A.Recurs. Lipsa indicării încheierii interlocutorii alături de decizia recurată. Consecințe
B. Recurs. Aplicarea unor dispoziții normative abrogate, cu ignorarea efectului direct al dreptului european. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul
Index alfabetic: obligație de a face
- certificat structură acționariat
- intervenție accesorie
- încheiere interlocutorie
- autoritate de lucru judecat provizorie
- protecția datelor cu caracter personal
C. proc. civ., art. 430 alin. (1), (4), art. 483 alin. (1), art. 486 alin. (1) lit. c)
C.civ., art. 5, art. 6
Regulamentul UE 2016/679
Directiva (UE) 2015/849
Legea nr. 129/2018, art. V
Legea nr. 677/2001, art. 3
A. Dispozițiile art. 483 alin. (1) şi art. 486 alin. (1) lit. c) C.proc.civ. impun recurentului indicarea hotărârii care se atacă, inclusiv a hotărârilor date în cauză cu titlu premergător (încheierile) care, fără a soluţiona procesul, rezolvă o chestiune litigioasă în cursul acestuia.
Necesitatea indicării exhaustive a hotărârilor atacate cu recurs se impune şi prin prisma art. 430 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., deoarece legiuitorul ataşează tuturor încheierilor interlocutorii autoritate de lucru judecat provizorie încă de la pronunţare, efect care depinde aşadar de atacarea hotărârii respective în mod expres, în lipsa căreia se consolidează.
Declanşarea mecanismului controlului judiciar nu poate fi subînțeles ori implicit, prin invocarea unui motiv de casare împotriva măsurii dispuse în cursul procesului cu caracter interlocutoriu, deoarece, în măsura în care recursul nu a inclus în cadrul obiectului său încheierea premergătoare, cu privire la aceasta efectul autorităţii lucrului judecat s-a consolidat, iar verificarea motivului de casare referitor la actul de procedură neatacat este nepermisă.
B. Instanţa are îndatorirea aplicării legii care reglementează raportul juridic dedus judecăţii, ceea ce înglobează obligaţia de a verifica incidența normelor legale în timp, prin raportare la durata lor de aplicare.
În cazul în care instanța de apel și-a fundamentat soluția adoptată prin referirea directă și univocă la prevederile art. 3 din Legea nr. 677/2001, act normativ abrogat în întregime prin art. V din Legea nr. 129/2018 - în vigoare la data pronunţării deciziei din apel, ignorând şi efectul dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislația națională, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 575 din 10 martie 2021
Notă: Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date a fost abrogată de Legea nr. 129/2018 la data de 25 mai 2018.
Prin acţiunea înregistrată la data de 23.03.2017, astfel cum a fost precizată şi adiţionată, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Compania H. S.A. şi I.: obligarea pârâţilor la emiterea unui certificat privind structura integrală şi detaliată a acţionariatului pârâtei Compania H. S.A., în sensul comunicării tuturor persoanelor ce deţin acţiuni la societate, nume şi prenume, data şi locul naşterii, numărul de acţiuni deţinute, dacă există sechestre, ipoteci, alte garanţii instituite asupra acţiunilor deţinute, inclusiv cele de natură penală, precum şi procentul din totalul acţiunilor emise de societate; obligarea pârâţilor la comunicarea către reclamanţi a copiilor certificate de pe registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale începând cu data de 01.01.2010 la zi; obligarea pârâţilor Compania H. S.A. şi I. la comunicarea către reclamanţi a copiilor certificate de pe registrul obligaţiunilor care să arate totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi numele prenumele, denumirea domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, art. 1516, art. 1527, art. 1528 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, instanţa a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea celui de-al doilea capăt de cerere, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la comunicarea către reclamanţi a copiilor certificate de pe registrul obligaţiunilor care să arate totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi numele prenumele, denumirea domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative şi a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a admis în parte acţiunea, obligând pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului pârâtei Compania H. S.A. cuprinzând numele şi prenumele tuturor acţionarilor, numărul de acţiuni deţinute precum şi procentul din numărul total de acţiuni emise de societate şi la comunicarea către reclamanţi de copii certificate de pe registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale începând cu data de 01.01.2010 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23.03.2017, pe cheltuiala reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Compania H. S.A. şi I., iar în procedura urmată în faţa instanţei de apel au intervenit voluntar accesoriu J., K., L., M., N., O. şi P., ale căror intervenţii au fost declarate admisibile în principiu.
Apelurile au fost soluţionate prin decizia civilă nr. 324 din 13 iunie 2019, prin care a fost respinsă cererea de renunţare la judecată a reclamantelor F. şi G. la judecată, au fost admise apelurile, iar sentinţa atacată a fost schimbată numai în parte.
În acest sens, s-a decis admiterea doar în parte a acţiunii şi obligaţi pârâţii la emiterea unui certificat privind structura acționariatului pârâtei Compania H. S.A., cuprinzând numărul de acţiuni şi procentele deţinute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acţionarilor prin anonimizare, fiind menţinute restul dispoziţiilor stabilite prin sentinţă. Au fost admise şi în fond cererile de intervenţie în folosul apelanţilor formulate de J., K., L., M., N., O. şi P.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii B., A., C., D. şi E., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
În motivarea recursului recurenţii au arătat că instanţa de judecată a constatat eronat calitatea de acţionari a intervenienţilor, care nu au depus nicio dovadă în acest sens, apreciind că, din această perspectivă, soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Au susţinut recurenţii că, în contra celor reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii atacate, nu au solicitat să le fie comunicate date vizând domiciliul sau codul numeric personal ale acţionarilor persoane fizice, ci doar privind numele, prenumele, numărul de acţiuni deţinute şi ponderea din total, precum şi denumirea şi sediul acţionarilor persoane juridice, date publice, care nu sunt supuse prevederilor privind protecţia datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
Mai mult decât atât, au arătat că au formulat această cerere prin prisma dreptului fundamental al acţionarilor de a fi informaţi permanent asupra celorlalţi deţinători de participaţii la capitalul social. De altfel, Oficiul registrului comerţului emite asemenea informaţii către orice persoană în cazul societăţilor cu răspundere limitată, unde o asemenea evidenţă incumbă acestuia.
Au mai susţinut recurenţii că Regulamentul nr. 679/2016, adoptat de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene confirmă expres dreptul lor de a solicita şi primi informaţii asupra numelui/prenumelui şi numărului de acţiuni deţinute de ceilalţi acţionari, dar şi că practica judiciară şi decizia nr. 37/2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evocate de instanţa de apel, nu sunt incidente în cauză, întrucât vizează Legea nr. 544/2001, care reglementează accesul la informaţiile cu caracter public.
În opinia recurenţilor, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuiau coroborate cu prevederile art. 5 alin (2) din lege, potrivit cărora consimţământul persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract, atunci când prelucrarea datelor personale este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate, când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului, când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele, când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate ori când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii şi când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.
Aceste dispoziţii legale sunt corelate cu dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi cu cele ale art. 4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, conform cărora registrul comerţului este public. În aceste condiţii, oficiul registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a înregistrat cererea, informaţii, extrase de registru şi certificate constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerţului, precum şi certificate constatatoare cu privire la împrejurarea că un anumit act sau fapt este ori nu înregistrat şi copii şi copii certificate de pe înregistrările efectuate în registru şi de pe actele prezentate, pentru care se percep tarife.
Au subliniat recurenţii că în condiţiile în care, în conformitate cu procedurile sale de lucru, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului emite informaţii certificate asupra numelui/prenumelui, locului, datei naşterii, numărului de părţi sociale deţinute şi ponderii din total pentru societăţile cu răspundere limitată, în nume colectiv, în comandită simplă, din considerentele deciziei atacate rezultă că actele normative în baza cărora Oficiul Naţional al Registrului Comerţului emite certificate de informare privind structura socială a firmelor unde este obligat să asigure prelucrarea ar fi ilegale.
În continuare, au susţinut că anonimizarea structurii acționariatului din cadrul unei societăţi pe acţiuni nu este posibilă în Uniunea Europeană.
Au mai arătat recurenţii că instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 677/2001, de vreme ce acest act normativ a fost abrogat prin art. V alin. (1) din Legea nr. 129/2018.
Potrivit recurenţilor, instanţa de judecată nu a avut în vedere data intentării acţiunii în analiza cadrului legal aplicabil în mod unitar la nivelul Uniunii Europene.
În acest sens, au susţinut că la acea dată era în vigoare Directiva nr. 2015/849 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, care a fost transpusă în legislaţia naţională prin dispoziţiile Legii nr. 129/2018 şi care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 din Directiva (UE) nr. 2015/849, se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice în exercitarea acţiunilor lor profesionale, iar numele, prenumele, numărul de acţiuni deţinute şi ponderea din total reprezintă date cu caracter public din perspectiva beneficiarului real al acestora, nefiind posibilă anonimizarea, ci, dimpotrivă, este obligatorie identificarea reală a deţinătorilor.
Or, în sensul legii, prin beneficiar real se înţelege orice persoană fizică ce deţine sau controlează în cele din urmă clientul şi/sau persoana fizică în numele căruia/căreia se realizează o tranzacţie, o operaţiune sau o activitate, noţiunea de beneficiar real incluzând, în cazul Legii nr. 31/1990, persoana sau persoanele fizice care deţin ori controlează în cele din urmă, direct sau indirect, o persoană juridică, precum şi persoana sau persoanele fizice ce asigură conducerea persoanei juridice. În cazul în care, după epuizarea tuturor mijloacelor posibile şi cu condiţia să nu existe motive de suspiciune, nu se identifică nicio persoană fizică în conformitate cu pct. 1 ori în cazul în care există orice îndoială că persoana identificată este beneficiarul real, entitatea raportoare este obligată să păstreze şi evidenţa măsurilor aplicate în scopul identificării beneficiarului real.
Aşadar, potrivit prevederilor legale, persoanele au acces la numele, luna şi anul naşterii, cetăţenia şi ţara de reşedinţă ale beneficiarului real, precum şi la informaţiile privind modalitatea în care se concretizează această calitate, or, considerentele instanţei nu conţin nicio motivare asupra aplicării legii din acest punct de vedere.
Au subliniat recurenţii că pentru acele directive care nu au aplicabilitate directă, fiind necesară transpunerea ulterioară în legislaţia naţională, C.J.U.E. a statuat în cauza C-Î29/96 Wallonie ASBL împotriva Region Wallonie, cu valoare de principiu, că „în termenul de transpunere stabilit prin directivă pentru punerea sa în aplicare, statul membru destinatar al directivei trebuie să se abţină de la adoptarea unor dispoziţii de natură să compromită grav atingerea rezultatului prevăzut de directivă”, iar în cauza C-422/05 Commission v Belgium, C.J.U.E. a declarat că un stat membru a încălcat art. 4 (3) T.E.U. şi art. 288 T.F.E.U. pentru că a adoptat măsuri naţionale spre finalul perioadei de transpunere a directivei, care erau de natură să compromită rezultatul preconizat prin acea directivă.
Aşadar, directivele sunt direct aplicabile din momentul notificării către statul membru şi fac parte din legislaţia naţională încă înainte de expirarea termenului de transpunere, recunoscându-se că, în măsura în care prevederile unei directive sunt clare şi fără echivoc, principiul efectului direct şi supremaţiei dreptului comunitar permite persoanelor interesate să invoce în mod direct o prevedere europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene, independent de existenţa unor acte normative în legislaţia naţională, cu atât mai mult atunci când actele cu caracter intern sunt restrictive de drepturi.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe aceste aspecte, lipsind orice considerent asupra aplicării directe a dreptului comunitar cu incidenţă directă în speţă, deşi s-a făcut trimitere la dispoziţiile europene aplicabile.
Intimaţii M., Compania H. S.A., K. şi I. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; pe fond, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Prin întâmpinarea sa, intimatul P. a invocat, în plus, şi excepţia lipsei de interes în formularea recursului, în motivarea căreia a susţinut că reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată fără a justifica un interes născut, actual, direct şi legitim.
Raportul întocmit asupra recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ. a fost comunicat părţilor, iar la 20 ianuarie 2021 recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind respinse excepțiile nulității şi inadmisibilității, iar excepţia lipsei interesului a urmat să fie examinată ulterior finalizării procedurii de filtrare şi s-a stabilit termen pentru dezbateri.
În cadrul dezbaterilor desfăşurate în şedinţă publică părţile au formulat concluzii asupra lipsei interesului recurenţilor, instanţa arătând părţilor că în calea de atac excepţia absolută referitoare la procedurile epuizate în faţa instanţelor de fond poate fi valorificată numai prin promovarea căii de atac, iar nu direct, ca excepţie procesuală, câtă vreme tinde spre modificarea hotărârii. Aceasta întrucât excepţia, invocată ca atare, nu are specificul unei excepţii procesuale în recurs, deoarece nu vizează lipsa condiției interesului recurenților în promovarea căii extraordinare de atac, prin prefigurarea lipsei avantajului preconizat de rezultatul căii de atac.
Excepţia lipsei interesului a vizat însăși lipsa acestei condiţii în promovarea acţiunii judiciare şi cu privire la dreptul litigios valorificat prin acţiune, tinzând aşadar la o respingere a chiar acţiunii civile, prin constatarea lipsei interesului legitim şi personal al reclamanţilor. În măsura în care, în realitate, această excepţie tinde, ca rezultat, la rejudecarea interesului şi reevaluarea rezultatului dat excepţiei de instanţa de fond, excepţia trebuie invocată, din perspectiva mijlocului procesual, numai prin declararea căii de atac împotriva hotărârii, iar nu prin invocarea ei în temeiul art. 248 C.proc.civ., chiar dacă regimul ataşat de lege acesteia este acela al excepției de ordine publică.
De aceea, invocarea ei ca apărare îndreptată împotriva cererii de chemare în judecată nu poate fi analizată, deoarece, în lipsa unui recurs care să pună în dezbatere lipsa interesului acţiunii ca motiv de casare, aceasta nu poate atinge rezultatul preconizat de parte, acela al respingerii cererii de chemare în judecată.
Analizând, mai departe, recursul, în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va răspunde în considerentele care urmează numai motivelor de casare invocate de recurenţi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, un prim motiv al recursului a vizat încălcarea, de instanţa de apel, a dispoziţiilor de procedură prin declararea admisibilității cererilor de intervenție accesorie formulate de intervenienții J., K., L., M., N., O. şi P., în condiţiile în care a reţinut greşit că aceştia au calitatea de acţionari în Compania H. S.A., fără nicio dovadă în acest sens.
Deşi au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., critica va fi reîncadrată, iar motivul de casare va fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât critica deduce instanţei de control ignorarea dispoziţiilor impuse de lege pentru admisibilitatea intervenţiei, iar nu soluţia de admitere a acesteia pe fond.
Or, instanţa de recurs arată părţilor că, sub acest aspect, dispoziţiile art. 64 C.proc.civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, impune părţii interesate formularea căii de atac împotriva încheierii de admitere în principiu a intervenţiei odată cu fondul.
Din acest punct de vedere, art. 483 alin. (1) şi art. 486 alin. (1) lit. c) C.proc.civ. impun recurentului indicarea hotărârii care se atacă, inclusiv a hotărârilor date în cauză cu titlu premergător (încheierile) care, fără a soluţiona procesul, rezolvă o chestiune litigioasă în cursul acestuia.
Necesitatea indicării exhaustive a hotărârilor atacate cu recurs se impune şi prin prisma art. 430 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., deoarece legiuitorul ataşează tuturor încheierilor interlocutorii autoritate de lucru judecat provizorie încă de la pronunţare, efect care depinde aşadar de atacarea hotărârii respective în mod expres, in lipsa căreia se consolidează.
Declanşarea mecanismului controlului judiciar nu poate fi subînțeles ori implicit, prin invocarea unui motiv de casare împotriva măsurii dispuse în cursul procesului cu caracter interlocutoriu, deoarece, în măsura în care recursul nu a inclus în cadrul obiectului său încheierea premergătoare, cu privire la aceasta, efectul autorităţii lucrului judecat s-a consolidat, iar verificarea motivului de casare referitor la actul de procedură neatacat este nepermisă.
Un al doilea motiv de casare a deciziei recurate a vizat aplicarea greşită a normelor de drept material, mai precis, aplicarea unor dispoziţii abrogate, aflate în dezacord cu dreptul comunitar, în rezolvarea raportului juridic litigios.
Au arătat recurenţii prin acest motiv că datele solicitate în privinţa distribuţiei acţiunilor Companiei H. S.A. sunt supuse regimului stabilit prin Regulamentul UE 2016/679 privind protecţia datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora. Au susţinut recurenţii că acțiunea lor s-a fundamentat pe dreptul acţionarilor de a fi informaţi permanent asupra persoanelor împreună cu care sunt co-acţionari, aceste chestiuni excedând sfera informațiilor cu caracter personal, nereprezentând o operaţiune de prelucrare a acestor date şi vizând o categorie de informaţii la care Regulamentul UE 2016/679 le recunoaşte accesul.
Recurenţii au subliniat în continuare că şi legea internă recunoaşte acţionarilor accesul la această categorie de informaţii, drept consfinţit prin art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi art. 4 din Legea nr. 26/1990, iar instanţa de apel s-a raportat greşit la dispoziţiile Legii nr. 677/2001 - ale cărei dispoziții erau abrogate la data pronunţării deciziei din apel şi la Decizia nr. 37/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - care a avut în vedere accesul la informaţiile de interes public care rezultă din activitatea unei autorităţi ori instituţii publice.
Restricționarea accesului la datele solicitate de către instanţa de apel este contrară, în opinia recurenţilor, Regulamentului UE 2016/679 şi Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 care a fost transpusă, pe perioada derulării litigiului, în dreptul intern prin Legea nr. 129/2018, act prin care se recunoaşte reclamanților calitatea de beneficiari reali ai informaţiilor solicitate.
Criticile recurenților, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., sunt fondate.
Instanţa de apel a fundamentat soluţia adoptată prin referirea directă şi univocă la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 677/2001 şi la Decizia nr. 37/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat asupra aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 544/2001 al cărei domeniu de aplicare vizează accesul la informaţiile de interes public în relaţia dintre persoane şi autorităţile publice.
Fără a distinge diferenţele specifice între domeniile de aplicare a celor două acte normative şi fără a evalua în ce măsură dezlegările cu valoare obligatorie stabilite prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se aplică la situaţia juridică descrisă în litigiu, instanţa de apel a omis şi să aibă în vedere împrejurarea că Legea nr. 667/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date a fost în întregime abrogată prin art. V din Legea nr. 129/2018 - în vigoare la data pronunţării deciziei din apel, dar şi că, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol se menționează expres că toate trimiterile din alte acte normative la actul normativ abrogat se vor considera în mod direct făcute la Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE.
Abrogarea dispoziţiilor legale pe care s-a fundamentat soluţia în litigiu producea un efect imediat, iar actul normativ substanţial care trebuia să sprijine soluţia în cauză era, conform art. 5-6 C.civ., Regulamentul (UE) 2016/679, act normativ cu aplicabilitate directă, ale cărui dispoziţii nu au fost considerate, după cum nu au fost avute în vedere nici cele ale directivelor europene care reglementează acest domeniu, în măsura în care au fost implementate ori sunt în curs de implementare în dreptul intern.
Instanţa avea îndatorirea aplicării legii incidente raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce înglobează obligaţia de a verifica incidența normelor legale în timp, prin raportare la durata lor de aplicare, fiind, din acest punct de vedere, lipsită de fundament apărarea intimaţilor care au subliniat că indicarea dispozițiilor normative europene şi efectul acestora în dreptul naţional nu au legătură cu cauza şi nu pot conduce la concluzia aplicării greşite a legii.
În sensul celor reţinute, instanţa de apel a aplicat dispoziţii normative abrogate, ignorând şi efectul direct al dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislația națională, astfel încât a aplicat greşit legea în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., determinată tocmai de aspectele reţinute.
De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul fundamentat pe temeiul arătat mai sus şi, constatând că raportul juridic dedus judecăţii nu a primit o dezlegare concordantă dreptului pozitiv incident, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru o aplicare corectă a legii.
Vor fi avute în vedere, de asemenea, cu prilejul rejudecării, şi cererile accesorii ale părţilor vizând acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs şi solicitate de părţi cu prilejul dezbaterilor, cărora instanţa de recurs nu le poate da rezolvare, dată fiind decizia de rejudecare a procesului în apel.