Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1125/2020

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii), cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata sumei de 6.400 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamentul şi recuperarea (medicamente, alimente, etc.) reclamantului, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 08.01.2016.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 15.09.2016, reclamantul a arătat că suma solicitată cu titlu de daune materiale este în cuantum de 5.025 RON., sumă compusă din: 3.998 RON - cheltuieli cu alimente, 859 RON - cheltuieli cu medicamente şi 168 RON - alte cheltuieli (transport, etc.).

Prin sentinţa civilă nr. 4475 din 6 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 35.000 Euro (în echivalentul RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii), cu titlu de daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 571,84 RON cu titlu de daune materiale.

Prin decizia nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4475 din 6 decembrie 2017. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro, în echivalentul RON la cursul B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Potrivit recurentului, hotărârea nu este motivată şi cuprinde motive contradictorii - motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în mod corect că autorul (şoferul): nu circula cu viteza legală (chiar dacă accidentul nu ar fi putut fi evitat nici la viteza legală, aceasta ar fi condus cel puţin la diminuarea prejudiciului/vătămărilor); avea defecţiuni la sistemul de iluminare; nu a oprit imediat după producerea accidentului (anunţarea imediată a serviciilor specializate ar fi putut conduce la o creştere a şanselor de diminuare a efectelor vătămării). A concluzionat, de asemenea, că asiguratul pârâtei are o culpă civilă importantă în producerea accidentului şi, eventual, efectelor mai grave ale vătămărilor produse.

Cu toate acestea, potrivit recurentului, instanţa de apel a revenit asupra primei opinii, arătând ca şoferul a depăşit "cu puţin viteza legală" (70 km/h, în loc de 30 km/h, faţă de dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002), că a circulat cu "mici defecţiuni la sistemul de iluminare" (defecţiuni în lipsa cărora este posibil ca accidentul rutier să nu se producă, câtă vreme toţi ceilalţi participanţi la trafic au observat victima) şi că a agravat efectele vătămării prin plecarea de la locul faptei şi neanunţarea serviciilor de salvare, aspect lipsit de efect în opinia instanţei, întrucât victima a avut norocul ca alţi participanţi la trafic să anunţe acest eveniment în timp util.

Astfel, recurentul afirmă că, după ce a stabilit că şoferul a avut o culpă importantă în producerea accidentului, instanţa de apel a arătat că aceste împrejurări prezintă o culpa "mult mai redusă" faţă de cea a victimei, creând o stare de pericol care, în opinie instanţei, făcea extrem de plauzibilă accidentarea.

În opinia recurentului, aceste considerente ale instanţei contravin concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză. Ca atare, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că victima a avut cea mai mare participare la punerea în pericol a integrităţii şi sănătăţii sale. Pe cale de consecinţă, în mod total eronat, instanţa de apel a diminuat culpa şoferului în producerea accidentului la numai 1/7 din culpa totală, fără a motiva în mod corespunzător acest aspect şi în contradictoriu cu cele susţinute iniţial, care atestă o culpă importantă a şoferului în producerea accidentului.

Totodată, recurentul invocă faptul că instanţa de apel a făcut trimitere la dreptul de despăgubire recunoscut de legiuitor, procedând la o interpretare proprie şi nepermisă a acestui drept, în lipsa unor criterii legale şi jurisprudenţiale bine conturate.

Ca atare, instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile legale, procedând la interpretarea unor dispoziţii legale care consacră dreptul la despăgubire al persoanelor prejudiciate printr-o faptă ilicită, prin raportare la venitul/patrimoniul persoanei vătămate.

Pe cale de consecinţă, potrivit recurentului, instanţa a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, interpretând in mod selectiv legea şi pronunţând o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul susţine, de asemenea, că prima instanţă a reţinut în mod corect culpa părţilor în producerea accidentului, prin stabilirea unui procent de 50% în sarcina ambilor participanţi, din raportul de expertiză tehnică reieşind că intervenientul forţat putea şi trebuia să evite producerea accidentului, neavând nicio relevanţă motivul pentru care recurentul se afla pe carosabil în momentul producerii accidentului.

Invocă, totodată, recurentul că organele de urmărire penală au tratat în mod superficial cauza şi că declaraţiile martorilor pe care s-a bazat ordonanţa de clasare nu prezintă relevanţă.

În ceea ce priveşte despăgubirile morale, recurentul arată că pretenţiile sunt justificate de suferinţa pricinuită prin pierderea piciorului drept şi a leziunilor deosebit de grave care i-au pus în pericol viaţa, capacitatea de muncă a fost pierdută în totalitate, acesta având o invaliditate fizică permanentă, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.385 şi 1.387 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la decizia CCR nr. 369/2017. A solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Recurentul a depus punct de vedere.

Prealabil, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata B. S.A. prin întâmpinare, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În speţă, Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat formal, recurentul fiind nemulţumit, practic, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute de către instanţă.

Deşi în cuprinsul motivului de recurs invocat, recurentul susţine şi încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. şi aplicarea greşită a normelor de drept material - 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a-şi întemeia în drept recursul pe aceste dispoziţii, nu prezintă argumente în susţinerea acestor motive de recurs.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Aşadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata B. S.A. şi, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata B. S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.