadrul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că este inadmisibilă formularea unui al doilea recurs împotriva încheierii din data de 18 iulie 2018 a instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (4) şi (9) alin. (2) din Legea nr. 85/2014, coroborate cele ale art. 483 alin. (2) teza ultimă din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 şi 25 octombrie 2018, precum şi împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 şi 25 octombrie 2018, precum şi împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.