Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 25.08.2016, sub nr. x/2016, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale inserate în cuprinsul contractului de credit nr. x încheiat la data de 03.06.2010 prin care pârâta, în calitate de creditor acorda reclamantei, în calitate de debitor un credit în cuantum de 167.300 USD şi, în consecinţă, anularea acestora, respectiv a clauzei contractuale inserată la lit. d) din cuprinsul contractului de credit, referitoare la rata dobânzii de 10,47% stabilită în cuantum total de 234.122,76 USD, precum şi la dobânda penalizatoare care este de 0,75% peste rata dobânzii (potrivit actului adiţional la contractul de credit încheiat la data de 01.08.2010) şi a clauzei contractuale inserată la lit. e), care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, stabilit la valoarea de 1,90%, respectiv a sumei de 3.178,70 USD.
De asemenea, reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în plus de către reclamantă, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la lit. d), respectiv lit. e) şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile legale instituite de Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010.
La data de 27.09.2017, reclamanta şi-a precizat cererea cu privire la valoarea obiectului acţiunii .
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 3838, pronunţată la data de 23 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Bucureşti şi a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 2.982,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., la data de 04 aprilie 2018 (data menţionată pe rezoluţia de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1741, pronunţată la data de 25 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3838/23.10.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A.
Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că motivarea hotărârii judecătoreşti atacate nu cuprinde, în conformitate cu prevederile art. 477 şi art. 479 alin. (1) noul C. proc. civ., analiza corectă a raporturilor juridice dintre părţi, prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor din dosar.
Recurenta - reclamantă susţine că, în abordarea cauzei, instanţa nu a înţeles natura raportului juridic dintre reclamantă şi pârâtă, mai ales după introducerea notificării de dare în plată, încadrându-l, în mod total eronat, ca pe unul între un debitor rău platnic şi un creditor păgubit, ignorând astfel în totalitate realitatea obiectivă şi în special faptul că această cauză a fost introdusă după acţionarea Legii nr. 77/2016, deci după încetarea efectivă a oricărui fel de datorie izvorâtă dintr-un contract de credit, prin efectul suspensiv, până la finalizarea acestei acţiuni.
Mai arată că, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. poate duce la nulitatea hotărârii, atunci când se dovedeşte că s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Or, în cauză, vătămarea este evidentă prin aceea că dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost exclus prin motivarea necorespunzătoare a hotărârii de fond cât şi a celei din apel care nu a făcut altceva decât să o reia cu copy paste pe aceasta din urmă, situaţie care a condus la imposibilitatea contestării soluţiei primei instanţe sub aspectul argumentelor de fapt şi de drept pentru care s-a respins acţiunea.
În extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor procedurale privind motivele de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ.), prin criticile formulate recurenta - reclamantă a susţinut că sunt vizate situaţii precum: încălcarea dreptului la un proces echitabil, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituind exces de putere.
Recurenta consideră că instanţa comite exces de putere când nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în continuare, fiind făcute referiri la, refuzul de administrare a probei cu expertiza contabilă, neaplecarea din oficiu a instanţei asupra Contractului de credit şi neanalizarea acestuia; că, instanţa a preluat, în sensul art. 4.2. al Directivei 13/93 CEE raţionamentul de excludere de la controlul juridic al clauzelor deduse judecăţii, aplicându-l în mod total eronat, inclusiv, prin comparaţie cu art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000, cauzele C- 26/13- Kasler, C- 143/13 Matei şi Matei.
Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în consecinţă, a sentinţei instanţei de fond.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului solicitând anularea cererii de recurs, iar pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 2 aprilie 2020 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.
Prin încheierea din data de 2 aprilie 2020 judecata recursului a fost suspendată de plin drept ca urmare a instituirii stării de urgenţă, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma încetării efectelor stării de urgenţă.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizei recursului trebuie menţionat faptul că argumentarea motivelor de recurs invocate a fost redactată cu nerespectarea unor minime exigenţe procedurale, recurenta-reclamantă neprezentând argumentele pentru fiecare motiv de recurs invocat, ci într-o manieră ambiguă.
În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil şi a comis exces de putere prin neanalizarea punctuală a tuturor înscrisurilor depuse în probaţiune, şi că hotărârea contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Critica se referă la eventualele măsuri ale instanţei care privesc modul de administrare a probatoriului, or, acesta este un aspect de netemeinicie ce nu poate fi primită şi analizată în actualul cadru procesual, ştiut fiind faptul că instanţa de apel este suverană în a aprecia oportunitatea şi utilitatea administrării probelor.
Nici afirmaţiile cu caracter general, în sensul că instanţa de apel a soluţionat cauza, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, subsumate aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi analizate din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, recurenta-reclamantă neindicând în ce constă incursiunea instanţei de judecată în sfera autorităţii executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.
Astfel fiind, se constată că susţinerile invocate de recurenta - reclamantă ca motive de nelegatitate excede, motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din perspectiva acestui motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti atacate nu cuprinde, în conformitate cu prevederile art. 477 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., analiza corectă a raporturilor juridice dintre părţi, prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor din dosar.
În ce priveşte motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reţine că obligaţia de motivare care revine instanţei nu presupune în mod necesar existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepţia situaţiei în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esenţial în economia procesului, conducând la o altă soluţie.
Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia de respingere a apelului ca nefondat, soluţie, de altfel, corectă.
Astfel, instanţa de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, putând să completeze considerentele primei instanţe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.
Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia "soluţia este în contradicţie cu însăşi practica judiciară", întrucât aceasta nu reprezintă critică în sensul contradictorialităţii prevăzute de punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., iar practica judiciară nu constituie izvor de drept, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante instanţa de apel a stabilit în mod corect raporturile dintre părţi analizând cauza din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 la clauzele contractului de credit nr. x/3.06.2010 încheiat între părţile litigante.
Referitor la teoriile doctrinare invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceste argumente au fost expuse pentru a justifica admisibilitatea acţiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Or, o astfel de argumentare nu poate forma obiect al analizei în această etapă procesuală.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă nu a indicat ce norme de drept material au fost încălcate de instanţa de apel în soluţionarea cauzei.
Astfel, din redarea criticilor pe care recurenta -reclamantă şi-a sprijinit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situaţia de fapt a cauzei, interpretarea probatoriului administrat în cauză, respingerea efectuării expertizei contabile, a prezentat opinii personale privind transpunerea Directivei 93/13 în legislaţia naţională.
Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.
Nesuplimentarea probatoriului cu expertiza contabilă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei şi nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contradictorialităţii, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.
Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
Distinct de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă analiză şi interpretare a normelor legale incidente cauzei, reţinând în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi că nu poate fi analizat caracterul excesiv al ratei dobânzii deoarece o asemenea analiză ar echivala cu o stabilire de către instanţă a preţului contractului în ciuda celor convenite de părţi, ceea ce nu este posibil.
Totodată, se constată că, printr-o judicioasă analiză instanţa de apel a reţinut corect că din perspectiva Legii nr. 193/2000 cuantumul dobânzii penalizatoare este clar stipulat, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire de către împrumutat a obligaţiei de plată a ratelor la termenul scadent.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1741 din 25 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1741 din 25 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2020.