Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Prin Sentinţa nr. 454/C din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de acesta; a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material, invocată de către pârâţi şi chemaţi în garanţie; a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat în solidar pârâţii B. şi C. la plata către reclamantă a sumei de 682.134,45 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 9.799.464 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 2.057.812 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei; a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 133.069,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Contractul de consultanţă nr. 154 din 3 ianuarie 2002 încheiat între B. şi reprezentantul acesteia, C. cu S.C. A. S.A., societatea pârâtă B. se obligă să asigure prin reprezentantul (asociat şi administrator al acesteia) consultanţa managerială pentru întreaga activitate a societăţii reclamante, prin implicarea directă şi permanentă în conducerea executivă a societăţii şi să reprezinte interesele reclamantei A. S.A.
Consultantul s-a obligat ca pe durata contractului şi timp de 5 ani de la data încetării contractului să nu săvârşească acte de concurenţă neloială şi să păstreze confidenţialitatea datelor şi informaţiilor cu care intră în contact pe durata desfăşurării contractului, precum şi să nu folosească informaţiile în propriul său avantaj sau în avantajul terţilor.
Imediat după încetarea contractului de consultanţă, profitând şi de decesul administratorului şi asociatului majoritar al reclamantei, consultantul a înfiinţat o nouă societate comercială, E. S.R.L., în care este unic asociat şi administrator, iar ulterior a înfiinţat în asociaţie cu un fost furnizor al reclamantei A. S.A., firma F., societate a D. S.R.L., cu obiect de activitate identic cu al reclamantei; în 2008 a înfiinţat societatea G. S.R.L., iar în noiembrie 2008 a înfiinţat societatea H.
Prin toate aceste societăţi comerciale, folosindu-se de datele şi informaţiile obţinute pe parcursul derulării contractului de consultanţă cu reclamanta A. S.A., a desfăşurat şi desfăşoară acte de concurenţă neloială.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul C., reţinând că obiectul prezentei acţiuni în pretenţii îl constituie tocmai pretinsa încălcare a clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă de către consultant, al cărui asociat şi administrator este pârâtul C.
Referitor la excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune invocată de către pârâţi şi chemaţii în garanţie, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, avându-se în vedere dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 11/1991, în forma aflată în vigoare la momentul naşterii raportului juridic litigios:
"Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei".
Actele de concurenţă neloială săvârşite de către pârâţi denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată, ultima societate fiind înfiinţată la 31 octombrie 2008, iar potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:
"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea". Termenul de prescripţie de 3 ani se calculează de la data ultimului act de executare, data menţionată, situaţie în care, acţiunea prezentă înregistrată la 1 iulie 2010 se află în termen.
S-a reţinut încălcarea de către pârâta B., în calitate de consultant, precum şi de pârâtul C., în calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi, a clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă prevăzute în Cap. II, art. 2 şi 3 din Contractul de consultanţă nr. 154 A din 3 ianuarie 2002 încheiat cu societatea reclamantă.
Ansamblul probator administrat în cauză ilustrează îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru concurenţă neloială, a cărei exercitare se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală şi se subordonează condiţiilor clasice ale acestui tip de răspundere: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
Legea nr. 11/1991 nu defineşte în mod explicit noţiunea de "concurenţă" sub aspectul ariei sale de incidenţă şi lasă deschisă calea sancţionării tuturor actelor neoneste săvârşite în activitatea comercială sau industrială, chiar şi în absenţa unui raport de concurenţă între autor şi victimă.
În cauză, prin încălcarea clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă, pârâţii şi-au apropiat şi au divulgat tehnologia însuşită în executarea contractului de consultanţă încheiat cu societatea reclamantă, tehnologie privită ca know-how, care este o realizare tehnică cu caracter de noutate relativă şi este obiect de proprietate industrială, de regulă, include o inovaţie, cuprinde cunoştinţe tehnice, informaţii şi abilităţi, necesare fabricării ori comercializării unor produse (în speţă, grătare metalice) şi, fiind obiect de proprietate industrială, este considerat un bun incorporal, un element extrem de valoros în patrimoniul unei întreprinderi, iar prin această însuşire şi respectiv, divulgare, a preluat o mare parte din clientela societăţii reclamante, ca element esenţial al fondului de comerţ.
Referitor la vinovăţie, ca element intenţional, ca şi în cadrul răspunderii civile delictuale clasice, forma de vinovăţie - intenţie, neglijenţă sau imprudenţă - este irelevantă, Legea privind combaterea concurenţei neloiale, prin art. 1 şi 2, afirmând principiul sancţionării generice a actelor de concurenţă neloială, ca delicte civile, întrucât sunt contrare bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite în activitatea comercială.
Probele testimoniale administrate în cauză au ilustrat cu prisosinţă elementul intenţional.
Sub aspectul prejudiciului concurenţial, privit din cele două perspective, respectiv din perspectiva diversităţii - adică al reflectării în planul consecinţelor a actelor şi faptelor de concurenţă neloială şi din perspectiva unităţii sale fundamentale - adică a faptului că, în pofida multitudinii, surselor, formelor de manifestare şi a consecinţelor sale, prejudiciul concurenţial are o unitate fundamentală, determinată de unicitatea izvorului juridic, art. 998, art. 999 C. civ., temeiul său juridic esenţial fiind şi rămânând responsabilitatea civilă delictuală sau cvasidelictuală, în cauză instanţa a reţinut, potrivit materialului probator administrat, că, din punct de vedere al formelor de manifestare, prejudiciul concurenţial cauzat reclamantei prin încălcarea de către pârâţi a clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă din cadrul contractului de consultanţă încheiat între părţi, constă în deturnarea clientelei, cele două părţi prospectând aceeaşi clientelă cel puţin în parte, în forma circumstanţială de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, "prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant, în speţă societatea reclamantă, cât şi prin constituirea unei societăţi concurente, cu salariaţi proveniţi (atraşi sau concediaţi) de la societatea victimă, forma prevăzută de art. 4 lit. h) din legea anterior evocată, cât şi în uzurparea unei valori economice a societăţii reclamante, reprezentată în primul rând de notorietate a întreprinderii victimă, în cauză societatea reclamantă, notorietate ce, odată dobândită reprezintă în sine o valoare economică, apreciabilă în bani, având un preţ, deci reprezintă un bun juridic şi poate constitui obiect de tranzacţionare.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut caracterul parţial întemeiat al acţiunii astfel cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B., C., S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin Decizia nr. 353 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de B., C., S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. şi au fost obligate apelantele la plata sumei de 9867,33 RON cheltuieli de judecată în apel, mai puţin onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Pe lângă temeiul de drept invocat de reclamantă în cauză, art. 969 şi art. 1073 C. civ., sunt indicate ca incidente în cauză şi prevederile art. 1075, art. 1078 şi art. 1003 C. civ.
În acord cu prevederile art. 1003 C. civ., răspunderea solidară a tuturor părţilor vinovate de comiterea unui delict civil este prevăzută şi de Legea nr. 11/1991 în forma în vigoare la momentul faptelor, art. 9 alin. (2), care prevede răspunderea participanţilor la actul de concurenţă neloială. Obligaţia stabilită în contractul de consultanţă se încadrează în această categorie.
În ce priveşte modul de soluţionare al excepţiilor, Curtea a constatat că acestea au fost corect soluţionate, în mod explicit sau implicit.
În speţă, faptul ilicit culpabil a fost săvârşit printr-o pluralitate de autori între care există o legătură reprezentată de persoana pârâtului C. care este asociat şi administrator în toate societăţile pârâte care au un obiect de activitate identic cu obiectul de activitate al reclamantei şi care au desfăşurat activităţi bazate pe informaţiile din cadrul grupului A. cu prejudicierea societăţii reclamante.
Apelantul-pârât C. a avut calitatea de asociat fondator la înfiinţarea societăţilor ce fac parte din grupul A. S.R.L., acesta şi societatea B. au exercitat efectiv administrarea grupului de firme în perioada 2002 - 2005, când directorul general I. a fost grav bolnav; între familia I. şi familia J. realizându-se relaţii strânse, C. beneficiind de o mare parte din investiţiile în capital uman făcute de firma A. şi celelalte firme.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie, Curtea a reţinut că asupra acestei cereri numită cerere de chemare în judecată a altor persoane - în garanţie - instanţa de fond pronunţându-se prin admiterea ei, implicit a considerat-o admisibilă, obligând S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L. la plata prejudiciului cauzat prin faptele ilicite.
Prin cererea intitulată "cerere de chemare în judecată a altor persoane - în garanţie -" depusă de reclamantă, s-a solicitat ca S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L. să fie obligate împreună cu B. şi C., raportat la concluziile raportului de expertiză, să plătească în solidar suma de 100.000 euro pentru încălcarea obligaţiilor de nerespectare a Contractului de consultanţă nr. x/2002, prin desfăşurarea de activităţi prin alte societăţi la care C., în mod direct sau prin persoane interpuse, în special soţia acestuia, J., a fost asociat sau administrator, coordonând activitatea acestor societăţi în virtutea cunoştinţelor dobândite ca asociat şi consultant al reclamantei S.C. A. S.R.L.
Deşi a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanţei de fond a tratat cererea ca şi o precizare de acţiune.
Curtea a considerat că această abordare este corectă, deoarece din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.
Astfel, rezultă din formularea cererii, chemarea în judecată în calitate de pârâte a altor persoane.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie nu este o excepţie propriu zisă, asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane - în garanţie - instanţa pronunţându-se prin admiterea cererii, inclusiv prin obligarea D. la plata prejudiciului. Admiţând cererea se subînţelege că s-a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţie pe care a unit-o cu fondul, cererea s-a considerat ca fiind admisibilă.
Din perspectiva prevederilor Legii nr. 11/1991, art. 12, faptele care se încadrează în categoria actelor de concurenţă denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată chiar şi în prezent, ceea ce face ca să nu putem vorbi de împlinirea termenului de prescripţie.
Prin contractul de consultanţă B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B. dar şi prin intermediul societăţilor apelante E. şi D. S.R.L.
Condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt întrunite în cauză, respectiv: existenţa faptei ilicite, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Instanţa de fond a stabilit în mod corect că întreaga activitate a apelantelor a fost efectuată în frauda societăţii reclamante şi a dispus obligarea acestora la plata unor despăgubiri proporţionale cu fapta ilicită săvârşită de către fiecare dintre acestea.
În ce priveşte cuantumul prejudiciului, în mod corect a apreciat instanţa de fond că întreaga activitate desfăşurată în perioada de interdicţie 2005 - 2010 a fost bazată pe cunoştinţele dobândite de către C. în cadrul grupului A. şi folosite în interes propriu şi al părţilor.
Fiind cooptat ca acţionar, fondator şi membru în consiliul de administraţie, C. a avut acces la informaţiile confidenţiale exercitând conducerea exclusivă a societăţii A. cât timp directorul general a fost în incapacitatea, determinată de boală, de a conduce, decedând ulterior.
Ansamblul probator administrat în cauză ilustrează îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru concurenţă neloială a cărei exercitare se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală şi se subsumează condiţiilor clasice ale acestui tip de răspundere.
Raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societăţii de C. şi B., de către S.C. E. şi D.
Pârâtul a atras salariaţi ai societăţilor A., a defăimat societatea A. prin comunicarea şi răspândirea în mod public de afirmaţii menite să inducă în eroare clientela.
Odată cu decesul în luna octombrie a acţionarului majoritar al grupului de firme A. a creat grave prejudicii de imagine societăţii reclamante. Astfel, clienţii au fost deturnaţi, au migrat spre nou înfiinţata firmă B., C. propunând preţuri mai mici pentru a încuraja venirea clienţilor.
Încălcarea clauzei de neconcordanţă şi confidenţialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. şi B. şi al terţilor, respectiv societatea E. şi D. S.R.L.
Expertiza efectuată în apel nu este lămuritoare în cauză, prin aceasta nefăcându-se dovada unui alt prejudiciu decât cel stabilit prin expertiza de la fond. Aceasta a determinat Curtea de Apel să aprecieze că modul de stabilire al prejudiciului prin prima expertiză este cel corect, motiv pentru care fiind îndeplinită condiţia răspunderii civile, faptă, prejudiciu şi legătura de cauzalitate, s-a apreciat hotărârea de fond ca fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. şi C., S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L.
SC B. şi C. critică decizia sub următoarele aspecte:
În cauză sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Temeiul de drept al acţiunii este art. 969 şi art. 1073 C. civ.
SC D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. au fost introduse în cauză în anul 2012 printr-o cerere de chemare în garanţie formulată în baza art. 61 C. proc. civ.
Raportat la acţiunea înregistrată la 1 iulie 2010 la Tribunalul Bihor, pârâţii B. şi C. au invocat excepţia netimbrării şi au solicitat anularea acţiunii ca netimbrată, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acesteia.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. exclusiv raportat la art. 9 din Legea nr. 11/1991 şi nicidecum raportat la temeiul de drept al acţiunii: art. 969 C. civ.
De asemenea, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune exclusiv raportat la art. 9 din Legea nr. 11/1991 şi nu la temeiul de drept al acţiunii: art. 969 C. civ.
SC D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. au fost introduşi în cauză în anul 2012.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematelor în garanţie. Cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă întrucât nu există un raport de conexitate între cererea principală şi cea incidentală, a obiectului dedus judecăţii.
Instanţa de fond, deşi a unit excepţia cu fondul, nu s-a pronunţat pe excepţia prematurităţii cererii.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a nesocotit cererea reclamantei de a se admite o acţiune în temeiul unui contract comercial. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa a analizat faptul prejudiciabil, vinovăţia, răspunderea delictuală, prejudiciul concurenţial, deturnarea clientelei şi uzurparea unei valori economice raportat la Legea nr. 11/1991.
Începând cu data de 1 ianuarie 2005, C. a devenit angajat al reclamantei A. prin contract individual de muncă, fiind ulterior concediat la data de 12 septembrie 2005. În cadrul contractului individual de muncă acesta nu avea nicio clauză de neconcurenţă, de confidenţialitate.
Nu există nicio probă care să susţină acţiunea intimatei A. de săvârşire a vreunui act de concurenţă neloială sau transmitere a vreunei date sau informaţii.
Aceleaşi motive de nelegalitate, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sunt invocate şi de pârâta S.C. E. S.R.L.
Aceasta solicită în principal casarea în întregime a Deciziei nr. 353 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia şi trimiterea cauzei spre rejudecare altei instanţe de acelaşi grad şi în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a Sentinţei nr. 454/2015 pronunţată de Tribunalul Bihor în sensul admiterii excepţiilor procedurale ce duc la anularea cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie, iar pe fondul cererilor, respingerea ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată împotriva B. şi C. şi a cererii de chemare în garanţie împotriva D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L.
Memoriul privind motivele de recurs susţinute de pârâta S.C. E. S.R.L. cuprinde aceleaşi argumente prezentate în memoriul depus de B. şi C.
SC D. S.R.L. a formulat recurs raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de D. S.R.L. şi pe cale de consecinţă, anularea Sentinţei nr. 454/C/2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor întrucât instanţa de fond a soluţionat fondul cererii de chemare în judecată fără a se pronunţa asupra excepţiilor de procedură invocate; în subsidiarul 1, schimbarea în tot a sentinţei Tribunalului Bihor în sensul admiterii excepţiei prematurităţii cererilor de chemare în garanţie a E. S.R.L. şi D. S.R.L.; admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererilor de chemare în garanţie; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor C., E. S.R.L. şi D. S.R.L.; în subsidiarul 2, respingerea cererii de chemare în judecată a pârâţilor B. şi C. ca neîntemeiată şi respingerea cererilor de chemare în garanţie împotriva E. S.R.L. şi D. S.R.L. ca neîntemeiate.
În susţinerea recursului, D. S.R.L. a arătat că raportul de expertiză efectuat în apel a demonstrat cu certitudine că societatea nu a făcut acte de concurenţă neloială, iar prejudiciul nu putea atinge suma stabilită de instanţa de fond.
Instanţa a încălcat prevederile art. 969 C. civ., art. 973 C. civ. şi art. 1073 C. civ.
Contractul de consultanţă nr. x/2002 este încheiat exclusiv între reclamanta A. S.A. şi B., iar instanţa a extins răspunderea contractuală la entităţi care nu erau parte în contract.
Cu încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa de fond a admis acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie analizând condiţiile răspunderii delictuale, în baza Legii nr. 11/1991.
Referitor la excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii cererilor de chemare în garanţie, recurenta D. S.R.L. invocă aceleaşi argumente ca şi celelalte recurente.
Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Contractul de consultanţă nr. 154 din 3 ianuarie 2002 este un contract de consultanţă bilateral şi nu poate da naştere la obligaţii în patrimoniul unor terţi faţă de acest contract.
Prevederile contractului de consultanţă produc efecte doar până la finalul anului 2009.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Hotărârea instanţei de fond nu este motivată cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu.
Hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii. Instanţa a reţinut că declaraţiile martorilor au confirmat încălcarea contractului de consultanţă, însă analiza atentă a acestor mărturii este complet contrarie acestei concluzii.
Se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor în principal ca inadmisibile şi în subsidiar ca vădit nefondate.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Având în vedere faptul că unele dintre criticile formulate sunt comune pentru toţi recurenţii, Înalta Curte urmează a le analiza şi a le răspunde grupând aceste critici în funcţie de excepţiile invocate şi apoi de fondul cauzei, respectiv de motivele de nelegalitate invocate.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii invocată de recurenţii C. şi B.:
Recurenţii invocă dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 şi susţin că admiterea excepţiei impune anularea cererii ca netimbrată şi face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Se mai arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia netimbrării nici în cursul procesului, nici prin sentinţă.
Această critică nu poate fi primită. Înalta Curte reţine că prin apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 454/C/2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, pârâţii C. şi B. nu au invocat faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei netimbrării acţiunii, astfel că nu se poate invoca aceasta omisso medio, direct în recurs.
Trecând peste acest aspect, prin sentinţa Tribunalului Bihor s-a reţinut că reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 7425,16 RON, respectiv 39 RON + 7.386,16 RON prin OP nr. x din 15 noiembrie 2010.
Aşa fiind, nu era necesar ca instanţa să se pronunţe în mod explicit asupra excepţiei privind netimbrarea acţiunii, iar critica din recurs este nefondată.
Excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie invocată de recurenta S.C. E. S.R.L.
Critica nu poate fi primită, instanţa de fond analizând cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 61 C. proc. civ. ca fiind o precizare de acţiune, prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului şi a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societăţii reclamante prin faptele ilicite.
De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.
Aşa fiind, nu se pune problema că cererea îndreptată împotriva S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. trebuia timbrată ca o cerere de chemare în garanţie. Pentru reclamantă a fost admisă cererea de ajutor public judiciar şi plata taxei a fost eşalonată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. invocată de recurenţii C., B. şi S.C. E. S.R.L..
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtă şi cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Prin Contractul de consultanţă nr. 154 din 3 ianuarie 2002 încheiat între B. şi reprezentantul acesteia, C. şi societatea reclamantă S.C. A. S.A., pârâta-recurentă B. se obliga să asigure prin reprezentantul asociat şi administrator al acesteia consultanţa managerială pentru întreaga activitate a societăţii reclamante, prin implicarea directă şi permanentă în conducerea executivă a societăţii şi să reprezinte interesele societăţii reclamante A.
Potrivit clauzelor contractuale, C. avea interdicţie de transmitere a datelor ce fac obiectul contractului de consultanţă, în raporturile consultantului cu terţii, cât şi de folosire a informaţiilor în propriul său avantaj, sau în avantajul terţilor, timp de cinci ani după încetarea prestaţiilor în baza respectivului contract.
Obiectul acţiunii îl constituie tocmai pretinsa încălcare a clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă de către consultant, al cărui asociat şi administrator este pârâtul-recurent C.
Pe de altă parte, în acţiunea în concurenţă neloială, cu privire la calitatea procesuală pasivă, în principiu, sunt aplicabile regulile generale, fiind chemat să răspundă autorul comportamentului neloial, de regulă un comerciant. Alături de acesta, pot fi traşi la răspundere coautorii, complicii, instigatorii, indiferent de calitatea lor. Autorul actului ilicit va răspunde solidar, în calitate de comitent, cu prepusul său, pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă concurenţială neloială săvârşită de acesta, în exerciţiul atribuţiunilor ce i-au fost conferite. În acest sens sunt dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, în forma aflată în vigoare la momentul naşterii raportului juridic litigios.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, împrejurarea că în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului chiar dacă într-o situaţie dată nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile contractuale. Aşa fiind, a fost în mod corect înlăturată critica potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. raportat la art. 969 C. civ.
Aşadar, critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. este neîntemeiată.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către toţi recurenţii.
Aceasta este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind termenul de 1 an, prevăzut în art. 12, potrivit căruia: "Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei".
Actele de concurenţă neloială săvârşite de către pârâţi denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată, ultima societate fiind înfiinţată la 31 octombrie 2008.
Termenul de prescripţiei prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este de 3 ani. În speţă, termenul la care încetează interdicţia stabilită prin clauza contractuală este octombrie 2010. Aşadar, acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani şi acesta se împlineşte în octombrie 2013. Faţă de faptul că acţiunea a fost formulată la 1 iulie 2010, în mod corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pe de altă parte, clauza de neconcurenţă poate fi detaliată prin termeni cuprinşi în legislaţia privind concurenţa neloială, însă aceasta nu schimbă obiectul cauzei.
Faptele care se încadrează în categoria actelor de concurenţă denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată, ceea ce duce la concluzia că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
Aşa fiind, critica privind prescripţia dreptului material la acţiune este nefondată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. invocată de aceste recurente şi de recurenţii C. şi B.
Prin contractul de consultanţă B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B., dar şi prin intermediul S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
Reţinând că în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtă şi cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., iar critica privind soluţionarea acestei excepţii este nefondată.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. invocată de toţi recurenţii.
Se invocă inexistenţa unui raport de conexitate între cererea principală şi cea incidentală a obiectului dedus judecăţii.
Critica privind inadmisibilitatea cererii este nefondată, astfel cum s-a reţinut în considerentele ce preced, în realitate, s-a formulat o cerere de chemare în judecată în calitate de pârâte a altor persoane. Dacă cererea ar fi fost o cerere de chemare în garanţie, petitul ar fi trebuit să aibă o altă formulare.
Deşi instanţa a numit-o cerere de chemare în garanţie, aceasta a tratat cererea ca fiind o precizare prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului şi a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societăţii reclamante prin faptele ilicite.
În acelaşi sens, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. fiind aplicabile în soluţionarea litigiului anterior cererii de chemare în judecată. Aceste dispoziţii nu se aplică cererilor ulterioare formulate pe parcursul derulării litigiului, cu privire la care nu se mai cere procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Critica privind încălcarea principiului disponibilităţii părţilor prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. este nefondată.
Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii". Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta este cel care trebuie să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.
Instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii şi a analizat corect obiectul dedus judecăţii, care este răspunderea civilă contractuală, respectiv încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 din Contractul nr. x/A/2020. Au fost analizate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile şi naşterea obligaţiei de despăgubiri, respectiv: existenţa faptei ilicite, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate şi prejudiciu. Toate acestea au fost analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 969, art. 1073 şi art. 1003 C. civ.
În cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, motivarea deciziei recurate este clară şi precisă şi nu se rezumă la o însuşire de fapte şi argumente, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, este suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice, astfel încât se poate aprecia că au fost respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. În speţă, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative şi oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii" - nu este aplicabil în cauză.
Recurentele invocă încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 973 şi art. 1073 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că în cauză, contractul intervenit între părţi are putere de lege, iar clauza de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 nu poate fi interpretată în sensul că produce doar parţial efecte sau ar viza doar o parte din faptele prejudiciabile ale pârâtelor, pentru intimată. Fiind vorba despre o răspundere civile contractuală, fundamentată pe dispoziţiile C. civ., delictul civil izvorând din contractul de consultanţă se extinde în temeiul răspunderii civile delictuale generale şi asupra S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B. dar şi prin intermediul societăţilor recurente S.C. E. şi D. S.R.L.
Aşadar, suntem în prezenţa unui fapt ilicit culpabil, săvârşit printr-o pluralitate de autori, între care există o strânsă legătură, reprezentată de persoana recurentului C., care este asociat şi administrator în toate societăţile recurente.
Instanţa de apel nu a extins răspunderea contractuală la entităţi care nu erau parte în contract, pentru recurentele pârâte S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L. reţinându-se atragerea răspunderii civile delictuale.
Se invocă aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 11/1991, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. g) şi h) din această lege.
Aceste dispoziţii legale stabilesc că reprezintă contravenţie "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant", precum şi "concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale".
Această critică este nefondată. Reclamanta-intimată nu a solicitat sancţionarea contravenţională a pârâţilor pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, ci sancţionarea încălcării obligaţiei contractuale de confidenţialitate şi neconcurenţă.
În accepţiunea Legii nr. 11/1991, art. 2, noţiunea de "concurenţă" nu este definită în mod explicit sub aspectul ariei sale de incidenţă şi prin urmare, legea lasă deschisă calea sancţionării tuturor actelor neoneste săvârşite în activitatea comercială sau industrială, chiar şi în absenţa unui raport de concurenţă între autor şi victimă.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - "instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia" - nu este aplicabil în cauză.
Pârâta-recurentă B., în calitate de consultant şi pârâtul-recurent C., în calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi şi, în acelaşi timp, manager în cadrul societăţii reclamante au încălcat clauza de confidenţialitate şi de neconcurenţă prevăzute în Contractul de consultanţă nr. 154 A din 3 ianuarie 2002. Astfel, art. 2 din acest contract prevede: "Prezentul contract are caracter confidenţial. Prin caracter confidenţial părţile înţeleg că un număr de persoane au acces la informaţiile cuprinse în prezentul document şi în documentele ce urmează a fi elaborate (…). Art. 3: Consultantului i se interzice transmiterea datelor ce fac obiectul prezentului contract, în raporturile sale cu terţii, cât şi folosirea informaţiilor în propriul avantaj, sau în avantajul terţilor. Prezenta prevedere este valabilă 5 (cinci) ani după încetarea prestaţiei în baza prezentului contract". Această obligaţie a fost asumată de pârâtul-recurent C. în baza contractului de management încheiat cu societatea reclamantă, în care pârâtul a avut calitatea de director executiv.
În această calitate, pârâtul C. a avut acces la cel mai înalt nivel de informaţii. La data plecării din societate, acesta deţinea întreg Know-how-ul şi toate secretele comerciale ale societăţii A.
Societatea reclamantă nu doar că a solicitat pârâtului C. păstrarea secretelor societăţii, ci a inclus această obligaţie în contractul de prestări servicii de management, şi în plus, a remunerat în mod substanţial activitatea pârâtului C. şi a societăţii B. nu doar pentru serviciile prestate, ci şi suplimentar pentru menţinerea secretelor comerciale, timp de 5 ani după încetarea contractelor cu societatea.
Pârâtul-reclamant C. a întreprins acţiuni care contravin prevederilor Contractului de consultanţă nr. 154 A din 3 ianuarie 2002, art. 3 deoarece a înfiinţat în anul 2005 societatea E. S.R.L. care are ca obiect de activitate fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice, şi în anul 2006 Societatea D. S.R.L. cu activitate principală Cod CAEN 2811 fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice şi părţi componente ale structurilor metalice identic cu al A. S.A., societăţi în care C. este asociat şi administrator.
S-a reţinut în speţă îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru concurenţă neloială, iar raportul de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a desfăşurării procesului la Tribunalul Bihor a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societăţii reclamante de către C. şi B., de către S.C. E. şi D. S.R.L.
S-a reţinut în mod corect faptul că întreaga activitate a S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. a fost fondată şi dezvoltată pe secretul comercial divulgat şi exploatat de pârâtul-recurent C.
Acesta a atras salariaţi ai societăţilor A., a defăimat societatea A. prin comunicarea şi răspândirea în mod public de afirmaţii menite să inducă în eroare clientela. Odată cu decesul acţionarului majoritar al grupului de firme A. a creat grave prejudicii de imagine societăţii reclamante.
Clienţii au fost deturnaţi, au migrat spre nou înfiinţata firmă, C. propunând preţuri mai mici pentru a încuraja venirea clienţilor. Încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. şi B., precum şi al terţilor, respectiv S.C. E. şi D. S.R.L.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -"hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ." - nu este aplicabil în cauză.
Textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulităţii actelor de procedură. Acesta are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum şi indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziţii imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive. Cealaltă ipoteză constă în întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele situaţii, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Se invocă acest motiv de recurs pe considerentul greşitei calificări a cererii de chemare în garanţie ca fiind o cerere de chemare în judecată a celor doi pârâţi S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.: "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".
Aşadar, în exercitarea rolului său activ, instanţa trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit, ea nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, deşi a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanţei de fond a tratat cererea ca şi o precizare de acţiune.
Această abordare este corectă, deoarece din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.
Aşa fiind, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii C., B., S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 353/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 iunie 2020.
GGC - NN