Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. - fostă B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. şi E. S.A., cerere completată la primul termen de judecată stabilit la data de 17.04.2018, în principal să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru două terenuri situate în extravilanul comunei Blejoi din judeţul Prahova, respectiv tarlaua x, parcela x şi tarlaua x, parcela x, iar în subsidiar, rezoluţiunea antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâţii persoane fizice la data de 25.02.2008, precum şi radierea unor sarcini şi litigii din cărţile funciare ale celor două terenuri.
Prin încheierea din 17 aprilie 2018, instanţa a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti invocată din oficiu cu privire la cererile de radiere a unor sarcini şi litigii din cărţile funciare ale celor două terenuri şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a E. S.A., invocată din oficiu.
Prin încheierea din 02 mai 2018, instanţa a admis şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1667 din 29 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei E. S.A. suma de 27.710,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1667 din data de 29.05.2018, precum şi împotriva încheierii din data de 02.05.2018, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. - fostă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1667 din 29 mai 2018, precum şi a încheierii din data de 02.05.2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esenţă, următoarele:
Potrivit recurentei, instanţa de apel a admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi a statuat în mod eronat cu privire la faptul că termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la naşterea dreptului la acţiune, respectiv data la care s-a împlinit termenul stabilit de părţi pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare din 31.12.2010.
În susţinerea acestei critici, recurenta invocă dispoziţiile art. 2.1 şi respectiv 2.6.4 din antecontractul încheiat cu pârâţii.
Arată, de asemenea, recurenta că instanţa de apel a reţinut faptul că neîndeplinirea condiţiilor nu prezintă nicio relevanţă cu privire la situaţia de fapt, însă nu a argumentat această soluţie, motiv pentru care nu poate fi acceptată aceasta simplă afirmaţie. Recurenta face în acest sens trimitere la decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016 pronunţată în recurs de secţia de a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Raportat la litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2006, aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, care a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 910/2008 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, recurenta arată că definitivarea acestui litigiu nu era suficientă pentru a putea fi perfectat contractul de vânzare-cumpărare, fiind totodată necesară şi radierea din cartea funciară, conform art. 28 alin. (7) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Astfel, intimaţii era singurii care puteau să solicite oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară radierea litigiului despre care se face vorbire.
Recurenta susţine că nu a fost informată de către intimaţi cu privire la stadiul litigiilor sau clarificarea situaţiei juridice cu privire la bunul imobil şi că intimaţii au ipotecat imobilul care făcea obiectului unui antecontract de vânzare-cumpărare şi pentru care primise întreg preţul, în valoare de 618.000 euro.
Astfel, abia la data de 5 iulie 2016 şi ca urmare a insistenţelor recurentei, aceasta a fost informată de către intimaţi că litigiul cu F. S.R.L. s-a soluţionat. Tot la acel moment, recurenta a aflat şi de existenţa ipotecii instituite în favoarea E., despre care intimatul a afirmat că se va şterge la momentul transferului bunului imobil.
Potrivit recurentei, termenul de prescripţie prevăzut pentru solicitarea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare nu a început să curgă, din moment ce condiţiile prevăzute în antecontract nu au fost îndeplinite de către intimaţi şi, mai ales, având în vedere instituirea de către intimaţii a unei interdicţii de înstrăinare în favoarea unui terţ, invocând art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Arată, de asemenea, recurenta că nu au fost expuse motivele pentru care instanţa de apel a înţeles să analizeze distinct (i) îndeplinirea condiţiei ca fiind finalizarea litigiului şi (ii) radierea acestuia din cartea funciară.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că instituirea şi înscrierea interdicţiei de vânzare operată la data de 14.06.2011 nu a creat un obstacol de neînlăturat pentru reclamantă, recurenta susţine că această atitudine nu a fost constantă şi în concordanţă cu buna-credinţă a societăţii în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu intimaţii.
De asemenea, potrivit recurentei, cursul prescripţiei a fost suspendat la momentul înscrierii interdicţiei de înstrăinare, fără a fi încetat nici până în prezent, întrucât interdicţia încă există notată în cartea funciară.
Un alt aspect extrem de important, în opinia recurentei şi pe care instanţa de apel 1-a considerat ca nefiind un caz de suspendare a cursului de prescripţie, este cel reprezentat de negocierile purtate de către părţi în perioada 5 iulie 2016 - 5 aprilie 2017. Noul C. civ. stabileşte că termenul de prescripţie se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Intimaţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.
Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raport.
Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.
În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.
Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.
Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.
Recurenta, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., expune, de fapt, argumente ce exprimă nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta (soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2006, lipsa informării cu privire la stadiul litigiilor, respectiv a clarificării situaţiei juridice cu privire la imobil, neîndeplinirea de către intimaţi a condiţiilor antecontractului de vânzare-cumpărare, efectele juridice ale instituirii şi înscrierii interdicţiei de vânzare din 14.06.2011) şi a interpretării clauzelor art. 2.1. şi 2.6.4 din antecontract
Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.
Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.
Înalta Curte constată că recurenta, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, inclusiv prin invocarea încălcării art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 28 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.
Recurenta tinde, aşadar, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.
Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.