Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 22.05.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal C., au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. şi pe intervenienta forţată E. solicitând obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei de câte 100.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii efective, pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1391 alin. (2) şi art. 1349 C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările.
II. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 4056 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal C., fiind obligată pârâta D. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal C..
III. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1590 din 13 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal C..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi cu privire la recurs
Prin decizia nr. 193 din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal C., împotriva deciziei civile nr. 1590 din 13 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Analizând decizia atacată, Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, deoarece instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivarea deciziei atacate evidenţiază examinarea chestiunilor esenţiale deduse judecăţii, fiind respectată această cerinţă a procesului echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel privind faptul că "despăgubirea de 10.000 RON acordată fiicei victimei nu reprezintă un argument în stabilirea daunelor morale cuvenite nepoţilor", s-a apreciat că instanţa de apel a reţinut, ca fiind întemeiate şi suficiente pentru menţinerea soluţiei, celelalte argumente şi criterii pe care le-a avut în vedere instanţa de fond pentru stabilirea cuantumului daunelor morale acordate nepoţilor, respectiv vârsta, gradul de afecţiune între victimă şi persoana prejudiciată, modul de percepere a incidentului de către persoana prejudiciată şi contribuţia victimei la producerea accidentului, astfel că nu există contrarietate între considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia.
Înalta Curte nu a reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Reţinând dispoziţiile art. 1391 alin. (2) şi art. 1371 din C. civ., instanţa supremă a statuat că principiul care se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei.
Conform aceleiaşi jurisprudenţe, s-a apreciat că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat/sau continuă să le suporte terţele persoane păgubite.
Totodată, Înalta Curte a reţinut că în calea extraordinară de atac a recursului nu se poate proceda la reaprecierea cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt relevate de probele administrate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., controlul judiciar limitându-se la analiza unei eventuale nesocotiri a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale.
Astfel, în ce priveşte daunele morale, s-a constatat că la stabilirea întinderii acestora instanţa de apel a avut în vedere criteriile şi principiile legale definite în doctrină şi reflectate în jurisprudenţă, referitoare la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanţa valorii lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferinţelor şi intensitatea acestora, influenţa asupra vieţii personale, importanţa şi interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepţie care pot duce la alterarea personalităţii persoanei prejudiciate, aspecte şi corelaţii legate de vârsta, sexul, poziţia socială a persoanei prejudiciate.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a judecat în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care s-a stabilit întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit de reclamanţi.
Din acest punct de vedere, criticile recurenţilor s-au apreciat ca fiind nefondate, întrucât la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate, instanţa de apel a avut în vedere criteriile menţionate anterior, principiul echităţii, al proporţionalităţii, care s-au impus în jurisprudenţă.
S-a constatat că prezumând corect existenţa unui prejudiciu moral determinat de aceeaşi legătură de rudenie între victima decedată şi reclamanţi, instanţa de apel a cuantificat despăgubirile în mod egal, ţinând cont că între reclamanţi nu se impunea o diferenţiere în raport de intensitatea suferinţei ori raportat la legăturile personale specifice.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat că valorile morale lezate prin decesul victimei au fost avute în vedere de instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei acestora, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării, avându-se în vedere principiul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa CEDO.
În considerarea tuturor acestor argumente, recursul reclamanţilor a fost respins, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs au formulat contestaţie în anulare A. şi B. prin reprezentant legal C..
V. Motivele contestaţiei în anulare
În motivarea acestei căi de atac, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs a omis sa cerceteze toate motivele de nelegalitate pe care le-au invocat în cererea formulată.
Contestatorii susţin că în apel au criticat sentinţa primei instanţe pentru că aceasta a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale sentinţa penală nr. 684/2016 a Judecătoriei Focşani prin care fiica defunctului a fost despăgubită cu suam de 10.000 RON.
Astfel, instanţa de apel, analizând acest motiv le-a dat dreptate apelanţilor-reclamanţi, precizând că "despăgubirea de 10.000 RON acordată fiicei victimei nu reprezintă un argument în stabilirea daunelor morale cuvenite nepoţilor, dat fiind că prejudiciul moral se apreciază prin raportare la suferinţele pricinuite titularului cererii, în funcţie de probele administrate şi circumstanţele specifice fiecărui solicitant, inclusiv vârsta, gradul de afecţiune care exista între victimă şi persoana prejudiciată, modul de percepere a incidentului de către persoana prejudiciată."
Cu toate acestea, în mod nelegal, curtea de apel a înţeles să respingă şi pentru acest motiv apelul declarat, încălcând nu numai principiul echităţii, dar şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO şi art. 47 CDFUE.
În acest context, contestatorii consideră că instanţa de recurs nu a analizat în întregime acest motiv de recurs prin prisma faptului că, deşi instanţa de apel a apreciat întemeiat un motiv de apel, în mod nejustificat şi contradictoriu a înţeles să respingă recursul.
Practic, contestatorii susţin că instanţa de recus nu a analizat existenţa contradictorialităţii dintre soluţia de respingere a apelului şi faptul că instanţa de apel a considerat întemeiat un motiv de apel.
În consecinţă, întrucât instanţa de recurs nu a analizat acest motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contestatorii solicită admiterea contestaţiei în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
VI. Analiza Înaltei Curţi privind contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată pentru considerentele care succed:
Potrivit prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate pe calea contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurenţi în termen.
Prin urmare, pentru a se putea invoca art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. ca motiv de retractare, trebuie avut în vedere faptul că omisiunea se raportează la motivul de recurs şi nu la argumentele dezvoltate de recurenţi, ce se subsumează acestui motiv de recurs.
Contestatorii au reluat în cadrul contestaţiei în anulare critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulată în recurs, arătând că, în opinia sa, în mod eronat, instanţa de recurs nu a analizat existenţa contradictorialităţii dintre soluţia de respingere a apelului şi faptul că instanţa de apel a considerat întemeiat un motiv de apel.
Aceste susţineri nu sunt fondate.
Instanţa de recurs, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, ce nu mai putea constitui obiect al cenzurii în recurs, a reţinut că nu există contrarietate între considerentele deciziei din apel şi dispozitivul acesteia, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, a reţinut ca fiind corecte considerentele instanţei de apel, întrucât deşi a reţinut că "despăgubirea de 10.000 RON acordată fiicei victimei nu reprezintă un argument în stabilirea daunelor morale cuvenite nepoţilor", curtea de apel a apreciat în mod corect ca fiind întemeiate şi suficiente pentru menţinerea soluţiei, celelalte argumente şi criterii pe care le-a avut în vedere instanţa de fond pentru stabilirea cuantumului daunelor morale acordate nepoţilor, respectiv vârsta, gradul de afecţiune între victimă şi persoana prejudiciată, modul de percepere a incidentului de către persoana prejudiciată şi contribuţia victimei la producerea accidentului.
Or, acest raţionament juridic, validat de instanţa de recurs, a fost analizat în cenzurarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitor la faptul că există contradictorialitate între considerentele şi dispozitivul hotărârii din apel, motivul de casare fiind respins ca nefondat pentru argumentele mai sus evocate.
Împrejurarea că instanţa de recurs a menţinut soluţia, prin respingerea recursului, nu poate duce la concluzia că instanţa nu a analizat toate motivele de recurs, astfel cum susţin contestatorii.
Faţă de considerentele precedente, se observă că, în realitate, contestatorii nu sunt mulţumiţi de soluţia instanţei de recurs, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs cu care a fost învestită.
Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
În cadrul jurisprudenţei CEDO principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)
În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs formulate de reclamanţi, nefiind incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. PRIN REPREZENTANT LEGAL C. împotriva deciziei nr. 193 din 28 ianuarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe contestatorii A. şi B. PRIN REPREZENTANT LEGAL C. la plata sumei de 1150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata D. S.A., reprezentând contravaloare onorariu de avocat, conform dovezii de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. PRIN REPREZENTANT LEGAL C. împotriva deciziei nr. 193 din 28 ianuarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.
Obligă contestatorii A. şi B. PRIN REPREZENTANT LEGAL C. la plata sumei de 1150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata D. S.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2020.