Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 72 din 26 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. x/2017 s-au dispus următoarele:

"1. În temeiul art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. admite excepţia nulităţii absolute a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, încuviinţate/prelungite prin:

- Încheierea penală nr. 116 din 17 august 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015;

- Încheierea penală nr. 122 din 14 septembrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015;

- Încheierea penală nr. 136 din 13 octombrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015;

- Încheierea penală nr. 19 din 3 februarie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016;

- Încheierea penală nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, şi efectuate în baza Mandatului de supraveghere tehnică nr. x, emis în faza de urmărire penală în data de 17 august 2015, ora 11:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 14 septembrie 2015, ora 12:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 13 octombrie 2015, ora 13:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 3 februarie 2016, ora 12:00 şi a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 4 martie 2016, ora 14:00, ce a fost invocată din oficiu şi de către inc. A.

În temeiul art. 102 alin. (2) - (4) C. proc. pen. exclude din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a rezultatului activităţilor de supraveghere tehnică menţionate anterior.

În conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporturilor optice care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică menţionate, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă (excludere fizică) din toate actele procesuale.

2. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. (a C. proc. pen., achită inc. A., de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de dispoziţiile art. 404 alin. (4) lit. (d C. proc. pen. dispune ridicarea măsurii asigurătorii dispuse prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei din data de 21 iunie 2017 cu privire la suma de 5.500 RON, aflată în contul x deschis la B. pe numele C.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia."

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în data de 2 octombrie 2017 în Dosar penal nr. x/2015 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei A., acuzată de comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare (punctul 3.1. din rechizitoriu) şi a fost clasată cauza cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare faţă de C. (punctul 3.2. din prezentul rechizitoriu).

Ca situaţie de fapt s-a reţinut că inculpata A. "în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectată la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. S.R.L. Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator."

S-a evidenţiat că procedura de cameră preliminară a fost parcursă la Curtea de apel Târgu Mureş, care, prin Încheierea penală nr. 37/CP din 7 decembrie 2017 a respins ca nefondate cererile şi excepţiile formulate de inculpata A., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în data de 2 octombrie 2017 în Dosar penal nr. x/2015, a administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală în cauză şi s-a dispus începerea judecăţii faţă de inculpată pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, încheiere ce a rămas definitivă prin Încheierea penală nr. 48/CC din 18 ianuarie 2018 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

La instanţa de fond au fost puse în discuţie următoarele excepţii invocate fie din oficiu de instanţă fie de inculpata A.:

1. excepţia nulităţii absolute, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a punerii în executare: a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 17 august 2015, ora 11:00 în baza Încheierii penale nr. 116 din 17 august 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 14 septembrie 2015, ora 12:00 în baza Încheierii penale nr. 122 din 14 septembrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 13 octombrie 2015, ora 13:00 în baza Încheierii penale nr. 136 din 13 octombrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 3 februarie 2016, ora 12:00 în baza Încheierii penale nr. 19 din 3 februarie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 4 martie 2016, ora 14:00 în baza Încheierii penale nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, care s-au materializat în interceptarea convorbirilor sub toate aspectele în sensul autorizat de judecătorul de drepturi şi libertăţi în încheierile penale şi în mandatele de supraveghere tehnică indicate anterior;

2. excepţia nulităţii absolute a proceselor-verbale de redare a interceptărilor convorbirilor ambientale ce au avut loc între A. şi C. (cu referire la convorbiri, întâlniri, ş.a.) şi a tuturor activităţilor de supraveghere tehnică autorizate şi efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică menţionate anterior, în sensul şi limitele prevăzute de Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale.

3. excepţia nulităţii absolute a punerii în executare a mandatelor de supraveghere, constatarea nulităţii absolute a procedeului probator al interceptării dispusă în prezenta cauză în faza de urmărire penală, autorizate prin Încheierile Curţii de Apel Bucureşti nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x din 4 martie 2016, precum şi a mijloacelor de probă constând în suporţii optici care stochează rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică dispuse în prezenta cauză, precum şi a proceselor-verbale de redare a rezultatelor acestor activităţi întrucât au fost administrate de către un organ lipsit de competenţă materială sau funcţională;

4. excepţia nulităţii absolute a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică autorizate prin Mandatele de supraveghere tehnică: nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x din 4 martie ca şi mijloace de proba din dosarul cauzei.

S-a solicitat, efect al constatării nulităţii absolute, excluderea de la dosarul cauzei a mijloacelor de probă constând în suporţii optici care stochează rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică dispuse în prezenta cauză, precum şi a proceselor-verbale de redare a rezultatelor acestor activităţi precum şi eliminarea fizică de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă.

Referitor la excepţiile invocate s-au evidenţiat următoarele:

I. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei comunică prin Adresa nr. x/2015 comunică împrejurarea că:

"Până la data de 15 martie 2016, ora 0730, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu sprijinul strict de natură tehnică al Serviciului Român de Informaţii - U.M. 0894 Bucureşti, prin intermediul căruia s-a realizat accesarea Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. După publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi a Ordonanţei de urgenţă nr. 6/2016, începând cu data de 17 martie 2016, ora 11:55, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea-comunicaţiilor la distanţă, a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin accesarea directă a Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. (În intervalul 15 martie 2016, ora 0730 - 17 martie 2016, ora 11:55, măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă nu au fost puse în executare.

În concluzie, Direcţia Naţională Anticorupţie menţionează faptul că a recepţionat prin propria structură semnalul de comunicaţii interceptat, acest lucru făcându-se până la data de 15 martie 2016 cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de informaţii - U.M. X. Bucureşti, iar ulterior în mod nemijlocit.

La solicitarea procurorului de caz, până la data de 14 martie 2016, Serviciul Român de Informaţii - U.M. Y. Mureş a avut calitatea de beneficiar secundar; ulterior acestei date Serviciul Român de Informaţii nu a mai avut calitatea de beneficiar.

În cauză, Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a redat următoarele convorbiri (purtate în mediu ambiental):

a. convorbirile din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din urmă);

b. convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost efectuate de în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză; menţionăm că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie)".

Am redat conţinutul acestui document primit de la DNA-Structura Centrală deoarece în aliniatul precedent se observă lipsa menţionării instituţiei care a efectuat interceptările în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză dar se specifică, ulterior, că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie

II. Răspunsul Serviciului Informaţiilor Clasificate şi de Centralizarea a Datelor privind Corupţia (SICCDC), care a fost transmis cauzei împreună cu răspunsul precedent menţionat la pct. I, este neconcludent şi nu furnizează nicio minimă relaţie care să permită judecătorului să aprecieze asupra solicitărilor adresate structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Se arată că, pentru a furniza informaţiile solicitate structurii centrale a DNA este necesară consultarea registrelor de evidenţa deţinute de SICCDC, care au conţinut clasificat corespunzător claselor şi nivelurilor de secretizare conţinute.

III. Răspunsul nr. x/2015 din 20 martie 2019 arată că DNA a redat convorbirile purtate în mediu ambiental din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din urmă).

Convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost efectuate de în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză; menţionează că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie). Aceste convorbiri au fost redate în scris de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic, urmare solicitării în acest sens din partea procurorului care a instrumentat dosarul. Susţin că nu sunt în măsură să stabilească cine a realizat selecţia acestor convorbiri (şi folosesc termenul selecţia între ghilimele), însă, în lipsa altor elemente, se deduce (arată DNA în răspunsul trimis Curţii de apel).

Serviciul Român de Informaţii a transmis prin Adresa nr. x din 7 februarie 2019 faptul că în cadrul Dosarului penal nr. x/2015 al D.N.A.- Structura Centrală, SRI a acordat sprijin tehnic, prin punerea în aplicare a unor activităţi autorizate prin mandatele de supraveghere tehnică cu nr. x din 17 august 2015 (valabilitate 18 august 2015 - 16 septembrie 2015), nr. x din 14 septembrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 septembrie 2015 - 16 octombrie 2015), nr. x din 13 octombrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 octombrie 2015 - 15 noiembrie 2015), nr. x din 3 februarie 2016 (valabilitate 4 februarie 2016 - 4 martie 2016) şi nr. x din 4 martie 2016 (valabilitate 5 martie 2016 - 3 aprilie 2016), aspect reiterat şi în răspunsul nr. x din 15 martie 2019, aflat la filele x.

Rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate D.N.A. - Structura centrală prin Adresele nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 22 februarie 2016 şi nr. x din 1 martie 2016, fiind transmise organului de urmărire penală 8 suporţi optici conţinând date şi informaţii rezultate în urma punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Precizează că SRI a acordat sprijin tehnic DNA - Structura Centrală, în cadrul Dosarului penal nr. x/2015, prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică anterior menţionate, activitate ce era permisă de cadrul legal în vigoare la momentul respectiv, acesta abilitând instituţia noastră să:

- dea curs dispoziţiilor procurorului de a efectua punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în calitate de "alt organ specializat al statului", autorizat să realizeze activităţi de supraveghere tehnică, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. în vigoare (până la declararea neconstituţională a acestor dispoziţii, de către CCR, prin Decizia nr. 51/2016).

Se comunică prin Adresa nr. x/15 martie 2019, aflată la filele x, că SRI a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor pentru D.N.A. Bucureşti în Dosarul penal nr. x/2015, notele de redare fiind transmise organului de urmărire penală, în format electronic, prin reţeaua Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (Reţeaua CENIC).

De asemenea, se arată în adresa SRI că "Rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate D.N.A. - Structura Centrală, prin Adresele nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 22 februarie 2016 şi nr. x din 1 martie 2016, fiind transmişi organului de urmărire penală 8 suporţi optici conţinând datele şi informaţiile rezultate în urma exploatării mandatelor de supraveghere tehnică." (Răspunsul SRI referitor la împrejurarea că au fost "transmişi organului de urmărire penală 8 suporturi optice conţinând datele şi informaţiile rezultate în urma exploatării mandatelor de supraveghere tehnică" a determinat instanţa de judecată să solicite comunicarea de către DNA - Structura Centrală a "înregistrărilor audio-video integrale, efectuate în legătură cu inc. A." (dispusă în şedinţa din 5 aprilie 2019, la fila x/verso, pct. VI dispozitiv încheiere). Răspunsul acuzării se află la dosar curte de apel, este că la urma Dosarului penal nr. x/2015, existentă la Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost identificate un total de 5 (cinci) suporturi optice, pe care i-au înaintat Curţii de apel, iar pe suporturile optice sigilate sunt stocate înregistrările audio-video ale convorbirilor purtate în mediul ambiental între numiţii C. şi A., interceptate în baza Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015 şi x din 13 octombrie 2015, dispuse prin încheierile emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti).

Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii deţine şi administrează infrastructura tehnică destinată interceptării şi înregistrării comunicaţiilor electronice, unică la nivel naţional. Drept urmare, pentru recepţionarea semnalului de comunicaţii interceptat în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză, au fost folosite sistemele tehnice administrate de Serviciul Român de Informaţii prin intermediul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor.

Art. 33 din Protocolul de colaborare din nr. 750 din 4 februarie 2009 prevede procedura administrativă prin care actul de autorizare, emis conform legii, era pus în executare de către Serviciul Român de Informaţii.

Pentru lămurirea sintagmei "a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor", utilizată de SRI în documentul anterior menţionat s-au solicitat detalii acestei instituţii, care, prin Adresa nr. x din 13 mai 2019, a comunicat faptul că activităţile de redare constau în transcrierea convorbirilor interceptate în baza actelor de autorizare obţinute de organele de urmărire penală, Serviciul Român de Informaţii efectuând activitatea de redare doar dacă unitatea de parchet beneficiară solicita expres ca această activitate să fie realizată de instituţia SRI.

Sintagma "notele de redare transmise în format electronic" (...) semnifică faptul că redările în cauză, rezultate ca urmare a punerii în exploatare a mandatelor de supraveghere tehnică, au fost comunicate direct beneficiarului prin intermediul unor suporţi optici (DVD) puşi la dispoziţie de organele de urmărire penală şi transmişi cu adrese clasificate "Secret de Serviciu", respectiv Adresele cu nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 18 februarie 2016 şi nr. x din 26 februarie 2016.

Au specificat expres că nu deţin conţinutul notelor de redare şi suporţii optici, care se regăsesc la nivelul unităţii de parchet destinatare, respectiv Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală.

Curtea de apel a relevat faptul că cele două instituţii (Serviciul Român de Informaţii şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală) folosesc în răspunsurile transmise o serie de termeni tehnici, ce se impun a fi structuraţi în continuare pentru evitarea unor confuzii de termeni şi exprimare:

- "beneficiar" şi "beneficiar secundar" -menţionat de Direcţia Naţională Anticorupţie în adresa nr. x/2015 şi de Serviciul Român de Informaţii în Adresa nr. x din 13 mai 2019 = "Persoană, colectivitate sau instituţie care are un folos din ceva./Destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii." (dex);

- " sprijin tehnic" - sintagmă menţionată de Direcţia Naţională Anticorupţie în Adresa nr. x/2015 şi de Serviciul Român de Informaţii în Adresele nr. x din 7 februarie 2019 şi nr. y din 15 martie 2019 = "sprijin s. n. 1. Ceea ce serveşte să susţină, să sprijine (1), să prindă ceva (ca să nu cadă). 2. Fig. Ajutor, asistenţă, ocrotire. ? (Concr.) Susţinător, ocrotitor, sprijinitor (dex);

- "punerii în exploatare a mandatelor de supraveghere tehnică"- sintagmă menţionată de Serviciul Român de Informaţii în Adresele nr. x din 13 mai 2019, nr. y din 13 mai 2019;

- " activităţi de redare" - sintagmă menţionată de Serviciul Român de Informaţii în Adresele nr. x din 15 martie 2019, aflată la filele x, şi nr. 152191 din 13 mai 2019 -sintagmă explicată de însăşi instituţia care a folosit termenii;

- " note de redare"- sintagmă menţionată de Serviciul Român de Informaţii în adresele Adresa nr. x din 15 martie 2019, aflată la filele x şi nr. 152191 din 13 mai 2019, explicată conform menţiunilor anterioare.

Termenii şi limitele interpretării acestora au fost lămuriţi de către instituţiile menţionate anterior şi au permis CONCLUZIONAREA FAPTULUI CĂ: Serviciul Român de Informaţii a dat curs dispoziţiilor procurorului de a efectua punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică şi a acordat sprijin tehnic, prin punerea în aplicare a unor activităţi autorizate prin Mandatele de supraveghere tehnică cu nr. x din 17 august 2015 (valabilitate 18 august 2015 - 16 septembrie 2015), nr. x din 14 septembrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 septembrie 2015 - 16 octombrie 2015), nr. x din 13 octombrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 octombrie 2015 - 15 noiembrie 2015), nr. x din 3 februarie 2016 (valabilitate 4 februarie 2016 - 4 martie 2016) şi nr. x din 4 martie 2016 (valabilitate 5 martie 2016 - 3 aprilie 2016).

Rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate de către Serviciul Român de Informaţii D.N.A. - Structura Centrală, prin Adresele nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 22 februarie 2016 şi nr. x din 1 martie 2016, fiind transmişi organului de urmărire penală 8 (opt) suporturi optice conţinând datele şi informaţiile rezultate în urma exploatării mandatelor de supraveghere tehnică.

(N.I.-DNA-Structura Centrală a identificat un total de 5 (cinci) suporturi optice, pe care i-au înaintat Curţii de apel, iar pe suporturile optice sigilate sunt stocate înregistrările audio-video ale convorbirilor purtate în mediul ambiental între numiţii C. şi A., interceptate în baza Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015 şi nr. x din 13 octombrie 2015.

În adresa transmisă Curţii de apel Alba Iulia ulterior strămutării dosarului penal, sunt menţionate 7 (şapte) suporturi optice şi un suport optic tip DVD-R, cu menţiunile de pe adresa aflată la fila x în vol. I al Curţii de Apel).

Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că a recepţionat prin propria structură semnalul de comunicaţii interceptat, acest lucru făcându-se până la data de 15 martie 2016 cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de informaţii - U.M. X. Bucureşti, iar ulterior în mod nemijlocit.

Serviciul Român de Informaţii a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor pentru D.N.A. Bucureşti în dosarul penal nr. x din 2015, notele de redare fiind transmise organului de urmărire penală, în format electronic, prin reţeaua Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (Reţeaua CENIC).

Activităţile de redare constau în transcrierea convorbirilor interceptate în baza actelor de autorizare obţinute de organele de urmărire penală, Serviciul Român de Informaţii efectuând activitatea de redare doar dacă unitatea de parchet beneficiară solicita expres ca această activitate să fie realizată de instituţia SRI.

Sintagma "notele de redare transmise în format electronic" (…) semnifică faptul că redările în cauză, rezultate ca urmare a punerii în exploatare a mandatelor de supraveghere tehnică, au fost comunicate direct beneficiarului prin intermediul unor suporţi optici (DVD) puşi la dispoziţie de organele de urmărire penală şi transmişi cu adrese clasificate "Secret de Serviciu", respectiv Adresele cu nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 18 februarie 2016 şi nr. x din 26 februarie 2016.

S-a arătat că acuzarea nu a confirmat în niciun moment aspectele despre care instanţa de judecată a fost informată de către Serviciul Român de Informaţii dar nu a negat sau combătut oficial conţinutul acestor documente, astfel încât s-a apreciat că nu există motive justificate obiectiv pentru a înlătura aceste informaţii din ansamblul probator. Totodată, deşi i s-au transmis aceleaşi întrebări ca şi Serviciului Român de Informaţii, DNA - Structura Centrală nu a furnizat la solicitarea instanţei de judecată datele care i-au fost solicitate, exceptând răspunsul parţial transmis prin Adresa nr. x din 2015 din 21 martie 2019.

Ce relevă acuzarea în răspunsurile transmise este: Convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, n-au transmis-o şi instanţei de judecată, au fost efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză; menţionează că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie) şi susţin procurorii au fost redate în scris de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic, sens în care au transmis o copie cu menţiunea conformităţii cu originalul a Ordonanţei procurorului nr. 582/P/2015 din 20 iunie 2017, prin care s-a dispus delegarea unui ofiţer de poliţie judiciară din cadrul DNA în vederea redării comunicărilor purtate în mediul ambiental la data de 12 noiembrie 2015, între A. şi C., interceptate şi înregistrate în baza Mandatului de supraveghere tehnică nr. x din 13 octombrie 2015 şi o copie în conformitate cu originalul Procesului-verbal de redare nr. x din P/2015 din 21 iunie 2017(ce conţine redarea comunicărilor purtate în mediu ambiental la data de 12 noiembrie 2015 între A. şi C., ce au fost identificate la urma dosarului nr. x din 2015 .

S-a evidenţiat că, având în vedere adresele nr. x emisă la data de 7 februarie 2019 de către Serviciul Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti, nr. 92961 emisă la data de 15 martie 2019 de către Serviciul Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti, nr. 152191 emisă la data de 13 mai 2019 de către Serviciul Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti, nr. 606/II/I/2015 emisă la data de 11 ianuarie 2019 de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, nr. 582/P/2015 emisă la data de 19 aprilie 2019 de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, s-a invocat excepţia nulităţii absolute, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a punerii în executare: a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 17 august 2015, ora 11:00 în baza Încheierii penale nr. 116 din 17 august 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 14 septembrie 2015, ora 12:00 în baza Încheierii penale nr. 122 din 14 septembrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 13 octombrie 2015, ora 13:00 în baza Încheierii penale nr. 136 din 13 octombrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 3 februarie 2016, ora 12:00 în baza Încheierii penale nr. 19 din 3 februarie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 4 martie 2016, ora 14:00 în baza Încheierii penale nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2016, care s-au materializat în interceptarea convorbirilor sub toate aspectele în sensul autorizat de judecătorul de drepturi şi libertăţi în încheierile penale şi în mandatele de supraveghere tehnică indicate anterior; excepţia nulităţii absolute a proceselor-verbale de redare a interceptărilor convorbirilor ambientale ce au avut loc între A. şi C. (cu referire la convorbiri, întâlniri, ş.a.) şi a tuturor activităţilor de supraveghere tehnică autorizate şi efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică menţionate anterior, în sensul şi limitele prevăzute de Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curţii Constituţionale.

Inculpata A. a susţinut excepţia nulităţii absolute a punerii în executare a mandatelor de supraveghere, constatarea nulităţii absolute a procedeului probator al interceptării dispusă în prezenta cauză în faza de urmărire penală, autorizate prin încheierile Curţii de Apel Bucureşti nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x din 4 martie 2016, precum şi a mijloacelor de probă constând în suporţii optici care stochează rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică dispuse în prezenta cauză, precum şi a proceselor-verbale de redare a rezultatelor acestor activităţi întrucât au fost administrate de către un organ lipsit de competenţă materială sau funcţională; a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică autorizate prin Mandatele de supraveghere tehnică: nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x din 4 martie ca şi mijloace de proba din dosarul cauzei.

A solicitat, efect al constatării nulităţii absolute, excluderea de la dosarul cauzei a mijloacelor de probă constând în suporţii optici care stochează rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică dispuse în prezenta cauză, precum şi a proceselor-verbale de redare a rezultatelor acestor activităţi precum şi eliminarea fizică de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă.

S-a constatat în raport de conţinutul răspunsurilor primite de la cele două instituţii (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei şi Serviciul Român de Informaţii), că toate măsurile de supraveghere din prezenta cauză au fost puse în executare cu suportul tehnic al Serviciului de Informaţii, care a asigurat infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnică, ceea ce echivalează cu implicarea Serviciului Român de Informaţii în activitatea de cercetare penală, respectiv în obţinerea probelor prin procedeul probatoriu de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicărilor telefonice şi în mediul ambiental. Mai mult, Serviciul Român de Informaţii a pus la dispoziţie procurorilor transcrierea convorbirilor interceptate în baza actelor de autorizare obţinute de organele de urmărire penală, prin intermediul unor suporţi optici (DVD) puşi la dispoziţia organelor de urmărire penală şi transmişi cu adrese clasificate "Secret de Serviciu"/prin reţeaua Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (Reţeaua CENIC).

Au fost redate ambele variante din răspunsurile Serviciului Român de Informaţii deoarece sunt fundamental diferite, dar se completează şi echivalează cu folosirea ambelor variante de comunicare cu unitatea de parchet. În niciun moment DNA nu a recunoscut aceste împrejurări care echivalează cu efectuarea de acte de cercetare penală de către un organ ce nu are atribuţii legale potrivit legii.

În ciuda relaţiilor minimale puse la dispoziţia instanţei de judecată de către DNA-Structura centrală, aceasta menţionează expres că, convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. că ceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie).

Nici convorbirea din 12 noiembrie 2015 între A. şi C., interceptată şi înregistrată în baza Mandatului de supraveghere tehnică nr. x din 13 octombrie 2015 nu poate fi apreciată ca legal obţinută, pe de o parte pentru că adresele Serviciului Român de Informaţii sunt clare sub aspectul măsurilor de supraveghere care au fost puse în executare cu suportul său tehnic iar împrejurarea dispunerii de către procurorul de caz prin Ordonanţa nr. 582/P/2015 din 20 iunie 2017 a obligaţiei de redare a comunicărilor purtate în mediul ambiental la data de 12 noiembrie 201 de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic, nu poate acoperi nelegalitatea obţinerii probelor, pe fondul răspunsurilor date de Serviciul Român de Informaţii şi al aprecierii că organele de urmărire penală deţineau deja transcrierea convorbirilor purtate de inculpată primite de la Serviciul Român de Informaţii, actele procesuale de transcriere/redare efectuate ulterior datei de 17 martie 2016 având caracter pro causa.

DNA recunoaşte faptul că au beneficiat de suportul tehnic al Serviciului Român de Informaţii cu nuanţările efectuate în răspunsurile transmise instanţei de judecată şi în contextul redat anterior.

Potrivit jurisprudenţei deja consolidate, încălcarea dispoziţiilor privind competenţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, inclusiv din punct de vedere al concursului tehnic realizat de alte organe specializate, se sancţionează cu nulitate absolută, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016 poate fi invocată în condiţiile art. 281 C. proc. pen., care reglementează nulităţile absolute.

Conform prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen." Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului." De asemenea, se reţine că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M.Of. nr. 190 din 14 martie 2016) s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională.

Punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică din prezenta cauză s-a efectuat în circumstanţe în care dispoziţia care menţiona "ori de alte organe specializate ale statului" a fost apreciată ca atribuind Serviciului român de informaţii abilitatea de efectuare a actelor de urmărire penală la solicitarea procurorilor de caz (cum subliniază acest serviciu în corespondenţa comunicată Curţii de apel), ceea ce excede dispoziţiilor Legii speciale nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, respectiv competenţelor.

Problema se pune nu numai din perspectiva caracterului de normă generală a dispoziţiei procesual penale cuprinsă în C. proc. pen., care nu îşi găseşte corespondenţa în norma specială (Legea organică de constituire şi funcţionare a Serviciului român de informaţii nr. 51/1991), ci şi în completarea printr-o normă cu grad subsecvent celei pe care îl are o lege a cadrului legal prin încheierea protocoalelor de colaborare între unităţile de parchet şi serviciul român de informaţii.

Mandatele de supraveghere din prezenta cauză au fost emise şi puse în executare înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în M.Of. nr. 190 din 14 martie 2016). Din punct de vedere al efectelor acestei decizii a instanţei de contencios administrativ ea se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică dispuse la data publicării acesteia în M.Of şi puse deja în executare.

Explicaţia acuzării în sensul că ajutorul oferit de Serviciul Român de Informaţii a avut caracter pur tehnic doar presupunând, până la data de 15 martie 2016, recepţionarea semnalului de comunicaţii prin intermediul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, ofiţerii poliţiei judiciare din cadrul ST ai DNA interceptând comunicaţiile la distanţă, este respinsă ca nefondată raportat la calitatea de beneficiar şi intermediar al acestor demersuri de culegere de probe, care a comunicat instanţei actele efectiv executate, ce ţin de interceptarea şi înregistrarea convorbirilor/comunicaţiilor telefonice şi în mediu ambiental.

Rolul şi atribuţiile Serviciului Român de Informaţii se limitează la dispoziţiile Legii nr. 51/1991 şi nu la implicarea sa în efectuarea de acte de cercetare penală, prin obţinerea probelor prin procedeul probatoriu de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicaţiilor telefonice şi în mediu ambiental.

Menţionează Curtea Constituţională, în paragraful 20 al Deciziei nr. 383/2015, publicată în M.OF. nr. 535 din 17 iulie 2015, că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa între mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Arată, în continuarea demersului său explicativ că Curtea constată că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei şi că nelegalitatea acestora este sancţionată prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, s-a reţinut că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138 - 146 din C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale (paragr. 33). Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din C. proc. pen., iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma "furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare".

Practic, legalitatea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică are legătură directa cu procedeul probatoriu, astfel cum acesta este definit prin dispoziţiile art. 97 alin. (3) C. proc. pen. şi, implicit, produce efecte asupra validităţii intrinseci a probei însăşi, astfel obţinute. În raport de aceste împrejurări, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională.

Raportat la conţinutul Deciziei nr. x din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial 566 din 17 iulie 2017, nerespectarea dispoziţiilor de competenţă a organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută, efectele fiind cele reglementate în art. 281 C. proc. pen. În consecinţă, punerea în executare a măsurilor de supraveghere pe baza dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. de către alte organe decât procurorul sau organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare atrage nulitatea absolută a actelor astfel efectuate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în forma stabilită prin decizia instanţei de contencios constituţional.

Constatând nulitatea absolută a procedeului probator, s-a constatat şi nulitatea probelor obţinute prin folosirea unui procedeu probator nelegal (autorizate prin Mandatele de supraveghere tehnică nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x din 4 martie 2016), potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (2) - (4) C. proc. pen. şi, implicit, excluderea din materialul probator a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică menţionate anterior, efect al Deciziei nr. 22/2018 (publicată în M.Of. nr. 177 din 26 februarie 2018), pentru a se asigura în mod efectiv prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil persoanei inculpate în prezenta cauză (paragr. 24 din decizia invocată).

A fost evidenţiat şi analizat materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

Astfel s-a evidenţiat că a fost audiat în calitate de martor numitul C., propus de acuzare.

S-a arătat că declaraţia acestui martor apare ca singulară în raport de lipsa unor dovezi sustenabile, legal administrate, cu care să fie coroborate informaţiile puse la dispoziţie de acesta. S-a arătat că s-a constatat contrarietatea între susţinerile acestuia şi starea de fapt rezultată din acte şi fapte reţinute de judecătorul sindic în dosarul de insolvenţă, pe de o parte, dispoziţia legală invocată de martor şi conţinutul efectiv al legii, pe de altă parte, dar şi împrejurarea că aspectele susţinute nu sunt fundamentate de norme juridice speciale.

Acest ultim aspect a format instanţei convingerea intenţiei martorului de a preconstitui probe prin eludarea legii care-l obligă pe lichidator să aducă la cunoştinţa judecătorului sindic şi comitetului creditorilor constatările sale, deşi legea insolvenţei prevede atribuţiile lichidatorului şi modul de operare al acestuia în procedura falimentului.

Instanţa de fond a exclus varianta acuzării care, în demersul său, a apreciat că înregistrările audio efectuate de martorul-denunţător au calitatea de probe în procesul penal pentru următoarele considerente:

S-a arătat că la solicitarea instanţei s-a depus la dosar suportul original primit de la martorul-denunţător în data de 12 august 2015, respectiv "un suport optic tip DVD+R, marca x, cu seriile x şi x, având menţiunea olografă "148", cu culoare neagră, cu privire la care a declarat că, ar conţine înregistrări ale unor convorbiri purtate de acesta în mediu ambiental în datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 cu numita A., avocat în cadrul Baroului Mureş, în legătură cu faptele care fac obiectul cauzei. Suportul optic predat a fost datat 12 august 2015 şi semnat spre neschimbare de către C., fiind ataşat procesului-verbal întocmit."

Martorul însuşi a declarat instanţei la termenul din 21 septembrie 2019 că s-a hotărât să se protejeze şi să înregistreze întâlnirile pe care le aveam cu inculpata şi, din proprie iniţiativă, a înregistrat întâlnirea avută la E. cu ocazia preluării documentelor firmei şi întâlnirea din 23 iunie care a fost anterioară formulării denunţului. S-a arătat că martorul s-a protejat astfel deoarece are şi calitatea de detectiv particular, acesta fiind motivul pentru care în declaraţia sa de la urmărire penală se face menţiune că a hotărât ca următoarele discuţii pe care le va avea cu avocata să le înregistrez."

De asemenea, la întrebarea apărării: "Unde se regăsesc suporţii originali ai primelor două înregistrări efectuate de dumneavoastră din iniţiativa dumneavoastră?, răspunsul martorului a fost:

"Am efectuat înregistrările cu un reportofon, apoi am salvat înregistrările pe două CD-uri şi am şters din memoria reportofonului înregistrările. Consider că din momentul în care am predat CD-ul DNA, am predat şi probele. Eu am apreciat că nu constituie probe ci doar începutul unei probe."

Martorul este ambiguu în teoria avansată; pe de o parte, susţine că a salvat înregistrările pe două suporturi optice numite de el CD-uri iar, pe de altă parte a predat un singur suport optic organelor de cercetare penală. Evaluează de plano caracterul înregistrărilor efectuate şi, totuşi, nu le depune odată cu denunţul! Mai mult, nici nu le menţionează în conţinutul denunţului, deşi, s-ar presupune că le avea la acea dată!

La solicitarea Curţii de apel, DNA a transmis cu adresa din 21 martir 2019, un singur suport optic tip DVD+R, care este suportul predat de martorul-denunţător.

S-a apreciat că lipsa suportului original cu care martorul a efectuat înregistrările (un reportofon) nu permite verificarea înregistrărilor depuse de martor şi analizarea caracterului original şi al continuităţii convorbirilor.

Inclusiv exprimarea existenţei a două suporturi optice, şi nu a unuia singur, cu alt format decât cel primit de la DNA (CD/DVD) nu este justificată nici de acuzare şi nu poate fi acceptată ca eroare materială de exprimare a martorului, date fiind cunoştinţele juridice pe care martorul denunţător le are (susţine în declaraţie că este jurist de meserie) şi specializările acestuia (inclusiv de detectiv particular).

S-a evidenţiat că depunerea înregistrării (în 12 august 2015) la o diferenţă temporală apreciabilă de momentul efectuării înregistrărilor (28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015) dar şi al efectuării denunţului (30 iunie 2015) apare ca nejustificată şi raportat la data când susţine acesta că a acceptat formal să formuleze denunţ (30 iunie 2015) date fiind explicaţiile punctuale oferite atât în declaraţia de la urmărire penală cât şi instanţei, din care rezultă că deţinea aceste înregistrări la momentul efectuării denunţului: " Înainte de a formula denunţul şi după prima întâlnire la care doamna mi-a sugerat colaborarea la care m-am referit la începutul declaraţiei, m-am hotărât să mă protejez şi să înregistrez întâlnirile pe care le aveam cu aceasta şi din proprie iniţiativă am înregistrat întâlnirea avută la E. cu ocazia preluării documentelor firmei şi întâlnirea din 23 iunie cu dna avocat care a fost anterioară formulării denunţului" (extras din declaraţia dată în instanţă). Din datele informatice rezultate de pe suportul transmis de DNA rezultă că la data denunţului acesta deja inscripţionase înregistrările pe suportul optic de tip DVD, astfel încât nu există nicio explicaţie rezonabilă sau care să rezulte din actele dosarului, pentru care martorul-denunţător a pus la dispoziţia organelor de anchetă acest suport optic la aproape trei luni de la data inscripţionării (ultima inscripţionare pe suportul optic intitulată 23 iunie 2015, fiind creată în 24 iunie 2015);

S-a reliefat că împrejurarea că în denunţul formulat nu menţionează datele la care A. i-ar fi făcut propunerile dar şi a împrejurării că deţine înregistrări efectuate de el din proprie iniţiativă, aşa cum detaliază martorul instanţei de judecată, este nejustificată din perspectiva existenţei acestor elemente la momentul formulării denunţului (30 iunie 2015).

Se face trimitere la susţinerea martorului în faţa instanţei potrivit cu care:" În maximum o săptămână cred, m-am prezentat la DNA Bucureşti unde am fost preluat de un ofiţer de poliţie judiciară care mi-a cerut să dau o declaraţie în care am relatat tot ce am relatat în această declaraţie, poate un pic mai puţin. În maxim două săptămâni am fost solicitat de DNA Bucureşti şi mi s-a mai luat o declaraţie de către procuror, scrisă cu ajutorul calculatorului, care a fost mai detaliată. Am dat două declaraţii referitor la faptele pe care le cunoşteam şi cred că în ambele dăţi am depus jurământul, da nu-mi aduc aminte cu exactitate."

Dosarul de urmărire penală conţine denunţul din 30 iunie 2015 şi declaraţia dată în 20 iunie 2017, adică după trecerea a doi ani de la denunţ.

Potrivit art. 97 alin. (1) C. proc. pen.:

"Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal."

Potrivit art. 97 alin. (2) C. proc. pen.:

"Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege."

Potrivit art. 139 alin. (3) C. proc. pen. prevede:

"Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege."

S-a apreciat de instanţa de fond, relativ la potenţiala incidenţă a disp. art. 170 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. că nu există nicio dispoziţie dată de organul de urmărire penală prin care să se solicite denunţătorului predarea de date informatice deţinute de acesta, cu privire la care în mod oficial au luat cunoştinţă doar în 12 august 2015, când se reţine în procesul-verbal de la fila x de urmărire penală, că a fost depus de către denunţător.

S-a evidenţiat că, anterior acestei date, în data de 20 iulie 2015 autorităţile au ridicat de la numitul C. o factură fiscală şi Sentinţa nr. 1563 din 10 noiembrie 2014 a Tribunalului specializat Mureş dată în Dosar nr. x din 2013.

Potrivit art. 181 alin. (2) C. pen.:

"Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic."

S-a arătat că ceea ce lipseşte din punct de vedere al exigenţelor procesual penale este elementul de verificare a integrităţii datelor primite şi certificarea acestei integrităţi prin semnarea datelor, utilizând semnătura electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru integritatea şi securitatea acestor date conform art. 170 alin. (22) şi (24) C. proc. pen.

Verificarea integrităţii datelor este esenţială sub aspectul certificării oferite de către organul abilitat să preia datele informatice, potrivit legii.

Pe fondul imposibilităţii legale de a verifica realitatea, veridicitatea înregistrărilor raportat la lipsa suportului original pe care se susţine de către denunţător că s-ar fi realizat înregistrările, coroborat cu imposibilitatea verificării continuităţii convorbirilor pentru a se înţelege contextul discuţiilor purtate de părţi, instanţa de fond a dispus înlăturarea acestora din ansamblul probator.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului C., instanţa de fond a constată faptul că din faza urmăriri penale, când s-a procedat la confruntarea dintre acesta şi acuzată, nu a putut furniza detalii ample şi punctuale raportat la informaţiile clare şi detaliate din declaraţia dată de acesta la urmărire penală, în data de 20 iunie 2017 (menţionată în alin. precedente), deşi confruntarea s-a realizat, conform procesului-verbal de confruntare, la data de 08 august 2017.

Inculpata a criticat precaritatea înregistrărilor efectuate de către denunţătorul C. cu aparatură proprie, respectiv convorbirile din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 dintre A. şi C., ce au fost puse la dispoziţie autorităţilor de C. la data de 12 august 2015.

Direcţia Naţională Anticorupţie a prezentat un înscris la solicitarea instanţei privind"fişierele, intervalul de timp selectat pentru convorbirile menţionate în rechizitoriu, respectiv locul situării acestora pe suporţii optici":

- "convorbirea din 28 aprilie 2015 (...) redată la pagina 6 din rechizitoriu se află pe suportul optic (...) la următoarele intervale de timp: 02:53 - 03:09, respectiv 14:32 - 14:53"

- "convorbirea din 23 iunie 2015 (...) redată la pagina 7-8 din rechizitoriu, se află pe suportul optic (...) la următoarele intervale de timp: 15:52 - 16:17, respectiv 16:52 - 18:03".

Inculpata a invocat inadvertenţe de transcriere a convorbirilor înregistrate de către martorul-denunţător (transcrieri aflate la filele x din volumul II de urmărire penală), care au fost verificate din perspectiva aspectelor invocate de parte dar în limitele în care instanţa nu se poate pronunţa asupra potenţialelor intervenţii pe înregistrare, asupra căreia doar un expert în materie s-ar putea pronunţa şi numai dacă ar verifica suportul original, pe care martorul-denunţător nu l-a prezentat (înregistrarea fiind efectuată pe reportofon, aşa cum detaliază în declaraţia dată la instanţă).

Din verificările efectuate prin ascultarea suportului optic pe care se află convorbirile din 28 aprilie 2015 şi din 23 iunie 2015, susţinerile inculpatei în legătură cu aspectele referitoare la consemnarea altor cuvinte sau expresii decât se aude pe înregistrare, ori caracterul incomplet al transcrierii, în contextul în care sunt clare cuvintele pronunţate, au fost constatate în mod efectiv de către judecătorul investit să se pronunţe asupra cauzei, care ascultând înregistrarea probă a comparat cu criticile exprimate de aceasta.

Astfel, s-a constatat, referitor la înregistrarea din 28 aprilie 2015, la minutele menţionate de inculpată că: min. 8:59 - înregistrarea nu corespunde cu transcrierea (pag. 10, alin. (10) din transcriere). În realitate, inculpata a spus "sunt bani pentru procedura", însă s-a consemnat "pun bani pentru procedură" min. 14:35 - înregistrarea nu corespunde cu transcrierea (pag. 17, alin. (7) din transcriere). C. a zis "noi am vrea sa facem noi evaluări", s-a redat "n-am vrea să facem noi evaluări". Afirmativ schimbarea sensului afirmaţiei dl . . . . . . . . . .prin transcrierea altui mesaj: a afirmat "Noi am vrea" şi s-a transcris negaţia " N-am vrea" min. 14:50 - transcrierea e incompleta - (pag. 17, alin. (15) din transcriere): corect este "Nu preţurile alea" min. 30:15 - 31:03 apare în cadrul discuţiei subiectul unor contracte de cesiune, subiect deschis de către denunţătorul C.:

C.: "(...) Ce-am vrut să te întreb (...) s-a făcut o cesionare de contracte

A.: Da

C.: Acolo au fost contrasemnate de F.? Au fost?

A.: Da. Am şi actul de finanţe că totul e-n regulă.

C.: Ihm!

A.: Deci, n-a fost nicio problemă. Deci, am şi actul de finanţe că e perfect valabil, am aprobarea comitetului creditorilor pentru cesiunile alea, n-a contestat niciun alt creditor hotărârea.

C.: Ihmm!

A.: Deci, îi perfect ok!

C.: Am înţeles. E, mai trebuie un pic atuncea să . . . . . . . . . . . .

A.: Bine".

Referitor la Înregistrarea din data de 23 iunie 2015, la minutele menţionate de inculpată s-a constat că: min. 13:01 - zgomot, nu corespunde cu transcrierea - (pag. 9 din transcriere, penultima replică "ţin...", când exprimarea este: "Finanţele dau" min. 13.46 - (pag. 10 din transcriere) transcrierea corectă este: "mergi la nuntă la F.?" şi nu cum s-a consemnat; de la 14.34 până la 14:43 inadvertenţă de transcriere "trebuie să găsim altceva", pe înregistrare apar mai multe cuvinte, plus "trebuie să facem altceva"(pag. 10 transcriere, ultima convorbire a inculpatei este incomplet transcrisă raportat la înregistrare); 14:50 omisiuni de transcriere "auto în spital" 15:06 - 15:07 inadvertenţă de transcriere ("trebuie să ajungă la G., ca vrea vreo lucrare"), când se aude pe înregistrare: "trebuie să luaţi bani, că doar lucraţi"

De asemenea, în continuarea transcrierii de la fila x paragraful 14 (notată fila x din vol. II de urmărire penală) s-a constatat că pasajul transcris este incoerent; 16:01 transcrierea e greşită (primul şi al patrulea paragraf) inculpata a rostit "consultanţă" şi nu "chitanţă" cum apare la fila x din transcriere; 16:12 transcrierea e greşită (al 12-lea paragraf de la fila x din transcriere, notată ca fila x din vol. II de urmărire penală) inculpata a zis: "facem O SUMĂ", în transcriere apare "FACEM ACUMA" 16:31 transcrierea e incompleta (al 15-lea paragraf din transcrierea de la fila x, notată ca fila x din vol. II de urmărire penală) C. a zis: "(...) trebuie sa cer aprobarea creditorilor (...)" 19:41 transcrierea e greşită (al 10-lea paragraf din transcrierea de la fila x, notată ca fila x din vol. II de urmărire penală) inculpata afirmă: "DESIGUR", iar în transcriere apare "N-AR FI RĂU" 20:09 transcrierea în al 16-lea paragraf din transcrierea de la fila x, notată ca fila x din vol. II de urmărire penală inculpata a zis: "Da' nu ştiu" şi nu este transcris; 20:47 transcrierea e incompletă în legătură cu susţinerile inc. A. (al 9-lea paragraf din transcrierea de la fila x, notată ca fila x din vol. II de urmărire penală), corect este: "îmi ziceţi cum sa fac cu factura", aspect ce nu este menţionat în transcriere.

S-a apreciat că exprimările evident modificate în transcrierea efectuată de organul de urmărire penală duc la modificări de context şi circumstanţe şi pe fondul imposibilităţii verificării autenticităţii şi continuităţii convorbirilor înregistrate, când, la o simplă audiere, se pot sesiza modificări de ton nejustificate, apariţia bruscă a unor zgomote de fond, pauze sau discontinuităţi de subiect, justifică suplimentar înlăturarea lor.

Totodată, s-a arătat că nu reprezintă o probă aceste înregistrări în contextul în care, pe de o parte sunt copii ale suportului original deci nu pot face obiectul unui raport de expertiză a vocii şi vorbirii şi nu este confirmată integritatea datelor potrivit legii, pe de altă parte sunt redate trunchiat şi necorespunzător, şi, nu au elemente care să convingă un observator independent asupra conţinutului cu conotaţii penale.

Au fost analizate probele încuviinţate inculpatei în faza cercetării judecătoreşti.

Se face trimitere la declaraţia inculpatei din data de 26 iunie 2016 din care rezultă că îşi menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală, ocazie cu care a încercat să arate organelor de urmărire penală in extenso ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întâlnirilor pe care le-a avut cu domnul ... şi care au fost înregistrate de către acesta, cu menţiunea că acelea au fost singurele întâlniri pe care le-a avut cu domnul ..., fapt recunoscut de acesta cu ocazia confruntării.

Referitor la prima teză a acuzării, inculpata a precizat faptul că chestiunea juridică a angajării răspunderii patrimoniale a fost adusă în discuţie de către martor, prima dată în 16 septembrie 2015 cu ocazia acelei întâlniri în sensul că martorul s-a prezentat la biroul inculpatei, cu menţiunea că toate întâlnirile sale cu martorul au avut loc la iniţiativa acestuia, fapt demonstrat prin redarea interceptării telefonice anterioare întâlnirii în cuprinsul căreia se menţiona cine apelează pe cine.

S-a arătat de inculpată că la întâlnirea din 16 septembrie 2015, martorul a specificat faptul că finanţele fac presiuni asupra lui să formuleze cerere de angajare a răspunderii domnului ..., dar şi împotriva domului F., reprezentantul fostului administrator judiciar H. IPRL,martorul menţionând şi faptul că finanţele, în calitate de debitor majoritar în dosarul de insolvenţă, nu îl confirmă ca şi lichidator judiciar întrucât nu a formulat cerere de angajare a răspunderii patrimoniale.

S-a arătat că argumentele pe care inculpata îşi detaliază declaraţia ţin de explicarea poziţiei pe care a avut-o în procedura insolvenţei în calitate de avocat şi argumentele juridice relativ la situaţiile din dosar şi cele despre care afla de la lichidatorul provizoriu.

S-a reliefat că inculpata a susţinut că i-a spus martorului faptul că neconfirmarea dumnealui ca lichidator definitiv se datorează unui alt motiv: în dosarul de insolvenţă, finanţele aveau o creanţă fiscală mai mare de un milion de RON, astfel încât potrivit OMP nr. 1091/2008 confirmarea practicienilor în insolvenţă se putea efectua doar în urma parcurgerii unei proceduri de selecţie, organizată direct de către DGRFP Braşov şi care implica sub aspect temporar minim un an de zile. Aceste informaţii le deţinea în virtutea calităţii sale de avocat din alte dosare de insolvenţă, oferindu-i cu titlu de exemplu martorului dosare de insolvenţă în care confirmarea lichidatorului a durat foarte mult.

Totodată, inculpata i-a precizat martorului faptul că finanţele nu au calitate să-i solicite dumnealui formularea unei cereri de angajare a răspunderii patrimoniale, dânsul în calitate de lichidator având această posibilitate, iar în ipoteza în care dumnealui nu o face ar fi devenit incidente dispoziţiile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 în sensul că preşedintele comitetului creditorilor, respectiv creditorul majoritar din dosarul de insolvenţă putea direct să investească judecătorul sindic cu o asemenea cerere.

În aceiaşi declaraţie inculpata a susţinut că, acuzarea a mixat două instituţii juridice aplicabile procedurii insolvenţei: cererea de atragere a răspunderii patrimoniale cu raportul vizând cauzele insolvenţei debitoarei.

S-a evidenţiat de inculpată că la data de 16 aprilie 2015 era emisă deja hotărârea de deschidere a procedurii falimentului care a fost pronunţată de judecătorul sindic şi a rămas definitivă la data de 25 februarie 2015, că până la deschiderea procedurii falimentului, administrarea judiciară a procedurii insolvenţei a fost asigurată de firma H. prin F. şi că martorul ... a fost desemnat exclusiv din momentul deschiderii procedurii falimentului ca lichidator judiciar.

S-a arătat că în interceptarea din 11 septembrie 2015, martorul a adus în discuţie faptul că finanţele îi solicită o completare a raportului cu privire la cauzele insolvenţei.

Totodată, inculpata a susţinut că a acceptat să poarte discuţii cu martorul în raport cu calitatea pe care o deţinea în firmă (avocatul firmei în faliment) şi calitatea acestuia de lichidator judiciar al firmei pe care o reprezenta, arătând că trebuia să fac echipă şi să îl consilieze pentru a putea gestiona procedura în care se afla firma şi că însuşi martorul, aşa cum rezultă din mai multe interceptări i-a cerut părerea în legătură cu anumite situaţii juridice şi s-a exprimat "spune-mi tu cum gândeşti, ce părere ai, etc.", sens în care indică interceptarea din 12 noiembrie 2015, precizând că discuţiile au avut caracter pur tehnic vizând procedura falimentului.

S-a reliefat de inculpată că judecătorul sindic a dispus strict efectuarea unui raport vizând situaţia plăţilor debitoarei D. pe ultimele 12 luni anterior deschiderii procedurii insolvenţei, fapt recunoscut de martor prin interceptarea din 11 septembrie 2015, ocazie în care martorul a precizat "nu îi în competenţa mea" referindu-se la redactarea unei completări la raportul vizând cauzele în insolvenţă, cu menţiunea că martorul a şi depus la dosarul de insolvenţă şi a publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă din 7 septembrie 2015 un raport intitulat "Completare la raportul vizând cauzele insolvenţei" în care susţine cele susţinute de inculpată.

S-a arătat de inculpată că problema angajării răspunderii personale revine în discuţia avută în 12 noiembrie 2015 în care martorul îi prezintă spre analiză un document intitulat "Completare la raportul vizând cauzele insolvenţei" ale cărei concluzii erau diametral opuse cu cele ale raportului din 7 septembrie 2015, solicitându-i să îl analizeze, "să ne acoperim", cu precizarea că, după ce l-a citit, fiind şi o fire vulcanică, s-a enervat din cel puţin trei motive, respectiv martorul întocmise un document fără să mai aibă calitate de lichidator în dosarul D., în condiţiile în care încă din 22 octombrie 2015 DGRFP Braşov nu îl mai confirmase ca şi lichidator judiciar, ceea ce i-a şi spus, era pentru prima dată când martorul întocmea un act în dosarul de insolvenţă fără ca anterior redactării să solicite informaţii fie avocatului (inculpatei), fie administratorului special al D., susţinând că era imposibil să redactezi un raport fără să ai la bază informaţii vizând starea de fapt care să poată conduce la o anumită concluzie iar a treia împrejurare a fost că tot ceea ce scria acolo era neconform realităţii: a prezentat caracterul nul a unor contracte de cesiune argumentând pe considerentul că respectivele cesiuni nu ar fi fost semnate de administratorul judiciar.

S-a reliefat de inculpată, astfel cum a declarat şi în cadrul dosarului de urmărire penală, că pe perioada reorganizării judiciare a unei societăţi, atâta timp cât nu îi fusese ridicat dreptul de administrare, contractele nu se semnează de administratorul judiciar, ci doar de administratorul special şi că art. 47 din Legea nr. 85/2006 adusă în discuţie de martor ca şi argument în susţinerea caracterului nul al cesiunilor, nu era incident întrucât respectivul text legal se referă strict la plăţile făcute de debitoare şi că doar aceste plăţi pot fi făcute doar dacă poartă şi semnătura administratorului judiciar.

Inculpata a susţinut că pe perioada reorganizării judiciare (perioadă în care au fost încheiate acele contracte de cesiune) dreptul de administrare îi aparţine administratorului special care se află doar sub supravegherea administratorului judiciar, supraveghere care presupune informarea administratorului judiciar cu privire la actele juridice întocmite de debitoare şi că, în speţa D., toate contractele de cesiune la care a făcut referire martorul au fost prezentate administratorului judiciar H. care le-a şi prezentat într-un raport de activitate depus la dosarul de insolvenţă, publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă, astfel încât toţi participanţii la procedura insolvenţei (judecător sindic şi creditor) au fost informaţi cu privire la respectivele cesiuni şi nu s-a formulat nici o contestaţie împotriva acestora până în prezent.

A arătat inculpata că un alt subiect de discuţie abordat de martor se referea la creşterea obligaţiilor fiscale pe perioada reorganizării judiciare în contextul unui control fiscal finalizat cu o decizie de impunere prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare, inculpata susţinând că acest aspect era doar parţial adevărat în sensul că martorul omisese a prezenta şi faptul că debitoarea D. formulase contestaţie împotriva acelor acte administrativ fiscale care erau în curs de soluţionare.

A concluzionat inculpata că martorul, în calitate de lichidator judiciar, aducea informaţii fragmentate şi trăgea concluzii bazate pe premize incomplete tocmai în ideea de a identifica acuze împotriva administratorului special al debitoarei, cu menţiunea că, toate aspectele reliefate de inculpată în acele ocazii nu au reprezentat altceva decât opinia sa juridică, fără să fi avut vreun interes direct sau indirect în respectivul dosar de insolvenţă.

A susţinut inculpata că discuţiile purtate la întâlnirea din 23 iunie 2015 (pag. 7 din rechizitoriu) sunt trunchiat redate şi că, în fapt, a discutat despre faptul că martorul i-a solicitat un ajutor.

Referitor la punctul 2 al acuzării să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei sub valoarea de piaţă către alte firme din grup controlate de administrator, inculpata a susţinut că discuţiile avute cu martorul pe acest subiect au fost cele absolut necesare pentru a putea parcurge etapa lichidării bunurilor debitoarei, respectiv: evaluarea bunurilor, aprobarea procedurilor de validare a acestora şi efectiva valorificare a bunurilor, considerând că această acuzaţie adusă de organele de urmărire penală în sensul că martorul putea facilita vânzarea bunurilor este complet nesustenabilă întrucât în această procedură rolul lichidatorului este unul pur formal şi aceasta deoarece deciziile vizând procedura valorificării bunurilor erau luate exclusiv de adunarea creditorilor, cu menţiunea că Regulamentul de valorificare a bunurilor este supus tot adunării creditorilor, valorificarea se efectuează prin licitaţie publică organizată cu parcurgerea etapelor premergătoare: asigurarea publicităţii printr-un ziar de largă circulaţie naţională, prin buletinul procedurilor de insolvenţă sau prin orice alt mijloc de publicitate.

În raport de toate aceste aspecte inculpata a susţinut că martorul şi să fi vrut să o ajute, nu ar fi putut.

A mai arătat inculpata că discuţiile avute cu martorul vizând modalitatea de valorificare, mai exact prima discuţie avută pe această temă cea din 19 august 2015, au vizat chestiuni cu implicaţie juridică în sensul că i-a spus că se impune stabilirea unor preţuri de valorificare mici fără a însemna prin aceasta sub valoarea de piaţă astfel cum Parchetul a interpretat, din următoarele motive: din experienţa avută în alte dosare de insolvenţă, stabilirea prin evaluări a unor preţuiri mari de valorificare împietează procedura însăşi de valorificare, iar în acest dosar aveam aceste probleme întrucât evaluările făcute până la momentul intrării în faliment nu au ţinut cont de realitatea faptică a bunului supus evaluării: referitor la bunuri mobile (autovehicule) valorile stabilite erau mai mari decât taxa de înmatriculare care la acel moment era incidentă, astfel încât nimeni nu cumpăra un bun evaluat ca să mai plătească între 2.000 şi 5.000 euro taxă de înmatriculare.

Practic, evaluatorul care efectuase iniţial calculele de evaluare nu a ţinut cont de valoarea taxelor de înmatriculare deşi avea această obligaţie prin Normele Metodologice care constituie sediul materiei procedurii de evaluare.

A reliefat inculpata că discutarea acestui aspect cu martorul a avut loc chiar încă din prima interceptare din 28 aprilie 2015 când de altfel a şi precizat că dumnealor au posibilitatea de a colabora cu evaluatorul căruia să îi prezinte situaţia reală a bunurilor care urmau să fie supuse evaluării, evidenţiind totodată că au mai fost probleme şi la evaluarea unui imobil când evaluatorul iniţial evaluase global clădire plus anexe, deşi terenul nu era proprietatea D. şi că, în acest context i-a solicitat martorului să discute cu evaluatorul I. şi să îi prezinte aceste informaţii.

S-a susţinut de inculpată faptul că nici ea personal şi nici alte persoane apropiate acesteia nu au avut vreun interes să achiziţioneze vreun bun al D., sens în care face trimitere şi la declaraţia evaluatorului care, fiind audiat în faza de urmărire penală a recunoscut că bunurile evaluate erau neimportante (maşini vechi uzate) şi că în aprecierea dumnealui nimeni nu ar fi avut vreun interes în a le cumpăra.

Referitor la discuţiile purtate în 11 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015 în legătură cu bunurile care urmau să fie valorificate din patrimoniul societăţii debitoare, inculpata a susţinut faptul că au vizat procedura de valorificare active şi că a fost o simplă eroare de exprimare, în sensul că nu a avut în vedere ideea de cumpărare efectivă, ci s-a referit tot la vânzare, cu menţiunea că i s-a mai întâmplat să folosească alternativ cei doi termeni (vânzare, cumpărare) în mod eronat, fără ca prin aceasta să aibă în intenţie să cumpere vreun bun, accentuând că termenul folosit în redarea interceptării de la fila x din rechizitoriu vizează intenţia sa de vânzare a activelor şi nu noţiunea în sine de cumpărare.

A precizat inculpata că din construcţia frazei rezultă că împreună cu martorul dorea să parcurgă această procedură de valorificare a activelor, termenul trebuind să fie analizat în context şi face trimitere la conţinutul discuţiei redată la fila x u.p în care martorul recunoaşte că nu are competenţă în această procedură şi afirmă că "de el depinde" cu referire la domnul I.

La întrebarea:

"La ce v-aţi referit când aţi menţionat faptul că "m-aţi terminat" cu referire la discuţia din 12 noiembrie 2015 purtată de dvs. cu domnul ...?", răspunsul inculpatei a fost acela că reprezenta o exprimare eufemistică la adresa domnului ... căruia anterior i-a spus că nu este confirmat.

S-a reliefat de inculpată că demersul martorului era ilegal raportat la situaţia acestuia la momentul prezentării completării menţionate în întrebare, deoarece nu mai avea calitate în firma D. şi deoarece completarea raportului nu fusese dispusă de judecătorul sindic, astfel încât întocmea un document fără a avea competenţă de redactare.

În cauză a fost audiat martorul F., persoană ce a avut calitatea de administrator judiciar, respectiv administrator al SC H. în perioada în care firma D. SRL s-a aflat în procedura insolvenţei şi care a arătat că firma pe care o administrează nu s-a mai înscris în procedura ulterioară intrării în faliment a debitoarei D. SRL iar judecătorul sindic l-a desemnat pe martorul C. din oficiu ca fiind unul dintre ofertanţii pentru această poziţie.

S-a reliefat de martor că societatea debitoare avea multe creanţe neîncasate fapt pentru care existau peste 100 de acţiuni în justiţie în vedere recuperării acestora cunoscând că 70 de acţiuni au fost câştigate de către debitoare iar alte acţiuni erau încă pe rolul instanţelor subliniind că, în perioada în care a avut calitatea de administrator judiciar, toate actele efectuate au fost supuse aprobării comitetului/adunării creditorilor şi prezentate judecătorului sindic.

Martorul a detaliat, în continuarea declaraţiei sale, aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii insolvenţei.

Audiat în cursul cercetării judecătoreşti, martorul I. a susţinut că fost desemnat evaluator în procedura în care era implicat D. SRL în anul 2013 de către administratorul judiciar reprezentat de dl. F. şi, ulterior în 2016, a fost selectat de C. pentru întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare deoarece, opinează martorul, deja cunoştea bunurile, pe care le mai văzuse odată, precizând că nu a avut abordări din partea inculpatei în sensul modului în care să evalueze bunurile firmei debitoare.

A reliefat martorul, cu titlu de presupunere, că reevaluarea a fost solicitată pentru că bunurile evaluate iniţial nu s-au vândut şi că trecuseră aprox. 3 ani şi a avut loc o diminuare a valorii acestora în mod natural prin efectul folosirii lor şi a trecerii timpului, susţinând faptul că nu i-a sugerat nimeni nimic şi că valoarea propusă este rezultatul propriei sale convingeri, cu menţiunea că, clădirea analizată a propus-o spre demolare, iar starea acesteia se poate vedea în fotografii, cunoscând că s-a încercat vânzarea clădirii dar nu s-a realizat. Suma propusă de el viza teren plus clădire.

În declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul J. a afirmat că inculpata a acordat consultanţă juridică, efect al unui contract încheiat între firma sa şi cabinetul avocatei.

În acest context, martorul, încercând să găsească o soluţie referitor la situaţia firmei a întrebat-o pe inculpată dacă este posibilă antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, iar aceasta i-a spus că va analiza situaţia şi ulterior i-a comunicat că nu există niciun risc în acest sens.

A mai arătat martorul că după ce s-a efectuat primul raport de evaluare, a apreciat că sumele stabilite erau prea mari, deoarece: taxa de înmatriculare a autovehiculelor era mai mare decât valoarea autovehiculului; autovehiculele erau foarte uzate; autovehiculele nu se puteau vinde şi erau blocate într-o curte pe care o transformasem în spaţiu inoperabil, cunoscând că s-a efectuat o reevaluare a bunurilor firmei care i-a convenit, cu precizarea că inculpata nu i-a spus că va proceda în aşa fel încât valoarea bunurilor va fi diminuată.

A reliefat martorul că a încercat să obţină lichidităţi pentru firmă, deoarece avea o serie de creanţe de recuperat, sens în care a vorbit cu băncile pentru a vinde facturile însă costurile erau foarte mari iar când a aflat că firma este în insolvenţă, băncile au refuzat orice discuţie, totodată, a încercat să găsească alte surse de venit, respectiv alte lichidităţi.

S-a susţinut de martor că înainte de întocmirea raportului trimestrial din septembrie 2015 de către dl. ..., cesionase creanţele şi a obţinut lichidităţi, respectiv între 15% şi 20% din valoarea facturilor, evidenţiind că în raportul din septembrie 2015, că martorul ... menţionase că totul este în regulă în legătură cu firma aflată în faliment, însă la sfârşitul anului 2015, inculpata A. i-a spus că există un raport efectuat de martorul ... în care acesta menţionează că ar fi găsit nereguli cu referire la cesiunea de creanţe.

A precizat martorul că atunci când a cesionat creanţele s-a consultat doar cu inculpata A. însă, după deschiderea procedurii insolvenţei, toate operaţiunile efectuate în numele şi pentru firma E. erau aduse la cunoştinţa administratorului judiciar şi lichidatorului şi nu s-a făcut nimic fără aprobarea acestora.

S-a specificat de martor că inculpata A. nu a administrat vreo firmă care îi aparţine martorului.

S-a mai susţinut de martor că inculpata i-a spus că urmare acestui raport, există posibilitatea să se ceară atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, spunându-i că o să încerce să rezolve, pentru că, după părerea dânsei, s-a făcut o greşeală, că va verifica şi va încerca să rezolve pentru a nu se ajunge la această situaţie, fără să îi precizeze cu cine va încerca să rezolve, însă în opinia martorului, crede că cu dl. ..., prin mijloace legale.

A afirmat martorul că cesiunile de creanţă au fost anunţate în formă scrisă administratorului judiciar, adunării creditorilor, judecătorului sindic şi lichidatorului şi că documentele scriptice au fost întocmite de angajatele de la secretariatul firmei, nu le întocmeşte martorul, ştiind sigur că administratorul judiciar a fost informat.

A arătat martorul că în cadrul procedurii insolvenţei, fiecare operaţiune juridică efectuată de firmă a fost notificată administratorului judiciar şi, după obţinerea avizului acestuia, era materializată în sensul că: efectua plăţi de orice natură şi orice alte acte juridice necesare firmei, inclusiv plata avocatei sale, dna. A. şi că a plătit toate obligaţiile pe care le-a avut, firmei de avocatură, în raport de mijloacele financiare.

Referitor la martorul C., a arătat martorul că îl cunoaşte din 1993 - 1995, când era vânzător la tarabă şi că nu i-a făcut deloc o impresie bună şi că l-a reîntâlnit când a fost numit lichidator al firmei sale, fiind, pentru el, o discrepanţă neînţelegând cum acest domn ... a putut ajunge în această poziţie, deoarece meseria pe care o practica în acest moment presupunea studii juridice şi un anumit nivel de educaţie.

A menţionat martorul că, în calitate de om de afaceri a aflat de la dl. K. că atunci când dl . . . . . . . . . .a fost numit lichidator al firmei dl. K., acesta din urmă i-ar fi propus că dacă îi dă bani îl favorizează fie în procedura insolvenţei, fie să iasă din insolvenţă (nu pot preciza cu exactitate) însă domnul K. l-a refuzat iar C. "i-a pus firma pe butuci", cu menţiunea că inculpatei nu i-a adus la cunoştinţă aceste aspecte.

Fiind audiat în cursul cercetării judecătoreşti, martorul L. a afirmat că o cunoaşte pe doamna A. din perioada 2006 - 2007, de când firmele pe care le administrează au început colaborarea cu Cabinetele de avocatură A. şi M., respectiv pe aspecte de natură financiar-fiscală, descriind colaborarea cu firma de avocatură ca fiind una profesionistă, cu o disponibilitate permanentă în raport de nevoile clienţilor şi problemele pe care le ridica.

Totodată, martorul a susţinut că l-a cunoscut pe martorul C. la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie 2015 când societatea administrată de martor, SC N. SRL, avea calitatea de debitoare în cadrul procedurii iniţiate de Primăria Târgu Mureş privind deschiderea procedurii insolvenţei, efect al incapacităţii de plată a firmei şi că, în acest context a contactat Societatea de avocatură a doamnei A. care i-a oferit consultanţă juridică, informându-l cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are potrivit legii insolvenţei, cu menţiunea că Tribunalul Mureş îl desemnase pe domnul C., la solicitarea creditoarei, în calitate de administrator judiciar.

A reliefat martorul faptul că la a doua întâlnire pe care a a avut-o cu domnul ..., a fost surprins şi chiar şocat de împrejurarea că acesta s-a apropiat de urechea sa şi, şoptit, l-a încurajat: "Stai liniştit, dacă eşti băiat de treabă lucrurile se vor rezolva în favoarea ta şi vei putea răscumpăra proprietatea", cu menţiunea că, martorul era doar administratorul firmei aflată în insolvenţă şi nu deţinea acţiuni sau părţi sociale ale firmei.

A continuat să mai spună şi alte lucruri, tot la ureche, atitudine faţă de care el a început să se retragă spre uşă, deoarece l-a apucat panica.

A apreciat că are o atitudine provocatoare faţă de persoana sa şi, deşi a intenţionat să îl întrebe cum poate dovedi că sunt băiat de treabă sau ceva de genul, nu a mai putut vorbi, ci doar a încercat să se retragă.

Dl . . . . . . . . . .i-a spus că l-a ajutat şi pe domnul O. a cărui firmă a fost în insolvenţă. După ce domnul ... nu a mai avut calitatea de administrator judiciar în cadrul procedurii insolvenţei firmei administrate de martor, l-a abordat pe domnul O. căruia i-a transmis că ştie de la ... că acesta l-a ajutat, iar domnul O. i-a confirmat că a fost ajutat de către domnul ... să-şi răscumpere restaurantul în cadrul unei proceduri similare celei în care se afla societatea administrată de martor. Când s-a referit la domnul ..., O. folosea expresia "piticul securist".

A arătat martorul că la începutul lunii aprilie 2015 a fost apelat de la cabinetul domnului ... de o altă persoană decât acesta şi a fost informat că vor face inventarul firmei administrate de el.

A reliefat martorul că, în acest context, s-au prezentat ulterior trei persoane din cadrul cabinetului domnului ... pentru a inventaria bunurile societăţii şi au început procedura inventarierii, situaţie în care martorul le-a propus să vândă marfa perisabilă, aflată în termenul de garanţie, moment în care unul dintre cei trei i-a spus că îl va apela pe domnul ... pentru a se consulta cu el, după care i s-a transmis că domnul ... urmează să caseze toate bunurile perisabile ale firmei deşi bunurile restaurantului conţineau băuturi şi alimente conservate, sigilate, în termen de garanţie şi valorau aproximativ 18.000 - 20.000 RON.

A susţinut martorul că bunurile sigilate au fost ridicate de două dintre cele trei persoane care au efectuat inventarul (unul dintre ei plecând mai devreme), cu ajutorul unui autovehicul, motivat de faptul că "oricum le casăm pe toate" şi nu i-au dat nicio dovadă legală a cantităţii ridicate şi a motivului pentru care au procedat astfel, împrejurare pe care a relatat-o ulterior numitului P., care avea calitatea de creditor în raport cu firma administrată de martor şi, de asemenea, numitului Q., acţionar al firmei administrată de el.

Referitor la această situaţie martorul a mai precizat că imediat după acest moment a avut loc Adunarea creditorilor şi ulterior acesteia a aflat că domnul ... a fost schimbat din calitatea pe care o deţinea în procedura insolvenţei, nefiind confirmat ca administrator judiciar.

În faţa instanţei de fond a fost audiată şi martora R., care a declarat că o cunoaşte pe A. de la sfârşitul anului 2012, în calitatea martorei de angajată la firma SC D. SRL şi cu care s-a întâlnit pentru a discuta probleme profesionale, inculpata oferind consultanţă juridică firmei la care lucra.

A arătat martora că a avut trei întâlniri cu domnul ... raportat la calitatea pe care o deţineau, iar doamna A. a participat numai la prima întâlnire, cu menţiunea că cele trei întâlniri pe care le-a avut, au fost în legătură cu obiectul procedurii, solicitările domnului ... referitor la efectuarea inventarierii şi evaluării bunurilor firmei debitoare şi predare/primire de documente.

A precizat martora că discuţiile au avut caracter pur profesional între domnul ... şi inculpata A. pe care martora le-a perceput în mod direct doar în cadrul primei întâlniri, cu menţiunea că doamna A. avea contract de prestări servicii activitate juridică cu firma SC D. SRL.

A reliefat martora că nu ştie ca domnul J. să mai fi avut la nivelul anului 2015 alte firme în calitate de administrator sau asociat.

De asemenea, martora a susţinut că de la deschiderea procedurii insolvenţei s-a încercat vânzarea bunurilor firmei SC D. SRL, în mai multe etape şi că nu a existat niciun moment în care inculpata A. să fi fost propozabilă pentru a achiziţiona la un preţ inferior bunurile firmei, aspect valabil şi cu privire la domnul J.

A arătat martora că nu are cunoştinţă despre vreo situaţie în care inculpata A. să fi fost implicată în procedura evaluării bunurilor în sensul stabilirii valorii preţurilor bunurilor firmei.

În aceiaşi declaraţie, martora a menţionat că anterior deschiderii procedurii insolvenţei, firma SC D. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, ocazie cu care ANAF a întocmit un raport în care se stabileau taxe şi impozite supraevaluate, context în care s-a solicitat o consiliere juridică a inculpatei A. referitor la conţinutul raportului ANAF, aceasta fiind întrebată de domnul ... dacă există riscul angajării răspunderii sale patrimoniale.

După deschiderea procedurii insolvenţei, a asistat la o altă discuţie între aceleaşi persoane, efect al unui raport întocmit de domnul C. la sfârşitul anului 2015, în care se specifica că a fost angajată răspunderea patrimonială a domnului ..., context în care doamna A. a afirmat că este ilegal raportul şi solicitarea de atragere a răspunderii şi vor face contestaţie.

A susţinut martora că prima întâlnire a avut loc la sfârşitul lunii aprilie 2015, fără să poată specifica cu exactitate data şi la care a participat şi domnul F. precum şi doi angajaţi ai domnului ... (un bărbat şi o femeie) şi o altă colegă de-a martorei, numita S.

A menţionat martora că primele discuţii au avut loc între domnul ... şi doamna A., în biroul domnului ..., unde a avut loc prima întâlnire, discuţii care s-au purtat cu uşa închisă, cu precizarea că este o presupunere a sa faptul că au discutat ceva, cât timp au fost singuri în acel birou şi că,după câteva minute s-au adunat toate celelalte persoane menţionate anterior, cu precizarea că domnul F. a ajuns ultimul.

Referitor la potenţiala influenţă sau putere decizională a inculpatei în cadrul firmei SC D. SRL, martora a susţinut că în planul de reorganizare al firmei debitoare era prevăzută operaţiunea cesionării creanţelor, împrejurare despre care au discutat domnul F. cu domnul ..., ultimul aprobând încheierea unor astfel de operaţiuni juridice, cu precizarea că doreşte să se discute această problemă şi cu doamna A., care a afirmat că, creanţele pot fi cesionate şi a dat lămuriri de ordin juridic.

Martora a mai arătat că domnul ... a luat legătura cu domnul T. (asociat unic şi administrator al firmei SC U. SRL), ce urma să devină viitoare parte contractantă a cesionării creanţelor şi s-a stabilit procentul de 15 - 20% din valoarea creanţelor care să fie menţionată în documentul final şi că domnul F. a specificat că nu este necesară semnarea contractelor de cesionare a creanţei şi că poate semna doar domnul ... pentru că nu i-a fost ridicat dreptul de semnătură. Au fost înştiinţate societăţile a căror creanţe au fost cesionate.

S-a precizat de martoră că toate contractele de cesionare au fost încheiate cu firma proprietatea domnului T.

Martora a mai afirmat că, în calitatea pe care o avea în cadrul firmei aflată în insolvenţă, a trimis situaţia creanţelor cesionate, domnului F. şi că presupune că a fost informat judecătorul sindic, însă ştie sigur că despre aceste contracte s-a menţionat în raportul procedurii insolvenţei efectuat de domnul F.

S-a precizat de martoră că asociat majoritar al acestei firme este soţia domnului J., respectiv V., domnul ... are calitatea de director general, iar firma este administrată de domnul W.

La solicitarea instanţei de a explica martora de ce în declaraţia de la urmărire penală a folosit sintagma "este patronată de domnul J." în legătură cu SC U. SRL, SC X. SRL, SC Y. SRL, SC E. SRL, răspunsul martorei a fost acela că: Expresia nu îi aparţine, dar când s-a referit la relaţia dintre domnul J. cu aceste firme a avut în vedere colaborarea domnului J. cu firmele menţionate anterior, toate având ca obiect pază şi instalare sisteme tehnice pentru supraveghere şi pază. Colaborarea presupune încheierea unor contracte între toate aceste firme.

În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti martora Z., a afirmat că o cunoaşte pe inculpata A. de 13 ani şi au o colaborare profesională în contextul în care martora este administrator de firmă (SC AA. SRL), iar aceasta îi oferă consultanţă juridică dar sunt şi prietene.

A susţinut martora că la începutul lunii noiembrie 2015, inculpata A. i-a cerut să îi achite valoarea prestării serviciilor sale pe care le are în raport cu firma administrată de martoră, în numerar, fapt neobişnuit în relaţiile pe care le aveau, pentru că plăţile se efectuat prin virament bancar, şi la întrebarea martorei de ce doreşte plata în numerar inculpata i-a răspuns că domnul ... urma să o caute pentru a primi de la ea un ajutor de până la 2.000 RON, motivat de faptul că ar avea probleme cu băiatul, fiind singura împrejurare când a discutat un astfel de subiect în legătură cu domnul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A mai arătat martora că nu colaborează cu domnul C. deoarece are o proastă reputaţie, opinie pe care a aflat-o în urma discuţiilor avute cu alte persoane.

Referitor la inculpată, martora a menţionat că aceasta are o stare materială foarte bună şi, cu toate că nu ea i-a povestit, ştie că ajută case de copii şi fundaţia aflată sub patronatul protopopiatului ortodox, fapt pe care martora l-a aflat de la aceştia şi nu de la inculpată, aspecte care au determinat-o să considere că este darnică şi ajută persoane care sunt în nevoi.

La întrebarea apărării " Care este imaginea doamnei A. în comunitate?", aceasta a precizat că imaginea este foarte bună, este un avocat de succes şi poate vorbi despre doamna A. doar la superlativ.

Referitor la soluţia pronunţată, instanţa de fond a arătat următoarele:

Conform art. 99 C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal aparţine în principal procurorului, aceasta fiind cea mai importantă şi laborioasă activitate a fazei urmăririi penale şi de susţinere argumentată a acesteia în instanţa de judecată, pentru a se tinde la aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Pentru stabilirea existenţei unei fapte prevăzute de legea penală, comisă cu vinovăţia prevăzută de lege de către persoana acuzată, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competenţelor ex officio ale instanţei de stabilire a faptelor, independenţei autorităţilor judiciare atunci când evaluează existenţa faptei, vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate şi utilizării prezumţiilor de fapt şi de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumţii ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ţinând seama de importanţa mizei şi menţinând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporţionale cu scopul legitim urmărit. Prezumţiile ar trebui să fie relative şi, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiţia ca dreptul la apărare să fie respectat.

S-a apreciat de instanţa de fond că argumentele acuzării nu au fost în măsură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpata în sensul reglementat de legiuitor în textul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. şi să ofere suficiente dovezi cu privire la faptă din care să rezulte fără putinţă de tăgadă că fapta de care acuză inculpata, respectiv infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare (punctul 3.1. din rechizitoriu) în forma menţionată în actul de sesizare al instanţei:

S-a stabilit că existenţa unei înţelegeri infracţionale iniţiate de inculpata A. la data de 16 aprilie 2015, perfectată la data de 23 iunie 2015, şi împrejurarea că, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul lichidatorului C., i-ar fi dat acestuia în trei tranşe, suma totală de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) cu scopul de a nu solicita atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei SC D. SRL Târgu Mureş, aflată în procedura falimentului în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente şi de a facilita vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator nu a fost demonstrată de către acuzare.

S-a considerat că se poate vorbi de exercitarea atribuţiilor de avocat ales al debitoarei, în legătură cu activităţile derulate de inculpată, de tactici de apărare a clientului său pe care legea le reglementează şi care sunt de competenţa instanţelor de judecată investite potrivit procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006, care se completează cu C. civ. şi C. proc. civ. în circumstanţele în care firma debitoare se află în procedura falimentului, de o relaţionare profesională cu lichidatorul desemnat de judecătorul sindic în virtutea calităţilor oficiale ale fiecăruia dintre aceştia dar nu de fapte penale de natura şi gravitatea celor construite pe baza denunţului făcut în cauză.

S-a stabilit că nu a fost sesizată în nicio împrejurare/probă administrată legal că inculpata A. ar fi comis vreun fapt penal de natura şi gravitatea celei cu care am fost sesizaţi.

Referitor la declaraţia dată la urmărire penală de martorul acuzării, dl. C., se impune menţionarea unor situaţii concrete, rezultate din datele oficiale aflate la dosar şi pe portalul instanţelor pentru a realiza un demers raţional şi corect factual asupra situaţiei, deoarece în opinia instanţei, martorul nu este credibil:

1. Curtea de Apel reţine că de pe portalul Tribunalului specializat Mureş, în legătură cu Dosarul nr. x din 2013, rezultă următoarea situaţie:

- la data de 28 ianuarie 2013 a fost admisă cererea formulată de debitoarea SC D. SRL (vechea denumire, SC E. SRL) Târgu Mureş; deschisă procedura generală de insolvenţă reglementată de Legea nr. 85/2006 faţă de debitoarea sus-menţionată; constatat faptul că debitoarea şi-a declarat intenţia de reorganizare (...) desemnat în calitate de administrator judiciar practicianul în insolvenţă H. Târgu Mureş (...);

- în data de 25 aprilie 2013 judecătorul sindic a luat act că, la şedinţa adunării generale a asociaţilor care a avut loc la data de 15 februarie 2013, a fost desemnat în funcţia de administrator special numitul J.;

- în 25 iunie 2014 intră în vigoare Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi, conform art. 344 din lege, "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare(...), cu precizarea că, potrivit Art. 343 - Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date."

- în data de 10 noiembrie 2014 Judecătorul sindic dispune intrarea în faliment a debitoarei SC D. SRL (vechea denumire, SC E. SRL) Târgu Mureş, efect al admiterii cererii formulate de creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş. A fost desemnat provizoriu în cauză în calitate de lichidator judiciar BB. IPURL Târgu Mureş, stabilind totodată remuneraţia acesteia, tot provizoriu, la nivelul de 1.500 RON lunar şi 5 % din sumele alocate a fi distribuite creditorilor în lichidare. În continuarea dispozitivului sunt stabilite obligaţiile şi modul de desfăşurare a procedurilor cu menţionarea obligaţiei ce revine lichidatorului judiciar desemnat de a efectua primul raport de activitate în baza art. 21 din Legea nr. 85/2006, de a informa participanţii în procedură privind evoluţia patrimonială, activitatea desfăşurată, plăţile efectuate, profitul ori pierderile înregistrate, existenţa unor eventuale acte de transfer frauduloase. De asemenea, va informa judecătorul sindic în ipoteza în care se impune efectuarea unei sesizări a organelor penale în condiţiile reglementate de art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006. Perioada de verificare va fi ultimele 12 luni anterioare intrării în faliment.

- în data de 16 decembrie 2015 se stabileşte un nou termen în camera de consiliu la data de 21 ianuarie 2016, ora 12:30, sala 26 a Tribunalul Specializat Mureş pentru aplicarea dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 85/2006, urmând ca petentul creditor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş să facă dovada publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă a deciziei sale privind desemnarea în calitate de lichidator judiciar a practicianului în insolvenţă CC. IPURL.

- în data de 21 ianuarie 2016 judecătorul sindic confirmă numirea ca lichidator judiciar în procedura debitoarei falite, Societatea D. SRL (vechea denumire, SC E. SRL) Târgu Mureş (în locul celui numit provizoriu, BB. IPURL), a practicianului CC. IPURL Cluj-Napoca.

S-a reţinut că, de la momentul desemnării provizorii a lichidatorului judiciar BB. IPURL Târgu Mureş (10 noiembrie 2014) şi până la confirmarea numirii ca lichidator judiciar a practicianului CC. IPURL Cluj-Napoca, la solicitarea creditoarei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş (21 ianuarie 2016), despre a cărei hotărâre se ştia de la data de 16 decembrie 2015, activitatea efectuată de lichidatorul provizoriu BB. IPURL apare consemnată doar cu privire la:

- cererea de preschimbarea a termenelor stabilite prin hotărârea de intrare în faliment discutată în 16 aprilie 2015;

- termenul din 17 septembrie 2015 pentru continuarea demersurilor în cadrul procedurii insolvenţei;

- termenul din 10 decembrie 2015 când s-a stabilit un nou termen la data de 21 ianuarie 2016 pentru soluţionarea eventualelor contestaţii formulate împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare, acesta fiind şi următorul termen în procedură.

În rest, nu rezultă că judecătorul sindic i-ar fi stabilit alte obligaţii în sarcina lichidatorului provizoriu, nici nu rezultă că acesta ar fi iniţiat alte demersuri legale de natura celor specificate de martorul C. în declaraţia dată la urmărire penală sau că ar fi indicat necesitatea efectuării unor alte demersuri care să implice obligaţii suplimentare ale acestuia, altele decât cele menţionate pe portalul instanţei de judecată şi care au fost redate pentru acurateţea informării, raportat la conţinutul declaraţiei de la urmărire penală a martorului C. (în care acesta îşi justifică punctele de vedere adoptate în calitate de lichidator provizoriu prin referire la temeiuri juridice, care nu au acoperire în fapt şi lege).

Astfel, martorul C. susţine la pagina 5 din declaraţia dată la urmărire penală, că: "Pe baza analizei preliminare pe care a făcut-o după preluarea atribuţiilor de lichidator, am concluzionat că se impune completarea raportului privind cauzele ajungerii în insolvenţă, în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru următoarele fapte:

- au folosit bunurile şi creditele persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte persoane;

- au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

- au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit, persoana juridică, la încetarea de plăţi;

- au deturnat sau au ascuns o parte din activele persoanei juridice, ori au mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia.

Totodată, am considerat că se impunea sesizarea judecătorului sindic, în conformitate cu prevederile art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006, ca urmare a constatării elementelor infracţionale de la art. 143 şi 144 din Legea nr. 85/2006, urmând a propune, spre aprobare, adunării creditorilor, în cazul existenţei unui grup de societăţi, deschiderea procedurii prevăzute la art. 183 - 203 din Legea nr. 85/2014, noua lege privind procedurile de insolvenţă.

În cadrul procedurii de insolvenţă, hotărârile judecătorului sunt executorii (art. 12 din Legea nr. 85/2006)."

Temeiului juridic indicat de martor ca argument al demersului său reglementează o cu totul altă împrejurare, ce nu se suprapune cu opinia de specialitate a martorului. Redăm pentru acurateţe:

"Art. 138 - (1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

Art. 9 - (1) Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la data desemnării lichidatorului, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Aceasta presupune că judecătorul sindic însuşi ar fi dispus completarea raportului vizând cauzele insolvenţei însă nu a fost identificată, în economia dosarului depus, o astfel de dispoziţie a judecătorului sindic ori o solicitare adresată comitetului creditorilor potrivit art. 17 lit. c) din legea insolvenţei şi, oricum, rolul instanţei penale nu este acela de a analiza cunoaşterea legii comerciale de către persoanele audiate în procesul penal, ori respectarea acesteia de către avocatul debitoarei insolvente ori de către lichidatorul provizoriu, deoarece acesta este atributul exclusiv al judecătorului sindic investit cu procedura insolvenţei, care exercită control de legalitate a actelor efectuate în cauză.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006: Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.

Art. 12 - (1) Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel.

Toate aceste precizări au fost făcute pentru a demonstra raţionamentul martorului denunţător în construirea acuzaţiei, deoarece prima persoană, care a stabilit că inculpata ar încălca legea, a fost denunţătorul, care prin comportamentul adoptat a preconstituit probe, aspect reţinut de instanţa de fond întrucât în declaraţia dată la instanţa de judecată, acesta susţine:

"Am formulat denunţul împotriva dnei av. A. în luna iunie 2015. După ce am formulat denunţul, am urmat instrucţiunile procurorului de caz, care îmi spunea ce trebuie să fac.

(...) Menţionez că nu am sancţionat atitudinea dnei avocat de la prima întâlnire deoarece am intenţionat să strâng probe."

S-a reţinut de instanţa de fond şi contrarietatea comportamentului martorului denunţător care, deşi, ipotetic, avea înregistrările convorbirilor din 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, contrar pregătirii juridice pe care o are, când se deplasează pentru a efectua denunţul nu a predat DNA-ului nici reportofonul pe care a înregistrat, şi s-a prezentat şi fără înregistrări la momentul formulării denunţului.

În sentinţa prin care a fost desemnat lichidator provizoriu, se specifică obligaţia întocmirii unui raport de activitate, în baza art. 21 din lege, dispoziţie care reglementează obligaţia lunară, potrivit legii, raport ce cuprinde descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului. Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în Buletinul procedurilor de insolvenţă. La fiecare 120 de zile judecătorul-sindic va stabili un termen de continuare a procedurii.

Toate rapoartele lichidatorului judiciar trebuie prezentate adunării creditorilor/comitetului creditorilor şi judecătorului sindic (în speţă, în hotărârea judecătorului sindic de intrare în faliment se menţionează existenţa comitetului creditorilor-fila x din vol. II al instanţei de fond şi filele x din vol. 5 de urmărire penală).

Referitor la susţinerea martorului că "judecătorul sindic a arătat în Sentinţa 1563 din 10 noiembrie 2014, că motivul întârzierii deschiderii procedurii falimentului după aproape un an (...), se datorează obstrucţionării procedurii din partea avocatei A., aceasta depunând trei cereri de recuzare a judecătorului sindic, excepţii de neconstituţionalitate ori de nelegalitate a actului administrativ şi ca urmare a omisiunii, din partea administratorului judiciar SC H., a prezentării rapoartelor trimestriale cu privire la activitatea desfăşurată de debitoarea SC D., conform art. 106 din Legea nr. 85/2006." instanţa de fond a arătat că aceasta este nereală, având în vedere următoarele considerente:

Din conţinutul sentinţei de intrare în faliment (Sentinţa nr. 1563 din 10 noiembrie 2014 a Tribunalului Specializat Mureş pronunţată în dosar nr. x din 2013 - filele x din vol. 5 de urmărire penală) rezultă în mod explicit care sunt obligaţiile stabilite, potrivit legii, de către judecătorul sindic, lichidatorului provizoriu desemnat.

Se face trimitere la pag 4 din sentinţa anterior invocată că: "(...) faptul că cererea de intrare în faliment a fost soluţionată cu o întârziere de aproape un an (dat fiind o serie de incidente procedurale ivite - trei cereri de recuzare a judecătorului sindic, excepţii de neconstituţionalitate ori de nelegalitate a actului administrativ), nu însemnă că administratorul judiciar a fost scutit de obligaţia impusă de art. 106 din Legea nr. 85/2006 privind depunerea rapoartelor trimestriale privind executarea planului, cu convocarea corespunzătoare şi informarea creditorilor privind evoluţia patrimonială, activitatea desfăşurată, plăţile efectuate, profitul ori pierderile înregistrate.

Tocmai de aceea, cu referire la această din urmă constatare şi în raport de prevederile art. 25 lit. 1 din lege, lichidatorului desemnat i se va dispune ca în primul raport de activitate întocmit în baza art. 21 din lege să informeze participanţii în procedură privind evoluţia patrimonială, activitatea desfăşurată, plăţile efectuate, profitul ori pierderile înregistrate, eventuale acte de transfer frauduloase. De asemenea va informa judecătorul sindic în ipoteza în care se impune efectuarea unei sesizări a organelor penale în condiţiile reglementate de art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006. Perioada de verificare va fi ultimele 12 luni anterioare intrării în faliment."

Potrivit Legii nr. 85/2006, în vigoare la data înregistrării dosarului de insolvenţă şi incidentă la momentul pretinselor acte şi fapte de care este acuzată inculpata A., definea la art. 3 pct. 28: "lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată" şi la pct. 29: "Buletinul procedurilor de insolvenţă este publicaţia editată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care are drept scop publicarea citaţiilor, convocărilor, notificărilor şi comunicărilor actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, (...), lichidator după deschiderea procedurii de insolvenţă prevăzute de prezenta lege"

Limitele exercitării calităţii de lichidator judiciar, obligaţiile şi atribuţiile acestuia sunt expres prevăzute de legea sub care a început procesul de insolvenţă. Toate actele efectuate de lichidatorul judiciar sunt analizate şi confirmate de comitetul creditorilor, iar legalitatea procedurii este atributul exclusiv al judecătorului sindic, astfel încât aserţiunile martorului denunţător din declaraţia dată la urmărire penală nu au acoperire legală.

Instanţa de fond a stabilit că susţinerea martorului denunţător, din ambele declaraţii, că prima întâlnire cu inculpata a fost în data de 16 aprilie 2014 nu este probată fiind înlăturată, fiind prezentate următoarele argumente:

A) inculpata neagă şi nu are obligaţia să-şi dovedească nevinovăţia prin efectul legii;

B) martora R. afirmă că prima întâlnire dintre cei doi a avut loc la sfârşitul lunii aprilie 2015, fără să poată specifica cu exactitate data şi la ea a participat şi domnul F. şi la ea au participat doi angajaţi ai domnului ... (un bărbat şi o femeie) şi o altă colegă de-a martorei, numita S.

C) nu există niciun alt element factual care să contribuie la dovedirea acestei susţineri, singura afirmaţie a martorului-denunţător nefiind suficientă pentru a dovedi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, realitatea susţinerilor acestuia, mai ales că nu a oferit detalii concrete care să permită efectuarea unor verificări din partea instanţei iar din declaraţiile celorlalţi martori audiaţi de instanţă rezultă o cu totul ală situaţie decât susţine acest martor, instanţa de fond redând acest pasaj din declaraţia martorului denunţător.

"Am avut suspiciuni asupra comportamentului manifestat de dna A. când am avut prima întâlnire la cabinetul doamnei, când am fost chemată de aceasta.

Am devenit suspicios în momentul în care dna A. mi-a cerut să colaborez cu dânsa în sensul în care să nu fie atrasă răspunderea patrimonială a dlui J. urmând ca evaluatorul care urma să stabilească valoarea bunurilor societăţii aflate în faliment să le evalueze sub valoarea acestora, rolul meu fiind acela de a înstrăina aceste bunuri către una dintre societăţile din cadrul grupului administrat de acelaşi J. Dna avocat mi-a relatat că dânsa deţine 50% din acţiunile grupului de firme . . . . . . . . . .

Această întâlnire a avut loc la mijlocul lunii aprilie 2015 cred, în ziua de 16 aprilie.

La aceeaşi întâlnire doamna s-a referit şi la onorariile mici pe care le primim noi, în calitate de lichidatori şi că am putea găsi o soluţie de colaborare, fără să am pretenţia că redau cu exactitate susţinerile acesteia.

Direct, nu mi-a cerut să nu angajez răspunderea patrimonială a dlui ..., mi-a dat de înţeles prin faptul că îmi oferea colaborarea în diferite dosare de insolvenţă în care dânsa avea calitatea de avocat, şi mi-a dat de înţeles că ar avea influenţă asupra procurorului de caz, într-un dosar penal în care era implicată firma E. şi mi-a spus direct că va interveni la procurorul de caz pentru a ridica sechestrul din dosarul penal, astfel încât până la sfârşitul anul 2015 noi să putem valorifica către una dintre societăţi, bunurile debitoarei E."

S-a stabilit de instanţa de fond că susţinerile martorului-denunţător efectuate în faza urmăririi penale cu privire la inculpata A. în sensul că suma totală de 5.500 RON i-a fost plătită de inculpată pentru ca acesta, în calitate de lichidator al debitoarei să se conformeze solicitărilor ei şi să procedeze în aşa fel încât activele debitoarei să ajungă la celelalte firme din grup la preţuiri avantajoase, fără să fie posibilă atragerea răspunderii patrimoniale a lui J. reprezintă o aserţiune (afirmaţie nesusţinută probator). Aceasta deoarece şi simpla susţinere de către martorul C. a scopului pentru care ar fi primit banii de la inculpată nu converg cu situaţia concretă de la dosarul de insolvenţă.

În acest sens s-a arătat că nu există nicio justificare rezonabilă pentru care lichidatorul provizoriu să nu fi promovat acţiuni în justiţie pentru anularea contractelor de cesiune despre care creditorul majoritar a informat repetitiv că ar avea caracter fraudulos.

În contextul menţionat punctual anterior în care instanţa are obligaţia verificării realităţii mărturiei persoanelor audiate, efect al obligaţiei de a stabili credibilitatea acestora în mod direct şi nemijlocit pentru considerente ce ţin de echitatea procedurii şi potrivit disp. art. 116 alin. (2), instanţa de fond a concluzionat în sensul că mărturia denunţătorului C. trebuie înlăturată deoarece prin aspectele evidenţiate anterior rezultă faptul că afirmaţiile acestuia nu au acoperire faptică, legal probată.

Conform prevederilor art. 290 alin. (1) din C. pen. infracţiunea de dare de mită constă în:

"(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (...)".

Raportat la reţinerea de către procurorul de caz a împrejurării că:" Fapta inculpatei A., care, în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectate la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare.", instanţa de fond a constată că:

- nu s-a dovedit faptul că a existat o înţelegere infracţională iniţiată de inculpata A. la data de 16 aprilie 2015 şi perfectată la data de 23 iunie 2015;

- nu s-a dovedit scopul, pentru care susţine martorul denunţător C. că inculpata A. i-ar fi dat în trei tranşe (aşa cum sunt menţionate în actul de sesizare) suma totală de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON), respectiv: ca martorul-denunţător să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi ca să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

S-a arătat de instanţa de fond că o condamnare se fundamentează pe constatarea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de către judecător a împrejurării că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat (art. 396 alin. (2) C. proc. pen.).

S-a stabilit de instanţa de fond că din cercetarea judecătorească efectuată rezultă, fără putinţă de tăgadă că fapta de dare de mită nu există în materialitatea sa şi în înţelesul concret al termenului de "MITĂ", că inculpata a dat acele sume de bani cu un alt scop decât cel reţinut de acuzare, că prezumţia de nevinovăţie nu a fost înlăturată şi subzistă, iar orice dubiu profită persoanei acuzate, că actele efectuate de inculpată au fost interpretate într-o manieră care să justifice (în lipsa unor probe clare şi pertinente) soluţia de trimitere în judecată. Mita presupune promisiune, oferire sau dare de bani ori alte foloase care nu se cuvin unui funcţionar public, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

S-a concluzionat de instanţa de fond că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţa analizată, astfel încât nu achiesează la starea de fapt reţinută de acuzare în rechizitoriu. Maniera de interpretare din partea acuzării a actelor şi faptelor derulate de inculpată şi denunţător tinde spre crearea aparenţei unor ilegalităţi, efect al interpretării legii insolvenţei şi actelor şi faptelor inculpatei sub forma unui colaj de împrejurări şi deducţii.

S-a arătat de instanţa de fond că problemele tehnice de aplicarea procedurilor falimentului analizate la urmărire penală sau aspectele concrete ce impuneau anumite lămuriri tehnice din perspectiva corespondenţei efectuate de instanţă în faza cercetării judecătoreşti, acreditează ideea acordării de către organele de urmărire penală a unor valori exagerate aprecierilor subiective (sens în care se şi foloseşte în rechizitoriu acest termen - "Este mai presus de orice îndoială că motivul" (pag. 15 din rechizitoriu) şi se introduce în conţinutul Adresei DNA nr. 606/II-1/2015 alin. final ("Nu suntem în măsura să stabilim cine a efectuat "selecţia" acestor convorbiri însă -în lipsa altor elemente -se deduce că această activitate a fost efectuată de către procuror şi/sau ofiţerii de poliţie judiciară." sau acuzarea ocoleşte comunicarea către instanţă a unor răspunsuri punctuale la întrebările transmise.

S-a evidenţiat de instanţa de fond că rezultă, din actele de urmărire penală, că, în speţă, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 11 mai 2015 cu privire la săvârşirea unor fapte penale de către av. A. (conform procesului-verbal depus la filele x din vol. 4 de urmărire penală în dosar penal nr. x din P/12 mai 2015). În aceeaşi zi s-a dispus începerea urmăririi penale in rem şi s-a solicitat Judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Mureş autorizarea mandatului de supraveghere tehnică faţă de numita A. şi alte persoane, sens în care s-a emis MST nr. x din 12 mai 2015 -fila x din vol. 4 de urmărire penală aferent perioadei 18 mai 2015-16 iunie 2015).

Se evidenţiază că, deşi există denunţul înregistrat de martorul C. la DNA - Structura centrală (conform ştampilei aflate pe doc. de la filele x din vol. II de urmărire penală) înregistrat sub nr. x din 30 iunie 2015, care, conform rezoluţiei olografe se repartizează procurorului de caz de la acel moment, nu exista la dosar acte procedurale din care să rezulte o colaborare cu unitatea de parchet locală (ST Târgu Mureş), care la acel moment aveau deja sub supraveghere persoana.

Prin adresa de la fila x din vol. 4 de urmărire penală, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş înaintează Dosarul nr. x din 2015 către DNA Bucureşti pentru a se aprecia dacă se impune reunirea acestui dosar la Dosarul nr. x din 2015. Se specifică faptul că sunt ataşate înregistrările convorbirilor telefonice efectuate în baza MST 6,7 şi x, autorizate prin Încheierea penală nr. 6/C din 12 mai 2015.

În cauza dedusă judecăţii acuzarea a invocat doar probele obţinute în baza Mandatului de supraveghere tehnică nr. 115/U.P. din 17 august 2015, autorizate prin Încheierea nr. 116 din 17 august 2015, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x din 2015, prelungit prin încheierea nr. 122 din 14 septembrie 2015, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x din 2015 (fiind emis în acest sens Mandatul de supraveghere tehnică nr. 120/U.P. din 14 septembrie 2015, ora 12:00), prelungit prin încheierea nr. 136 din 13 octombrie 2015, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x din 2015 şi emis, în acest sens, Mandatul de supraveghere tehnică nr. 134/U.P. din 13 octombrie 2015, ora 13:00, ce au fost înlăturate ca nelegal obţinute.

S-a apreciat de instanţa de fond că nu există nicio justificare rezonabilă pentru care, acte şi fapte ale inculpatei A. nu pot fi analizate în ansamblu, atâta timp cât aceasta a făcut obiectul unei investigaţii extinse şi concordante a autorităţilor, astfel încât comportamentul normal al acesteia să rezulte dintr-un ansamblu de situaţii în care aceasta a fost implicată.

Totodată, s-a reliefat că nu rezultă nici circumstanţele în care structura teritorială informează structura centrală despre împrejurări ce pot fi analizate prin conexiune cu un dosar despre care doar structura centrală avea cunoştinţă (ipotetic) efect al denunţului. Conexiunea poate fi înţeleasă prin analiza Răspunsului nr. x din 2015 al DNA, secţia de combaterea corupţiei, în care se afirmă:" La solicitarea procurorului de caz, până la data de 14 martie 2016, Serviciul Român de Informaţii - U.M. Y. Mureş a avut calitatea de beneficiar secundar; ulterior acestei date Serviciul Român de Informaţii nu a mai avut calitatea de beneficiar."

S-a arătat de instanţa de fond, că, raportat la aceste aspecte, este cert că întregul eşafodaj demonstrează carenţe evidente ale efectuării actelor de urmărire penală, ce justifică temeinicia soluţiei adoptate pe fond.

Faţă de aspectele prezentate, s-a considerat că fapta de care este acuzată inculpata A. nu există şi determină, în raport de dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatei A. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

I. În mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia nulităţii absolute a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, încuviinţate/prelungite prin Încheierile penale nr. 116 din 17 august 2015, nr. 122 din 14 septembrie 2015, nr. 136 din 13 octombrie 2015, nr. 19 din 3 februarie 2016 şi nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, efectuate în baza Mandatelor de supraveghere tehnică nr. Hx din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x 4 martie 2016, a excluderii din materialul probator a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatului activităţilor de supraveghere tehnică menţionate anterior şi a îndepărtării de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporturilor optice care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică menţionate, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă (excludere fizica) din toate actele procesuale.

II. Soluţia de achitare a inculpatei A. sub aspectul comiterii infracţiunii de dare de mită dedusă judecăţii este nelegală şi netemeinică.

În dezvoltarea motivelor de apel s-au evidenţiat următoarele:

Referitor la primul motiv de apel:

Prin hotărârea atacată, instanţa a admis excepţia nulităţii absolute a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, încuviinţate/prelungite prin: Încheierea penală nr. 116 din 17 august 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; Încheierea penală nr. 122 din 14 septembrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; Încheierea penală nr. 136 din 13 octombrie 2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2015; Încheierea penală nr. 19 din 3 februarie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2016; Încheierea penală nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x din 2016, şi efectuate în baza Mandatului de supraveghere tehnică nr. x, emis în faza de urmărire penală în data de 17 august 2015, ora 11:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 14 septembrie 2015 ora 12:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 13 octombrie 2015, ora 13:00; a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 3 februarie 2015 ora 12:00 şi a Mandatului de supraveghere tehnică nr. x emis în faza de urmărire penală în data de 4 martie 2016, ora 14:00, ce a fost invocată din oficiu şi de către inc. A.

În temeiul art. 102 alin. (2) - (4) C. proc. pen. au fost excluse din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a rezultatului activităţilor de supraveghere tehnică menţionate anterior, iar în conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporturilor optice care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică menţionate, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă (excludere fizică) din toate actele procesuale.

Argumentele avute în vedere de prima instanţă, prezentate în capitolul III ai sentinţei (pag. 40 - 49), se referă, în esenţă, la faptul că toate măsurile de supraveghere din prezenta cauză au fost puse în executare cu suportul tehnic al Serviciului de Informaţii, care a asigurat infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnică, ceea ce echivalează cu implicarea acestuia în activitatea de cercetare penală, respectiv în obţinerea probelor prin procedeul probatoriu de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicărilor telefonice şi în mediul ambiental; a reţinut instanţa de fond şi faptul că Serviciul Român de Informaţii a pus la dispoziţie procurorilor transcrierea convorbirilor interceptate în baza actelor de autorizare obţinute de organele de urmărire penală, prin intermediul unor suporţi optici (DVD) puşi la dispoziţia organelor de urmărire penală şi transmişi cu adrese clasificate "Secret de Serviciu"/prin reţeaua Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (Reţeaua CENIC), aspecte care, în acord şi cu jurisprudenţa actuală, conduc la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile privind competenţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, inclusiv din punct de vedere al concursului tehnic realizat de alte organe specializate, nelegalitate care se sancţionează cu nulitate absolută.

Se consideră că punctul de vedere exprimat de instanţa de fond este greşit avându-se în vedere următoarele considerente:

Se arată că, în concret, în cauza de faţa, în etapa instrucţiei penale, procurorul a solicitat şi obţinut de la judecătorul de drepturi şi libertăţi încuviinţarea măsurii supravegherii tehnice constând în interceptarea comunicaţiilor şi a oricărui tip de comunicare la distanţă a inculpatei, localizarea şi urmărirea inculpatei A., a aparatelor telefonice folosite de aceasta precum şi a spaţiilor private pe care aceasta le utiliza la acel moment.

Cu privire la modul în care aceste măsuri de supraveghere tehnică au fost puse în executare, în etapa cercetării judecătoreşti, la solicitarea instanţei de judecată, D.N.A - Serviciul Tehnic a comunicat în Adresa nr. x din 2015 din 11 ianuarie 2015 aflată la filele x, voi. III al Curţii de Apel Alba Iulia (comunicare fax, în original la fila 625) următoarele relaţii:

"Până la data de 15 martie 2016, ora 0730, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu sprijinul strict de natură tehnică al Serviciului Român de Informaţii - U.M. X. Bucureşti, prin intermediul căruia s-a realizat accesarea Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. După publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi a Ordonanţei de urgenţă nr. 6/2016, începând cu data de 17 martie 2016, ora 11:55, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea-comunicaţiilor la distanţă, a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin accesarea directă a Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. (În intervalul 15 martie 2016, ora 0730 - 17 martie 2016, ora 11:55, măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă nu au fost puse în executare.

Se concluzionează că Direcţia Naţională Anticorupţie a recepţionai prin propria structură semnalul de comunicaţii interceptat, acest lucru făcându-se până la data de 15 martie 2016 cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de informaţii - U.M. X. Bucureşti, iar ulterior în mod nemijlocit.

În cauză, Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a redat următoarele convorbiri (purtate în mediu ambiental):

a. convorbirile din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din urmă);

b. convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C., (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză; menţionăm că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie)".

Se arată că aceste relaţii au fost completate de cele comunicate prin Adresa x/2015 din 20 martie 2019 astfel:

"Aşa cum am arătat şi în Adresa din data de 11 ianuarie 2019, în cauză Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a redat următoarele convorbiri (purtate în mediu ambiental):

A. convorbirile din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din armă);

B. convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost efectuate de în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză;menţionăm că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie).

Se evidenţiază că aceste convorbiri au fost redate în scris de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic, urmare solicitării în acest sens din partea procurorului care a instrumentat dosarul.

Nu suntem în măsură să stabilim cine a realizat "selecţia" acestor convorbiri, însă -în lipsa altor elemente - se deduce că această activitate a fost efectuată de către procuror şi/sau ofiţerii de poliţie judiciară".

Se reliefează că relaţiile comunicate instanţei de judecată de către Serviciul Român de Informaţii nu conţin elemente contrare celor transmise de către D.N.A. care să conducă la admiterea excepţiei nulităţii absolute a măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv:

- Adresa nr. x din data de 7 februarie 2019 a Serviciului Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti a fost evidenţiat că, în cauza de faţă, a acordat sprijin tehnic prin punerea în aplicare a unor activităţi autorizate prin mandatele de supraveghere tehnică, rezultatele acestor activităţi fiind înaintate D.N.A - Structura Centrală, activitate permisă de cadrul legal în vigoare la momentul respectiv.

- Adresa nr. x din data de 15 martie 2019 a Serviciului Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti se reiterează punctul de vedere anterior comunicat şi se relevă că nu a fost identificată corespondenţă scrisă cu privire la transcrierea unor convorbiri telefonice.

- Adresa nr. x din data de 13 mai 2019 a Serviciului Român de Informaţii - U.M. Z. Bucureşti (fila x Curtea de Apel Alba Iulia) relevă împrejurarea ca rezultatele exploatării mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză au fost transmise direct beneficiarului.

Se relevă că nici una dintre instituţiile solicitate nu a comunicat instanţei de judecată faptul că SRI ar fi desfăşurat acte de urmărire penală în cauză, fiind evident că, în cauză, cercetarea penală a fost derulată exclusiv de către procuror sau ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi.

Se consideră că datele furnizate instanţei de judecată conduc la concluzia că administrarea mijloacelor de probă, inclusiv a măsurilor tehnice de supraveghere, pe parcursul urmăririi penale, s-a realizat cu respectarea deplină a principiului legalităţii, fiind riguros asigurate exigenţele impuse de normele procesual penale în vigoare la acea dată, norme care până la admiterea unor excepţii de neconstituţionalitate se bucură de prezumţia de conformitate cu legea fundamentală.

Se arată că această susţinere se fundamentează şi pe încheierile pronunţate în etapa camerei preliminare (nr. 37 din 7 decembrie 2017 în Dosarul x/2017 al Curţii de Apel Târgu Mureş şi nr. 48 din 18 ianuarie 2018 în Dosarul x/2017 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) prin care au fost respinse în totalitate cererile şi excepţiile formulate de către inculpată cu privire la legalitatea actului de sesizare, la legalitatea efectuării urmăririi penale şi a administrării probatoriului, iar judecătorul de cameră preliminară nu a invocat, din nicio perspectivă, nulitatea absolută a măsurilor de supraveghere tehnică şi, de altfel, nici un fel de nulitate absolută/relativă a actelor de urmărire penală, respectiv a probaţiunii administrate, deşi la acea dată Curtea Constituţională pronunţase Decizia nr. 51/2016.

Se consideră că pronunţarea unor decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate nu poate conduce de plano la constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 280 - 282 C. proc. pen. cu toate consecinţele care decurg din acestea, întrucât hotărârile instanţei de contencios constituţional au, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efecte doar pentru viitor, astfel încât, toate activităţile investigative care au fost desfăşurate anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale - inclusiv măsurile de supraveghere tehnică - care au fost derulate cu respectarea dispoziţiilor legale în forma în care erau în vigoare la acea dală nu pot fi lovite de nulitate absolută şi nici înlăturate din ansamblul probatoriu.

Se apreciază că, prin aplicarea acestor consideraţii teoretice la prezenta cauză, se constată că la momentul realizării interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpată, acestea au fost autorizate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în vigoare, de un judecător de drepturi şi libertăţi competent material şi după calitatea persoanei la momentul solicitării emiterii autorizaţiei şi puse în executare conform art. 142 alin. (1) C. proc. pen., care se bucura la acea dată de prezumţia de constituţionalitate.

Se reliefează faptul că simpla analiza a actelor şi lucrărilor dosarului relevă împrejurarea că, în întregime, acestea au fost dispuse şi executate de organul judiciar competent şi legal investit, în caz contrar judecătorul de cameră preliminară, aplicând prevederile legale, ar fi sancţionat deja în modalităţile prevăzute de lege încălcarea normei procesual penale, mai ales în contextul deja învederat, al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016.

Totodată, se menţionează că mijloacele de probă obţinute în baza mandatelor de supraveghere tehnică puse în aplicare de către SRI până la 14 martie 2016 ar putea fi lovite de nulitate absolută exclusiv în situaţia în care activitatea SRI nu s-ar fi limitat doar la acordarea unui sprijin (concurs) tehnic, sintagmă prin care se înţelege punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a unor instrumente/mijloace tehnice prin care se realizează interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, sens care rezultă din conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 26/2019, în considerentele acestei hotărâri, realizându-se detalierea noţiunilor de sprijin tehnic şi punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (paragraful 155: "... În consecinţă, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a C. proc. pen. din 1968 sau a noului C. proc. pen., Curtea reţine că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.")

Se consideră că această concluzie se desprinde şi din analiza Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51/2016, 302/2016 şi 820/2017 precum şi din practica recentă a ÎCCJ şi, nu în ultimul rând, din discuţiile purtate la întâlnirea preşedinţilor Secţiilor penale ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, care a avut loc la Curtea de Apel Bucureşti în perioada 16 - 17 mai 2019, ocazie în care s-a conturat şi un punct de vedere în sensul că punerea în executare a procedeului probator în discuţie nu echivalează cu acordarea de sprijin tehnic, atâta vreme cât transmiterea mandatelor către SRI şi, ulterior, redarea convorbirilor de pe suporţii optici s-a făcut de către organul de urmărire penală, nefiind incident nici un caz/motiv de nulitate absolută; pe de altă parte, nu se poate constata nici o formă de încălcare/depăşire a competenţei organelor de urmărire penală, în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2018 care să aibă ca efect admiterea excepţiei nulităţii absolute.

Se arată că, raportat la aceste exigenţe, precum şi la datele concrete furnizate instanţei atât de către SRI cât şi de către D.N.A., în cauza de faţă, în privinţa modalităţii de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, nu este incident nici un motiv de nulitate absolută întrucât, anterior Deciziei Curţii Constituţionale 51/2016, SRI a pus la dispoziţie doar resursele tehnice pentru înregistrarea datelor de trafic, ulterior suporţii optici fiind remişi organului de urmărire competent în vederea realizării transcrierii şi certificării, pentru ca după publicarea deciziei sus-amintite, resursele tehnice necesare să fie puse la dispoziţie de către D.N.A.

Se face trimitere la practică judiciară existentă în acest sens, respectiv Încheierea nr. 783 pronunţată în Dosarul nr. x din 2018 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. .

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-au evidenţiat următoarele:

S-a arătat că după excluderea tuturor probelor obţinute urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere emise în cauză şi a înregistrărilor audio efectuate de către martorul denunţător adoptarea soluţiei de achitare a inculpatei în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. a) C. proc. pen. s-a făcut avându-se în vedere doar următorul material probator testimonial: declaraţiile furnizate de către inculpata A. pe parcursul procedurilor; declaraţia martorului denunţător C., lichidator judiciar al SC D. SRL (fostă SC E. SRL) în Dosarul x/2013 al Tribunalului Specializat Mureş; procese-verbale de confruntare realizate între inculpată şi denunţător; declaraţia martorului F., lichidatorul judiciar al SC D. SRL iniţial desemnat în Dosarul x/2013 al Tribunalului Specializat Mureş; declaraţia martorului I. evaluator judiciar al bunurilor aparţinând SC D. SRL; declaraţia martorului J., asociat şi administrator al SC D. SRL (fostă SC E. SRL); declaraţia martorei R., contabil angajat al mai multor societăţi comerciale administrate în fapt/în drept de către J.; declaraţia martorului L., om de afaceri local, martor în circumstanţiere încuviinţat în apărare inculpatei; declaraţia martorei Z. om de afaceri local, de asemenea martor în circumstanţiere încuviinţat în apărare inculpatei; şi scriptic: copia certificată a dosarului de insolvenţă al SC D. SRL (fostă SC E. SRL) nr. 55/1371/2013 al Tribunalului Specializat Mureş; procesele-verbale de predare către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei a sumelor de 2.000 RON la data de 25 august 2015, de 1.750 RON la data de 23 septembrie 2015 şi de 1.750 RON la data de 9 noiembrie 2015; înscrisurile transmise la dosarul cauzei de martorul denunţător C., înregistrate la secţia de combatere a corupţiei la data de 22 iunie 2017; corespondenţa D.N.A cu SCPA A. ŞI ASOCIAŢII din 22 iunie 2017; opinie de specialitate în materia insolvenţei; date ORC referitoare la societăţi comerciale administrate în drept/în fapt de către martorul J.; înscrisuri în circumstanţiere.

Se critică, ca nelegală dispoziţia de excludere din materialul probator a înregistrărilor convorbirilor telefonice realizate şi depuse de către martorul denunţător C., sens în care se relevă următoarele:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. proc. pen.:" înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege."

Potrivit doctrinei de specialitate (Noul C. proc. pen. - comentat - Editura Hamangiu, 2014, pag. 315 şi urm.), acest text de lege permite administrarea în procesul penal a oricăror alte înregistrări, chiar dacă acestea sunt făcute fără autorizarea judecătorului sau rară să fie înregistrări sau comunicări proprii, practic orice înregistrare poate fi administrată ca mijloc de probă dacă trece de condiţia de admisibilitate, respectiv dacă nu este interzisă de lege.

Pentru a se stabili care sunt înregistrările interzise de lege, în lipsa unor criterii expres arătate, aceeaşi doctrină analizează condiţiile de admisibilitate ale mijloacelor speciale de supraveghere, apreciind că vor fi interzise de lege înregistrările care încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale, dreptul la viaţă privată, dreptul la intimitate, dreptul de proprietate, care de altfel sunt prevăzute ca infracţiuni în actualul C. pen., cu menţiunea că instanţa de fond nu a avut în vedere nici unul dintre aceste criterii.

În raport de argumentele prezentate de instanţa de fond şi în baza cărora au fost excluse înregistrările realizate de martorul C. se susţine că analiza comparativă a acestora cu reperele legale/doctrinare care servesc la stabilirea caracterului legal a unei înregistrări furnizate de părţi, conduc la concluzia că înlăturarea acestora este nejustificată. cu argumentele avute în vedere de către prima instanţă pentru înlăturarea înregistrării depusă de către denunţător, apreciem că înlăturarea acesteia este nejustificată.

Se relevă că în reglementarea C. proc. pen. nu se impune cerinţa semnăturii electronice în cazul înregistrărilor depuse la dosarul cauzei în baza dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. proc. pen., iar conţinutul convorbirilor înregistrate nu relevă încălcări ale drepturilor şi libertăţile fundamentale, ale dreptului la viaţă privată, ale dreptului la intimitate sau ale dreptului de proprietate incriminate de C. pen.

Se arată totodată că este posibilă expertizarea vocii şi în cazul copiilor suporţilor optici, practica cunoscând astfel de situaţii; de remarcat este însă faptul că, deşi s-a aflat în posesia înregistrărilor încă din etapa urmăririi penale, nici în faţa procurorului, nici în faţa instanţei, inculpata nu a solicitat o astfel de expertiză, nu a contestat întâlnirea cu denunţătorul, ci doar a invocat anumite inadvertenţe de transcriere, care au şi fost redate în conţinutul sentinţei apelate (pag. 52 - 53), inadvertenţe care prin raportare la conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită şi la acuza concretă formulată la adresa inculpatei nu pot fi valorificate pentru a o exonera de răspundere penală.

Se consideră că celelalte argumente reţinute de instanţă (depunerea la o diferenţă considerabilă de timp a înregistrărilor faţă de momentul realizării lor şi al formulării denunţului, lipsa menţionării în denunţul formulat a faptului că a realizat înregistrări, inadvertenţe între numărul declaraţiilor pe care denunţătorul susţine că le-a formulat în faţa procurorului şi numărul declaraţiilor acestuia aflate la dosarul cauzei), nu constituie elemente care să conducă la constatarea nelegalităţii mijlocului de probă.

În raport de aceste argumente s-a solicitat ca la stabilirea vinovăţiei să fie avut în vedere întreg ansamblul probator administrat în etapa urmăririi penale care a fundamentat dispoziţia de trimitere în judecată, inclusiv înregistrările realizate de martorul denunţător şi rezultatele exploatării mandatelor de supraveghere tehnică emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Se evidenţiază, cu privire la fondul acuzaţiei, că instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. având în vedere argumentele expuse în capitolul V al sentinţei (paginile 62 - 70) care, în esenţă, sunt următoarele:

1. demersurile inculpatei s-au circumscris "exercitării atribuţiilor de avocat ales al debitoarei", iar activităţile derulate de inculpată reprezintă "tactici de apărare a clientului său pe care legea le reglementează şi care sunt de competenţa instanţelor de judecată investite potrivit procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006, care se completează cu C. civ. şi C. proc. civ. în circumstanţele în care firma debitoare se află în procedura falimentului "reprezentând "relaţionare profesională cu lichidatorul desemnat de judecătorul sindic în virtutea calităţilor oficiale ale fiecăruia dintre aceştia" şi "nu fapte penale..."

2. existenţa unor neconcordanţe în declaraţiile martorului denunţător cu privire la competenţele şi demersurile proprii realizate în cadrul Dosarului x/2013 al Tribunalului Specializat Mureş;

3. preconstituirea probelor de către martorul denunţător;

4. dubiu cu privire la existenţa întâlnirii iniţiale, din 16 aprilie 2015, dintre martorul denunţător şi inculpată;

lipsa de suport probator a afirmaţiilor făcute de martorul C. în declaraţii cu consecinţa înlăturării mărturiei acestuia;

5. acuzarea nu a dovedit scopul remiterii sumelor de bani.

Se consideră că materialul probator existent la dosarul cauzei conduce la concluzia că inculpata a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, impunându-se condamnarea acesteia.

Se relevă că prin actul de sesizare al instanţei în sarcina inculpatei A., avocat în Baroul Mureş, s-a reţinut că în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectate la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

În acest sens se arată că prin Sentinţa nr. 1563 din 10 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x din 2013 al Tribunalului Specializat Mureş Falimente, BB. IPURL, reprezentată de martorul C., a fost desemnată lichidator provizoriu al debitoarei D. SRL, care fusese administrată în fapt de J.; iniţial, acest rol l-a avut H., reprezentată de F., însă judecătorul sindic a hotărât să nu îl desemneze ca lichidator pe fostul administrator judiciar H., urmare neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor din procedură,

La data de 16 aprilie 2015, după epuizarea căilor legale de atac a Sentinţei nr. 1563 din 10 noiembrie 2014 şi preluarea efectivă a administrării debitoarei, martorul C. s-a întâlnit la sediul debitoarei cu inculpata A., avocat în cadrul SCPA A. şi asociaţii care i-a spus martorului că deţine în fapt jumătate din grupul de firme ale lui J. şi se ocupă de litigiile acestora, inclusiv de falimentul D. SRL I-a precizat că în cadrul procedurii de faliment, doreşte evaluarea bunurilor debitoarei la preţuri mici, pentru ca acestea să fie cumpărate de alte firme din grup, menţinerea unui contract de închiriere a unui activ cu o firmă din grup, precum şi evitarea atragerii răspunderii patrimoniale a lui J. Inculpata i-a pus în vedere martorului că în situaţia în care vor colabora în sensul urmărit de ea, va face demersuri pentru desemnarea lui ca lichidator în procedurile de insolvenţă pe care le are ca avocat pe rolul Tribunalului Mureş. De asemenea, i-a cerut martorului ca până la următoarea întâlnire să se gândească la o sumă de bani care să-i fie dată, cu titlu de mită, adică în afara onorariului legal stabilit. (denunţ filele x, declaraţie martor denunţător filele x UP).

Se arată că înregistrările depuse la dosarul cauzei de către martorul C. având ca obiect discuţiile pe care le-a purtat la întâlnirile pe care le-a avut ulterior acestui moment cu inculpata A., respectiv la datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, se coroborează cu declaraţiile furnizate în care a prezentat conţinutul dialogului pe care susţine că le-a avut cu inculpata la momentul 16 aprilie 2015.

În acest sens se face trimitere la procesul-verbal de redare a convorbirii înregistrate de martorul C. cu ocazia întâlnirii din 28 aprilie 2015, de la sediul debitoarei D. SRL, din care rezultă că, după primirea documentaţiei de la F., reprezentantul H., martorului C. i se solicită de către inculpată evaluarea activelor debitoarei la preţuri mici şi la procesul-verbal de redare a convorbirii înregistrate de martorul C. cu ocazia întâlnirii din 23 iunie 2015 în biroul inculpatei A. din care rezultă că inculpata şi martorul analizează mai multe variante de disimulare a mitei şi decid asupra "reactivării" contractului de asistenţă juridică, inculpata propunându-i soluţia de rezolvare a "problemei".

Totodată, se face trimitere la. procesul-verbal de redare a dialogului purtat în mediul ambiental înregistrat audio - video, între inculpata A. şi martorul C. la data de 19 august 2015, în biroul inculpatei, prilej cu care aceasta îi dă martorului suma de 2.000 RON în scopul arătat; procesul-verbal de redare a dialogului purtat în mediul ambiental, înregistrat audio-video, cu ocazia întâlnirii dintre inculpata A. şi martorul C., la data de 11 septembrie 2015, în biroul inculpatei din care reiese că aceştia au vorbit, printre altele, despre reevaluarea bunurilor debitoarei, inculpata insistând să se discute cu evaluatorul (n.n. I.) în vederea obţinerii unor preţuri mai mici decât valoarea de piaţă; pune în vedere martorului că doreşte să cumpere activele debitoarei pe alte firme din grup şi îi pune în vedere martorului că doreşte să cumpere activele debitoarei pe alte firme din grup; procesul-verbal de redare a dialogului purtat în mediul ambiental înregistrat audio-video, în data de 16 septembrie 2015, ora 11:39:48, în biroul inculpatei,(filele x, voi. II UP) ocazie cu care aceasta i-a dat martorului suma de 1.750 RON, un post-IT cu însemnări olografe referitoare la modalitatea în care, din suma facturată, respectiv 2.740,40 RON, a oprit 530,40 RON reprezentând TVA, 475 RON, reprezentând impozitul pe venit de 16% şi CASS de 5,5%, rămânând 1.735 RON, pe care i-a rotunjit la 1.750 RON, precum şi o factură; procesul-verbal de redare a dialogului purtat în mediul ambiental înregistrat audio-video între inculpata A. şi martorul C. din data de 3 noiembrie 2015, ora 15:50:21, în biroul inculpatei, (filele x - 266, vol. II UP) din care rezultă atât remiterea sumei de bani cât şi interesul inculpatei A. de a urgenta vânzarea activelor debitoarei către alte firme din grup până la următorul termen al procesului de faliment; procesul-verbal de redare a dialogului purtat în mediul ambiental înregistrat audio-video purtat la 12 noiembrie 2015, între orele 14:59 - 15:05, între inculpata A. şi martorul C., la biroul inculpatei ocazie cu care inculpata s-a arătat total nemulţumită de răspunsul pregătit de martor la o adresă a finanţelor publice în ceea ce priveşte activitatea debitoarei în procedura de insolvenţă.

Se evidenţiază că remiterea de către inculpată a sumelor de bani promise martorului denunţător C. este dovedită prin exploatarea mandatelor de supraveghere tehnică (procesele-verbale de redare, însoţite de planşe fotografice, a dialogurilor ambientale din datele de: 19 august 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015 (filele x UP), de post-it-urile explicative care detaliază sumele datorate bugetului statului şi de procesele-verbale încheiate cu prilejul depunerii la organul judiciar a sumelor de bani acceptate formal de către denunţător; provenienţa sumelor de bani a fost de asemenea explicată de către inculpată (procesul-verbal de redare a convorbirii înregistrate de martorul C. cu ocazia întâlnirii din 23 iunie 2015 în biroul inculpatei A.

Se consideră că nu poate fi primită apărarea inculpatei potrivit cu care a remis suma de 5.500 RON martorului denunţător C., în modalitatea arătată, cu titlul de ajutor financiar oferit lui ca persoană fizică, fără legătură cu calitatea sa de lichidator al D. SRL şi fără a-i solicita să facă sau să nu facă ceva în legătură cu atribuţiile lui de serviciu întrucât această apărare nu este susţinută de materialul probator administrat, nici interceptările dialogurilor purtate de inculpată şi denunţător, nici depoziţiile martorilor şi nici alt mijloc de probă nerelevând nici un fel de discuţii în acest sens.

Se relevă, contrar susţinerilor inculpatei, că fiecare din post-it-urile care au însoţit sumele remise periodic de către inculpată denunţătorului dovedesc temeinicia acuzaţiei formulate la adresa acesteia, respectiv predarea ca mită a banilor, întrucât un sprijin financiar dezinteresat nu reclamă explicaţii şi cu atât mai puţin explicaţii legate de reţinerea unor sume reprezentând taxe şi impozite către bugetul statului.

De asemenea, inculpata a încercat şi acreditarea ideii că în discuţiile purtate în mediul ambiental, înregistrate audio-video, în care afirmă în dialogul cu martorul C. că doreşte, pe de o parte, să vândă cât mai repede bunurile falitei D., al cărei avocat este, iar pe de altă parte, îi comunică explicit faptul că vrea să cumpere cât mai repede, cu referire la bunurile aceleiaşi societăţi reprezintă o simplă greşeală de exprimare dorind în mod evident negarea elementului material al infracţiunii de dare de mită - remiterea sumei de bani către martor (având calitatea de funcţionar public), în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale acestuia sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, precum şi interesul manifest pentru păstrarea bunurilor în patrimoniul societăţilor comerciale controlate de numitul J.

Se consideră că această apărare trebuie înlăturată, neputând fi vorba de o eroare întrucât inculpata îi comunică martorului, în două rânduri, că doreşte să cumpere activele D., respectiv în data de 2 septembrie 2015 {"Dar aş vrea ca să ne apucăm să cumpărăm ceva de acolo. (s.n.)"), cât şi în data de 3 noiembrie 2015 {"Chiar vreau să cumpăr cât de repede, (s.n.)"), rezultând fără echivoc interesul acesteia în vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

În ceea ce priveşte afirmaţia inculpatei în referire la suma remisă în data de 3 noiembrie 2016, că denunţătorul nu mai avea calitatea de lichidator judiciar al SC D. SRL, se arată că acest aspect care este contrazis de datele obţinute de pe portalul Tribunalului Specializat Mureş în Dosarul x/2013 care dovedesc împrejurarea că înlocuirea acestuia s-a realizat ulterior.

Se apreciază că dialogurile ambientale dintre martor şi inculpată probează indubitabil că aceasta i-a cerut martorului să faciliteze cumpărarea bunurilor falitei la preţuri mici de către alte firme controlate de J. şi evitarea atragerii răspunderii patrimoniale a acestuia din urmă.

Se face trimitere la întâlnirea din data de 11 septembrie 2015, inculpata A. îi spune martorului printre altele "Dar aş vrea ca să ne apucăm să cumpărăm ceva de acolo, (s.n.)" iar în cursul întâlnirii din data de 3 noiembrie 2015, în contextul iminentei înlocuiri a lichidatorului provizoriu BB. SPRL reprezentat de martorul C. cu un alt lichidator, inculpata reiterează:

"Tre să vindem totu'... (neinteligibil)...(s.n.")şi "Chiar vreau să cumpăr cât de repede, (s.n.)"

Se consideră că explicaţiile inculpatei în sensul că "cel mai probabil, s-a redat în mod greşit la transcriere, întrucât eu nu am făcut referire la cumpărare, ci doar la vânzarea activelor" şi respectiv că, a fost o greşeală de exprimare a mea. Nu m-am referit că eu aş vrea să cumpăr ceva, ci era vorba tot despre vânzări." sunt puerile, neîntemeiate şi nu se coroborează cu ansamblul probator.

Se reliefează că discuţia purtată în mediul ambiental în data de 12 noiembrie 2015 între martorul C. şi inculpata A. confirmă în mod categoric intenţia infracţională a acesteia. Cu acea ocazie şi-a exprimat profunda nemulţumire cu privire la faptul că, deşi îi acordase sumele de bani cu titlu de mită, descrise în rechizitoriu, lichidatorul judiciar prin răspunsul pregătit la adresa creditorului majoritar, depăşise limita solicitată de inculpată în ceea ce-1 priveşte răspunderea patrimonială a Iui J.

Se evidenţiază, sub aspectul mai sus menţionat, că Dosarul de faliment nr. x din 2013 şi relaţiile primite de la DRGAF Braşov - AJFP Târgu Mureş demonstrează fără echivoc ca martorului C. i s-a solicitat încă din 20 martie 2015 de către DRGAF Braşov să procedeze printre altele "la completarea Raportului privind cauzele şi împrejurările care au condus la apariţia stării de insolvenţa a debitoarei, cu menţionarea persoanelor care se fac vinovate de ajungerea debitoarei în stare anterior indicată"(sn). Mai mult, prin Adresa nr. x din 14 septembrie 2015, DRGFP Braşov - AJFP Mureş a solicitat lichidatorului judiciar BB. completarea raportului nr. x din 3 septembrie 2015 în sensul "extinderii verificărilor asupra activităţii debitoarei, relativ la incidenţa în cauză a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru o perioadă mai mare de 12 luni de zile, chiar şi pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei"

Se arată că la data de 20 noiembrie 2015 martorul C. a depus la dosarul de faliment Raportul nr. x din 11 noiembrie 2015 de completare la Raportul de cauze nr. 3 din 8 aprilie 2013 întocmit de H. şi la Raportul nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de BB., apreciind că vinovat de ajungerea debitoarei în insolvenţa este administratorul J. şi că se impune angajarea răspunderii acestuia în baza prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Se face trimitere şi la Adresa nr. x din 27 noiembrie 2015 prin care DGRFP Braşov - AJFP Mureş învederează la dosarul de faliment:

"Referitor la aprobarea Completării nr. II la Raportul de cauze nr. x din 8 aprilie 2013 întocmit în conformitate cu prevederile art. 59 din Legea nr. 85/2006, menţionăm că am luat act de punctul de vedere al lichidatorului judiciar numit provizoriu, conform căruia cauzele şi împrejurările care ar fi dus la apariţia stării de insolvenţă iminentă a debitoarei, se datorează unui management defectuos şi culpabil din partea administratorului statutar J., subscrisa aprobă raportul cu cauze astfel cum a fost completat prin Documentul nr. 4805 din 11 noiembrie 2015 şi solicită lichidatorului judiciar formularea cererii de angajare a răspunderii personale patrimoniale a administratorului statutar al debitoarei, dl. J., în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006."

Se reliefează că, actualmente în Dosarul nr. x din 2013 al Tribunalului Specializat Mureş, se judecă angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Se concluzionează în sensul că apărările formulate de inculpata A. pe parcursul anchetei penale şi al cercetării judecătoreşti nu se coroborează cu restul materialului probator şi nu o pot exonera de răspundere penală pentru comiterea infracţiunii deduse judecăţii.

În raport de motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, intimata inculpată A. a prezentat următoarele apărări din perspectiva cărora s-a solicitat respingerea, ca nefondat a apelului promovat.

Referitor la nelegalitatea admiterii excepţiei nulităţii absolute a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică s-a arătat că Parchetul a invocat următoarele motive de nelegalitate.

1. Nu există nicio probă că SRI este organul care a realizat interceptările în cauză şi că ar fi desfăşurat acte de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

2. SRI a oferit doar sprijin tehnic, activitate permisă de prevederile legale;

3. Deciziile Curţii Constituţionale pe baza cărora s-a dispus excluderea acestor mijloace de probă produc efecte doar pentru viitor, astfel încât nu pot produce efecte în speţă, interceptările fiind realizate anterior Deciziei CCR nr. 51/2016.

4. Neinvocarea acestor nulităţi în cadrul procedurii de cameră preliminară ar face imposibilă constatarea acestora în faţa instanţei de fond.

5. S-a susţinut de asemenea, fără niciun fel de argumente critice faţă de motivarea instanţei de fond, că excluderea interceptărilor din 28 aprilie şi 23 iunie 2015, cele realizate de C., nu este legală.

Referitor la susţinerea potrivit cu care nu există nicio probă că SRI este organul care a realizat interceptările în cauză şi că ar fi desfăşurat acte de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, se solicită înlăturarea acestei critici întrucât, astfel cum s-a stabilit şi de instanţa de fond la dosar există probe în sens contrar.

Astfel, se face trimitere la Adresele x din 7 februarie 2019 şi din 15 martie 2019, în care s-a arătat că "SRI a acordat sprijin tehnic, iar rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate DNA pe 8 suporţi optici," precum şi la Adresa x din 15 martie 2019 în care s-a menţionat că "Serviciul Roman de Informaţii a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor pentru Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti în dosarul penal nr. x din 2015, notele de redare fiind transmise organului de urmărire penală, informat electronic".

De asemenea, se face trimitere la răspunsul Serviciului Tehnic din cadrul DNA din 11 ianuarie 2019 în care s-a menţionat că până la data de 15 martie 2016 punerea în executare a mandatelor s-a realizat de către ofiţerii de politie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic DNA, cu sprijinul tehnic al SRI şi că ulterior datei de 15 martie 2016 punerea în executare a mandatelor s-a realizat de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic DNA, prin accesarea directă a Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. Prin acelaşi răspuns se indică faptul că înregistrările din 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015, 3 noiembrie 2015, 12 noiembrie 2015 nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadru DNA, încălcându-se astfel, în mod flagrant prevederile legale şi Deciziile CCR care constituie sediul materiei.

Se susţine, potrivit acestui material probator, că interceptarea convorbirilor ambientale dintre inculpata A. şi martorul C., realizate pe baza unui mandat de supraveghere tehnică, a fost efectuată de SRI, lucrătorii din cadrul acestei instituţii fiind cei care au montat tehnică necesară, au asigurat funcţionarea sa, au selectat discuţiile considerate a fi relevante şi au transcris, prin note de redare trimise la parchet în format electronic, discuţiile apreciate ca fiind relevante.

Totodată, se reliefează că tot lucrătorii SRI au interceptat convorbirile telefonice din perioada în care inculpata fost supravegheată tehnic, au realizat selecţia discuţiilor considerate ca fiind relevante şi le-au transcris cu menţiunea că ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul DNA nu au făcut decât să redacteze procesele-verbale de transcriere, după ce au primit notele de redare de la SRI, care au exact acelaşi conţinut, fiind greu de presupus că nu au fost copiate din notele de redare trimise electronic pentru a uşura copierea lor.

Se arată că acest aspect rezultă în mod cert din cele menţionate în răspunsurile trimise la dosarul cauzei atât de către SRI cât şi de către DNA.

Se solicită să se ia în considerare că faptul că DNA nu afirmă acest lucru, ci se mulţumeşte să precizeze că interceptările nu au fost realizate de lucrătorii serviciului său tehnic, fără a indica cine le-a realizat, nu înseamnă altceva, astfel încât se impune ca afirmaţiile cuprinse în memoriul de apel al DNA trebuie înlăturate neexistând nicio probă din care să rezultă că ofiţeri de poliţie judiciară ar fi realizat acele interceptări, ci doar probe din care rezultă că ofiţeri ai SRI le-au realizat.

Se arată că din materialul probator administrat în referire la înregistrarea discuţiilor ambientale, rezultă doar că DNA, prin procurorii sau poliţiştii nu au făcut nimic în afară de realizarea unor procese-verbale de transcriere prin metoda copierii din fişierele primite de la SRI or, administrarea unei probe, punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică sigur nu se referă la transcrierea - chiar dacă ar fi fost reală - a unor discuţii, impunându-se concluzia că SRI nu a oferit numai sprijin tehnic, ci a realizat interceptările, cu menţiunea că sprijinul tehnic nu constă în realizarea interceptărilor.

Se subliniază că ascultarea unor discuţii, ambientale sau telefonice, nu este sprijin tehnic ci este o ingerinţă serioasă şi gravă în dreptul la viaţă privată al unei persoane şi se poate face în condiţiile unei legalităţi stricte, iar dacă ascultarea acestora are ca obiect probarea unor infracţiuni presupuse în cadrul unei anchete penale, atunci aceasta constituie un act de urmărire penală, pe care SRI nu avea competenţa funcţională de a-1 face, ca urmare a aplicării propriei sale legi de funcţionare.

Se apreciază ca fiind relevante în acest sens Deciziile CCR nr. 51/2016, nr. 302/2017 şi nr. 26/2019 şi că analiza coroborată a tuturor acestor decizii conduce, la validarea opiniilor exprimate de judecătorul fondului în sentinţă.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a reţinut că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138 - 146 din C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

Se face trimitere la par. 190 din Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, CCR care reţine că, "în urma publicării Deciziilor nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 au fost eliminate din fondul activ al legislaţiei soluţiile legislative neconstituţionale aflate într-o relaţie de contiguitate chiar cu prevederile protocolului analizat în acea decizie. În mod subsecvent, instanţele judecătoreşti au la dispoziţie mecanismele legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi, în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili şi implicările protocolului amintit în afara ordinii constituţionale. Prin urmare, chiar pană la pronunţarea prezentei decizii, în baza acestor Decizii ale Curţii Constituţionale erau/sunt incidente prevederile art. 102 din C. proc. pen.".

Se concluzionează că, în raport de aceste considerente, având în vedere răspunsul SRI, au fost încălcate dispoziţiile legale privind executarea măsurilor de supraveghere tehnică, deoarece au fost realizată de un organ fără atribuţii de cercetare penală, ceea ce constituie o încălcare a normelor de competenţă.

Sunt apreciate ca nefondate şi argumentele DNA privitor la faptul că deciziile CCR mai sus citate nu produc efecte asupra actelor din prezenta cauză întrucât tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 866/2015, a precizat:

"excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (...). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată!'.

Se apreciază că din coroborarea acestor aspecte cu efectele erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale, reiese în mod clar că principiul tempus regit actum nu poate reprezenta un argument pentru a refuza aplicabilitatea deciziilor Curţii cu privire la probele rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică anterior publicării acestora în Monitorul Oficial şi că, în măsura în care s-ar considera că decizia Curţii nu poate produce niciun efect în privinţa probelor administrate anterior publicării ei în Monitorul Oficial, acest lucru ar echivala cu o încălcare a art. 147 alin. (1} din Constituţie, care prevede că dispoziţiile legale neconstituţionale îşi încetează efectele juridice, precum şi cu o încălcare a alin. (4) al aceluiaşi articol, ce prevede caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional.

În opinia apărării, faptul că SRI nu avea în 2015 competenţa funcţională de a realiza "acte de cercetare penală" rezultă în mod cert din prevederile art. 13 din Legea nr. 14/1992.

Se reliefează că, un act de cercetare penală este orice activitate care are drept scop strângerea probelor necesare pentru descoperirea unor infracţiuni, identificarea autorilor acestora etc. Or, în baza art. 13 din Legea nr. 14/1992, SRI nu are competenţa funcţională de a desfăşura activităţi de strângere a probelor într-un dosar penal, aspect care a determinat caracterul secret al protocoalelor, acestea conferind SRI competenţe de a participa la strângerea probelor, adică de a efectua acte de cercetare penală, deşi legea îi nega această competenţă.

Se concluzionează că, dincolo de faptul că Decizia CCR nr. 51/2016 îşi produce efectele şi în prezenta cauză pentru motivele arhicunoscute, oricum SRI nu avea competenţa de a strânge probe, aşa cum a făcut-o în cauză.

Totodată, se arată că, deşi DNA face trimitere la dispoziţiile art. 142 C. proc. pen.,susţinând că ar fi fost respectate, se relevă faptul că nu există nicio normă legală, care să stabilească că SRI este un "organ specializat al statului" în sensul acelui text din C. proc. pen. în forma în vigoare în 2015, aşadar, chiar presupunând că acel text ar fi fost constituţional, oricum el nu aroga SRI vreo competenţă în punerea în executare a mandatelor de supraveghere.

Se reliefează că legitimitatea constituţională a Deciziei 51/2016 a CCR a fost confirmată şi de avocatul general EE. al CJUE în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-811/19 şi C-840/19 care propune CJUE să declare că dreptul Uniunii nu se opune deciziei unei curţi constituţionale naţionale, precum Decizia nr. 51/2016, prin care se declara neconstituţională punerea în executare de către serviciile naţionale de informaţii a unor măsuri de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal şi prin care se impune excluderea din procesul penal a oricărei probe astfel obţinute şi că în opinia avocatului general, dreptul Uniunii nu reglementează modul în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică în cadrul unui proces penal şi nici rolul şi competenţele serviciilor naţionale de informaţii şi că, în acest cadru, o curte constituţională naţională este în mod natural în măsură să declare că anumiţi actori sau organe nu pot pune în executare măsuri de supraveghere tehnică. Faptul că o astfel de decizie constituţională va avea repercusiuni procedurale asupra procedurilor penale în curs şi viitoare în materie de corupţie este o consecinţă necesară şi logică.

Se apreciază că nu are nici o relevanţă juridică faptul că judecătorul de cameră preliminară nu a constatat această nulitate a probelor nu înseamnă, aşa cum susţine DNA, că aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie întrucât practica judiciară, chiar şi anterioară pronunţării Deciziei CCR nr. 26/2019, a statuat faptul că legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică se poate verifica de către instanţă, inclusiv în calea de atac a apelului.

În acest sens se face trimitere la Decizia penală nr. 330 din 11 decembrie 2018 a ÎCCJ şi la Decizia penală nr. 92 din 30 mai 2018 a ÎCCJ - Completul de 5 judecători potrivit cu care sancţiunea unei eventuale încălcări a normelor de procedură vizând competenţa generală a organelor care asigură punerea în executare a mandatelor de supraveghere este nulitatea absoluta. Iar principiul dirimant de drept în materia invocării nulităţilor absolute este cel potrivit căruia acestea pot fi invocate oricând, pe parcursul derulării dosarului penal, inclusiv în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte nelegalitatea dispoziţiei instanţei de fond de excludere din materialul probator a înregistrărilor convorbirilor telefonice realizate şi depuse de către martorul denunţător C. susţinută de DNA, se apreciază că în mod corect instanţa de fond a dispus excluderea acestei probe, sens în care se arată că:

În mod greşit DNA a reţinut că înregistrările efectuate de către martorul C. sunt telefonice întrucât însuşi martorul a recunoscut faptul că a efectuat înregistrarea a două întâlniri avute cu inculpata cu un reportofon, sens în care se face trimitere la declaraţia martorului din 21 septembrie 2018 dată în faţă instanţei de fond.

Se reliefează că argumentele prezentate de instanţa de fond în sensul înlăturării din ansamblul probator a înregistrărilor şi convorbirilor realizate şi depuse de către martorul C., respectiv: lipsa suportului original cu care s-au făcut înregistrările şi anume reportofonul precum şi suportul optic constând în card de memorie, CD, DVD; depunerea la o diferenţă considerabilă de timp a înregistrărilor faţă de momentul realizării lor şi al formulării denunţului; lipsa menţionării în denunţul formulat a faptului că a realizat înregistrări; inadvertenţe între numărul declaraţiilor pe care denunţătorul susţine că le-a dat în faţa procurorului şi numărul declaraţiilor denunţătorului aflate la dosarul cauzei; inadvertenţe între declaraţiile date de către denunţător în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei, precum şi neconcordanţe în cadrul aceleiaşi declaraţii vizând aceleaşi aspecte ale stării de fapt; neconcordanţe între dialogul audio şi redarea realizată de organul judiciar; lipsa de cursivitate a dialogului audio între mine şi denunţător, cu vădite intervenţii pe materialul audio, argumente care sunt apreciate ca fiind întemeiate.

Se arată că un prim aspect vizând precaritatea înregistrărilor, care conduce la anularea acestora, decurge din "dinamica" constituirii dosarului penal împotriva inculpatei.

În acest sens se reliefează că la momentul depunerii denunţului de către martorul C., în data de 30 iunie 2015, exista deja o sesizare din oficiu, cu privire la aceeaşi faptă aspect probat de faptul că prin procesul-verbal din 11 mai 2015 al DNA ST Târgu Mureş s-a dispus sesizarea din oficiu cu privire la mai multe fapte, inclusiv cu privire la cea parţial descrisă în denunţul depus de martorul C. şi că în baza acestei sesizări din oficiu s-a constituit Dosarul penal nr. x din 2015 al DNA ST Târgu Mureş, solicitându-se şi dispunându-se supravegherea tehnică prin Încheierea nr. 6 din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în Dosarul nr. x din 2015.

Se relevă că Dosarul penal nr. x din 2015 al DNA ST Târgu Mureş s-a conexat la Dosarul penal x/2015 al DNA Central, conform Ordonanţei de reunire a cauzelor din 11 august 2015 şi că, această conexare s-a realizat fără ca la dosarul penal, constituit ca urmare a denunţului martorului C. să existe vreun act procedural din care să rezulte o colaborare cu unitatea de parchet locală, aspect care, în absenţa vreunei corespondenţe sau a oricărui alt înscris, ridică o întrebare retorică: de unde avea cunoştinţă procurorul care instrumenta Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 despre existenţa unui dosar penal care o viza pe inculpată şi care era instrumentat de DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş?

În acelaşi sens se subliniază şi faptul că, din întregul dosar de urmărire penală, nu rezultă circumstanţele în care structura teritorială ar fi informat structura centrală a DNA despre împrejurări care puteau fi analizate prin conexare cu un alt dosar, despre care doar structura centrală putea avea cunoştinţă, ca efect al denunţului înregistrat de către martorul C. şi că explicaţia acestei conexări rezultă din adresele transmise la dosarul de primă instanţă, atât de către DNA, cât şi către SRI, din conţinutul cărora rezultă ca "la solicitarea procurorului de caz, până în 14 martie 2016 SRI - UM Y. Mureş a avut calitatea de beneficiar secundar. (Adresa nr. x din 2015 a DNA)

Se arată că, în acest context, astfel cum şi prima instanţă a reţinut, ipotetic doar structura centrală avea cunoştinţă despre denunţul martorului C.

Se subliniază că, prin Ordonanţa din 20 iunie 2017 s-a dispus disjungerea dosarului care iniţial fusese reunit, cu referire la faptele care au constitut obiectul Dosarul nr. x din 2015 al DNA ST Târgu Mureş, şi că, ulterior înfiinţării SIIJ, DNA Central a trimis acest dosar disjuns către secţia nou înfiinţată iar prin Ordonanţa SIIJ din 3 iulie 2020, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. A) C. proc. pen., clasarea cauzei, pentru că faptele nu există, pentru toate cele 3 persoane, inclusiv faţă de inculpată.

Se apreciază că depunerea denunţului martorului C. la DNA Bucureşti a fost dirijată direct de organele de urmărire penală şi nu este justificată de afirmaţia martorului ... că a sunat el însuşi la DNA Bucureşti pentru că nu avea încredere în DNA Mureş, unde inculpata ar fi avut influenţă, impunându-se concluzia că, de fapt, martorul C. nu s-a prezentat în mod voluntar la DNA Bucureşti, ci a fost chemat de către organele de urmărire penală, care aveau deja un dosar deschis referitor la inculpata A.

Se relevă că denunţul este depus la DNA Central, însă este "repartizat" la o doamna procuror detaşată tot de la DNA ST Târgu Mureş, cu menţiunea că, din însăşi declaraţia martorului denunţător, dată în faza de apel, rezultă cert că acesta urma să se întâlnească la DNA Bucureşti cu o doamna procuror, detaşată de la Târgu Mureş, context în care, se ridică cel puţin un dubiu cu privire la modalitatea reala a constituirii dosarului de urmărire penală din perspectiva caracterului voluntar al denunţului formulat de martorul C. şi, totodată, creează dubii serioase asupra veridicităţii afirmaţiilor şi declaraţiilor date pe parcursul întregului dosar penal de martorul C.

Se consideră că, toate aceste aspecte relatate cu privire la modalitatea de depunere a denunţului, coroborate cu contradictorialitatea şi nesinceritatea afirmaţiilor denunţătorului, precum şi cu soluţia de clasare a cauzei primita de denunţător, nu pot conduce decât spre concluzia că atât înregistrările efectuate de martorul C., cât şi declaraţiile sale nu respecta garanţii de fiabilitate şi credibilitate, astfel încât acestea nu pot constitui fundamentul unei soluţii de condamnare.

În opinia apărării, un al doilea aspect vizând precaritatea înregistrărilor din 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, care conduc la anularea acestora, este lipsa suportului original cu care s-au efectuat aceste înregistrări (reportofonul), precum şi lipsa originalului suportului optic (cârd de memorie, CD, DVD etc), cu atât mai mult cu cât, din analiza răspunsurilor provenind de la DNA, dar şi a declaraţiei martorului C., rezulta că procurorii nu se află şi nu s-au aflat vreodată în posesia suportului original pe care s-au realizat înregistrările.

Astfel, se face trimitere la Adresa Serviciului Tehnic al DNA nr. 606/II-1/2015 din 11 ianuarie 2019 potrivit cu care "înregistrările convorbirilor din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 dintre A. şi C., potrivit procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din urmă" la adresa secţiei de combatere a corupţiei din DNA din 21 martie 2019 şi la Adresa Serviciului Tehnic nr. 606/II-1/2015 din 20 martie 2019 potrivit cu care "suportul optic care conţine înregistrările convorbirilor ambientale din data de 28 aprilie 2015 şi din data de 23 iunie 2015 a fost pus la dispoziţie de C. conform Procesului-verbal nr. x din P/2015 din 12 august 2015, la procesul-verbal înaintat instanţei de fond prin adresa x din 21 martie 2019 potrivit cu care "s-a prezentat numitul C. care a depus la dosarul cauzei un suport optic (.} cu privire la care a declarat că ar conţine înregistrări ale unor convorbiri purtate de acesta în mediul ambiental în datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 cu numita A." şi la declaraţia martorului C. din 21 septembrie 2018 în prezenta cauză, potrivit cu care "am efectuat înregistrările cu un reportofon, apoi am salvat înregistrările pe două CD-uri şi am şters din memoria reportofonului înregistrările. Consider că din momentul în care am predat CD-ul DNA, am predat şi probele".

În aceste condiţii se arată că, întrucât nu există nici suportul optic şi nici instrumentul cu care s-au realizat înregistrările, şi având în vedere apărările inculpatei potrivit cărora au existat, în datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 şi alte discuţii purtate cu martorul C., dar pe care acesta nu le-a transferat pe suportul optic predat procurorilor, nu s-a putut solicita şi realiza o expertizare a acestor înregistrări, pentru a se constata intervenţia asupra acestor înregistrări.

În acest context, se subliniază câteva aspecte relevante vizând modalitatea în care martorul denunţător a înţeles să-şi susţină denunţul, cu presupusele probe avute deja la momentul înregistrării denunţului la DNA Central, respectiv la data de 30 iunie 2015.

Astfel, se arată că, deşi martorul C. a susţinut că făcuse înregistrările tocmai pentru a proba infracţiunea pe care aş fi comis-o, nu a depus înregistrările la momentul înregistrării denunţului şi nici măcar nu a făcut vreo trimitere la faptul ca ar fi înregistrat cele două întâlniri.

Totodată, se relevă că, după aproape 2 luni, martorul C. şi-a amintit de înregistrări şi a depus pe un CD cele două înregistrări pe care le-ar fi realizat singur şi, fără absolut nicio explicaţie rezonabilă, acesta susţine că a distrus aparatul cu care s-au realizat înregistrările, precum şi fişierele originale şi mai mult, nici procurorul, nici poliţiştii nu i-au cerut acestuia fişierele originale, deşi aveau suficient de multă experienţă pentru a face diferenţa dintre fişierele originale şi copii şi cunoşteau foarte bine că doar fişierele originale pot fi expertizate pentru a se proba autenticitatea.

Se reliefează, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare şi predare a înregistrărilor din 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, ambiguitatea şi contrarietatea între declaraţiile martorului C.

Astfel, pe de o parte, a susţinut că a salvat înregistrările pe două suporturi optice, numite de el CD-uri, pe de altă parte a predat un singur suport optic organelor de urmărire penală, cu precizarea că, în urma solicitării primei instanţe, DNA a transmis cu adresa de înaintare din 21 martie 2019 un singur suport optic tip DVD+R, cu menţiunea că acesta a fost suportul optic predat de către martorul C. organelor de urmărire penală la data de 12 august 2015.

Se subliniază că inadvertenţele între declaraţiile martorului C. şi mijloacele de probă existente la dosarul cauzei constau atât din perspectiva numărului de suporţi, cât şi din perspectiva tipului de suporţi optici.

Se arată, în deplin acord cu concluzia primei instanţe, că aceste grave inadvertenţe nu pot fi justificate ca simple erori materiale de exprimare a martorului denunţător, date fiind cunoştinţele sale juridice şi specializările acestuia, inclusiv cea de detectiv particular, astfel cum a declarat acesta în faţa Curţii de Apel Alba Iulia, subliniindu-se şi faptul că, la acel moment, al depunerii înregistrărilor, în ciuda faptului că trecuseră mai mult de 3 luni de la presupusa promisiune făcută martorului C. în aprilie, acesta nu primise încă. nicio sumă de bani de la inculpată.

Un alt aspect inexplicabil, în opinia apărării, este şi faptul că discuţiile înregistrate de martorul C. au fost transcrise prin nişte procesele-verbale de abia în iunie 2017, după doi ani de la data depunerii denunţului.

Se solicită să se aibă în vedere şi modalitatea în care denunţătorul a relatat cu privire la depunerea denunţului la sediul DNA Central din Bucureşti, precum şi în ceea ce priveşte modalitatea în care martorul C. a fost audiat în faza de urmărire penală.

În acest sens se arată că în cadrul audierii sale în faţa instanţei de apel, C. a declarat că:

"pe data de 23 iunie 2015 am luat legătura cu un ofiţer de la DNA, care mi-a spus că doamna procuror nu este şi mi-a fixat o altă dată. În discuţia avută cu ofiţerul respectiv, acesta aflând că sunt din Târgu Mureş mi-a spus să mai aştept prezentarea la parchet, întrucât este un procuror din Mureş şi ar fi fost mai bine să vorbesc cu acesta", (pag. 8, ultimul paragraf declaraţia din 8 iulie 2020) iar în cadrul audierii sale în faţa instanţei de fond, martorul C. a declarat că: În maximum o săptămână cred, m-am prezentat la DNA Bucureşti, unde am fost preluat de un ofiţer de poliţie judiciară, care mi-a cerut să dau o declaraţie. (...) În maxim două săptămâni am fost solicitat de către DNA Bucureşti şi mi s-a luat o declaraţie de procuror (...). Am dat două declaraţii referitor la faptele pe care le cunoşteam şi cred că în ambele daţi am depus jurământ" (pag. 3, paragrafele 12 şi 13 declaraţia din 21 septembrie 2019).

Se consideră că din analiza celor două relatări vizând modalitatea de depunere a denunţului rezultă câteva aspecte şi anume:

În faţa instanţei de apel, martorul C. afirmă că urmare a presupusei întâlniri avute cu inculpata în data de 23 iunie 2015, a sunat la DNA Bucureşti pentru a se programa în vederea depunerii unui denunţ şi că ofiţerul cu care a conversat telefonic i-a spus că doamna procuror nu este, răspuns care conducem spre ideea că martorul C. a solicitat o programare la o anumită doamnă procuror şi aceasta în contextul în care la nivelul oricărui parchet există zilnic un ofiţer de serviciu, care are printre atribuţii şi eventuale înregistrări a unor denunţuri.

Se subliniază că la dosarul de urmărire penală se regăseşte doar denunţul înregistrat la data de 30 iunie 2015 şi declaraţia martorului C. din 20 iunie 2017, deci după trecerea a doi ani de la data depunerii denunţului.

De asemenea, se relevă că, din analiza coroborată a Dosarului x/2018 al PICCJ - SIIJ, rezultă că a mai existat o declaraţie, luată la data de 20 iulie 2015 martorului C., care însă nu se regăseşte la dosarul cauzei astfel cum acesta a fost transmis instanţei de către DNA, cu precizarea că nici în acea declaraţie martorul C. nu aduce aminte de vreo înregistrare a discuţiilor avute cu inculpata.

Se arată că, fiind în imposibilitate obiectivă de a solicita proba cu expertiza tehnică a celor două înregistrări, în vederea constatării nemijlocite a unor inadvertenţe de sunet şi/sau conţinut, apărarea a realizat evaluarea acestor înregistrări aflate la dosarul cauzei, evaluare care a relevat o serie de inadvertenţe care au fost redate cu titlu exemplificativ.

Astfel, din convorbirea înregistrată de martorul C. cu ocazia întâlnirii din 28 aprilie 2015 cu inculpata, precum şi cu alte persoane prezente la discuţie, aflată pe suportul optic tip DVD+R, marca x, cu seria constructivă x, inscripţionat "copie 148, 12 august 2015", în folderul "28 aprilie 2015-wma", la următoarele intervale de timp: 8:59 - înregistrarea nu corespunde cu transcrierea (pag. 10 al 10 lea alineat). în realitate, inculpata a spus "sunt bani pentru procedură", însă s-a consemnat "pun bani pentru procedură". 14:35 - înregistrarea nu corespunde cu transcrierea (pag. 17 al 7 lea alineat). C. a zis "noi am vrea să facem noi evaluări", s-a redat "n-am vrea să facem noi evaluări". 14:50 - transcrierea e incompleta (pag. 17 al 15 lea alineat). "Nu preţurile alea" (în contextul în care inculpata se referea la preţurile la care inculpata a făcut trimitere în aceeaşi înregistrare la pag. 6). 18:18 - (pag. 21 alin. (4) se vorbeşte de bani în conturi, se aude un click şi nu se mai înţelege ceea ce s-a vorbit. 30:18 - apare un click şi, până la min. 31:21, inculpata discută cu C., se aude un zgomot de fond, iar conversaţia se întrerupe, brusc, fără vreo formulă de salut. în opinia apărării, cu certitudine, discuţia a mai continuat doar că înregistrarea fost tăiată.

În acelaşi sens se arată că din convorbirea înregistrată de martorul C. cu ocazia întâlnirii din 23 iunie 2015, aflată pe suportul optic tip DVD-R, marca x, cu seria constructivă x, inscripţionat "copie 148, 12 august 2015", în folderul "23 iunie 2015/wmv", la următoarele intervale de timp: 0:46 (când suna la interfon) 1.32 "îl sun pe.".

Se relevă că transcrierea înregistrării începe:

"C.: (.neinteligibil) citaţie la tine", fiind evident că se discuta despre un dosar, iar anterior acestui dialog trebuie să fi avut loc o mica discuţie introductiva, cel puţin un salut. în condiţiile în care la minutul 0:46 se aude soneria interfonului de la poarta imobilului (ceea ce denota faptul că denunţătorul a început înregistrarea încă înainte de a intra în imobil), iar ulterior intrării în imobil nu există niciun salut sau altă discuţie, iar înregistrarea viza direct discuţii referitoare la un dosar, concluzia care se impune fiind, în mod evident, ca debutul discuţiei a fost şters.

7:46 - 7:58 se schimba tonalitatea vocii mele şi e un zgomot care se apreciază ca fiind o intervenţie pe înregistrare. 10:00 -10:38 e un gol de înregistrare, cu zgomot. 11:58 începe din nou zgomot, iar la 12:09 se aude un ticăit, până la 12:18 12:36 - 12:54 un uşor zgomot, la 12:54 se aude un ticăit. 13:18 - 13:31 se aude un ticăit, după 13:31 reîncepe zgomotul. 13.46 "mergi la nunta la F.?". Practic începe o nouă temă de discuţie, chiar după acel ticăit, arătându-se că transcrierea nu e corespunzătoare, dar nici nu se prea înţelege.,14:03 se aude un ticăit. 14:11 Se arată că transcrierea nu e corespunzătoare şi nu are logică/cursivitate fraza atribuită inculpatei:

"No auzi cum facem cu plata? No, eu nu vreau să, deci, eu chiar vreau să fie bine. Am lăsat nişte bani ca să-1 duca printr-un Mall. Hai ca. FF. de acolo (...)" 14:26 se aude un click, apoi un zgomot de fond până la 14:34, de la 14.34 până la 14:43 inadvertenţă de transcriere corect este "trebuie să găsim altceva", pe înregistrare apar mai multe cuvinte plus "trebuie să facem altceva". 15:06 - 15:07 inadvertenţă de transcriere "trebuie să ajungă la G., că vrea vreo lucrare" însă inculpata a spus "trebuie să luaţi bani, că doar lucraţi". 15:39 - 15:40 începe un nou ticăit. Apoi începe pasajul invocat de către DNA în rechizitoriu. 16:01 transcrierea e greşită (al patrulea paragraf) inculpata rostind "consultanţă", nu "chitanţă". 16:10 transcrierea e greşită (al zecelea paragraf), inculpata a rostit:

"îl chiar pe cuvânt pe rol", cu menţiunea că "pe rol" nu apare în transcriere. 16.27 - 16:35 apare un zgomot. Apoi începe pasajul invocat de DNA în rechizitoriu. 16:31 transcrierea e incompletă (al 15 lea paragraf) C. a spus:

"trebuie să cer aprobarea creditorilor (.)". 17:00 - 17:23 apare un zgomot, neinteligibil şi o frază a martorului C. fără logică. 18:01 - 18:12 e zgomot - click, se schimba sunetul de fond, ceea ce dovedeşte că s-a efectuat o tăietură. E pasajul ulterior celui invocat de către DNA în rechizitoriu. 19:41 transcrierea e greşită (al 10 lea paragraf) inculpata a zis:

"desigur", în transcriere apare "n-ar fi rău". 20:47 transcrierea e greşită (al 9-lea paragraf) "îmi ziceţi cum să fac cu factura".

Se relevă că în discuţia din 23 iunie 2015, inculpata pare a spune la min. 14:11 "no, auzi, cum facem cu plata?', însă transcrierea nu e corespunzătoare şi nu are logica/cursivitate: "No auzi cum facem cu plata? No, eu nu vreau să, deci, eu chiar vreau să fie bine. Am lăsat nişte bani ca să-l duca printr-un Mall. Hai că. FF. de acolo ('./'(pag. 10, paragraful 11 şi urm.), fiind în mod evident, din analiza interceptărilor, că era pentru prima dată când se aducea în discuţie o chestiune referitoare la bani - în cadrul înregistrării efectuate de C. la data de 23 iunie 2015, min 12:58, pag 9, penultimul paragraf.

Se reliefează că există şi o serie de inadvertenţe vizând interceptarea şi redarea în perioada anterior analizată.

Astfel, 13:08 nu corespunde transcrierea - pag. 9 ultima replică - "şi ce, îmi măcar un 7% din distribuiri?" însă pe interceptare se aude "şi ce, nu dau măcar un 7% din distribuiri?" 13:18 - 13:31 se aude un ticăit, după 13:31 reîncepe zgomotul. 13:45 se aude un ticăit, care în opinia inculpatei dovedeşte o cosmetizare a interceptării întrucât discuţiile legate de onorariului lui au continuat.

Se susţine că încă o dovadă a cosmetizării înregistrării, reprezintă şi faptul că la min 13.46 apare "mergi la nuntă la F.?" ceea ce probează că practic începe brusc o nouă temă de discuţie, chiar după acel ticăit (pag. 10, paragraful 9 şi urm.)

De asemenea, se arată că la min: 14:03 se aude un ticăit. Ulterior acestei discuţii iniţiată de C., inculpata afirmă: "No auzi cum facem cu plata? No, eu nu vreau să, deci, eu chiar vreau să fie bine. Am lăsat nişte bani ca să-l duca printr-un Mall. Hai că. FF. de acolo (...)".

Se subliniază că "plata" la care s-a referit inculpata a fost plata onorariului de lichidator al lui C., şi nicidecum remiterea unei mite. Cu alte cuvinte, dacă teza procurorilor ar avea logică şi discuţia s-ar fi purtat pentru o mită, cum explică acuzarea discuţia purtată între inculpată şi martoră legată de onorariul de lichidator al lui C.? Mai mult, în acest context, la min: 14:26 inculpata spune:

"Păi, gândiţi-va dvs la variante şi eu cred că-s de acord". Or, în contextul în care Parchetul reţine că infracţiunea de dare de mită s-a consumat la data de 16 aprilie 2015, pentru ce mai era necesar un acord.

Se consideră că nu se poate vorbi doar despre un simplu dubiu cu privire la prelucrarea şi cosmetizarea interceptărilor, fiind o certitudine, şi aceasta chiar dacă se analizează numai inadvertenţele, zgomotele de fond, frazele rupte din context, cuvintele care nu au nicio logică a se regăsi în fraze sau propoziţii, conversaţii care nu curg firesc, temele conversaţiilor care se schimba brusc etc., putându-se sesiza modificări de ton nejustificate, apariţia bruscă a unor zgomote de fond, pauze, discontinuităţi de subiect etc.

Se concluzionează, cu privire la acest aspect, că, dată fiind imposibilitatea de a verifica autenticitatea înregistrărilor, condiţiile nefireşti în care acestea au ajuns la dosar, la peste două luni după momentul denunţului, aceste mijloace de probă nu prezintă credibilitate, nu sunt caracterizate prin fiabilitate şi sporesc incertitudinile situaţiei de fapt, în loc să le elimine.

Referitor la lipsa de credibilitate a martorului C. se face trimitere la analiza detaliată efectuată de instanţa de fond a declaraţiilor martorului, concluzia fiind aceea că martorul a omis să dea multe explicaţii, s-a contrazis constant pe parcursul dosarului penal, iar logica generală a acţiunilor sale lipseşte.

Se relevă unele afirmaţii ale martorului C. nu sunt susţinute de absolut nicio probă, respectiv că inculpata ar fi deţinut 50% din părţile sociale ale firmei în insolvenţă sau a unor firme care fac parte din acelaşi grup economic, contrariul acestei afirmaţii fiind dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe la termenul de judecată din 5 aprilie 2019, în volumul HI, filele x, cu declaraţiile martorului J., respectiv declaraţia data în prima instanţa la data de 12 octombrie 2018, pag. 2, paragraful 5) şi ale martorei R., şi anume declaraţia data în prima instanţă la data de 17 ianuarie 2019, pag. 5, paragraful 2); că acele contracte de cesiune de creanţa nu ar fi fost văzute de administratorul judiciar F., fapt infirmat prin declaraţiile acestuia atât în prima instanţă, cât şi în apel; că scrie în unele hotărâri judecătoreşti că inculpata a tergiversat soluţionarea unor cauze şi că ar fi fost acuzată de obstrucţionarea justiţiei, contrariul acestei afirmaţii fiind dovedit prin însuşi conţinutul hotărârilor la care a făcut trimitere martorul C.; că judecătorul sindic din dosarul de insolvenţă al D. SRL i-ar fi solicitat completarea raportului vizând cauzele insolvenţei, indicând ca şi temei de drept dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. (pag. 5 din declaraţia data în faţa organelor de urmărire penală la data de 20 iunie 2017).

Referitor la acest ultim aspect se face trimitere la considerentele sentinţei primei instanţe potrivit cu care "Nu am identificat în economia dosarului depus o astfel de dispoziţie a judecătorului sindic ori o solicitare adresata comitetului creditorilor potrivit art. 17 lit. c) din legea insolvenţei'; "Nu rezulta că judecătorul sindic i-ar fi stabilit alte obligaţii în sarcina lichidatorului provizoriu, nici nu rezulta că acesta ar fi iniţiat alte demersuri legale de natura celor specificate de martorul C. în declaraţia data la urmărire penală", cu menţiunea că ceea ce s-a reţinut de instanţa de fond este confirmată de însuşi martorul C. care a afirmat în cadrul declaraţiei date în faţa instanţei de apel, la data de 8 iulie 2020: "La întrebarea instanţei, dacă din luna martie şi până în luna septembrie a sesizat judecătorul sindic cu neregularităţile constatate, arăt că eu am întocmit raportul de care am vorbit şi completarea la raport pe care le-am depus la judecătorul sindic prin luna noiembrie 2015*.

Se subliniază că martorul C. se contrazice singur pe multe din aspectele esenţiale ale cauzei.

Se arată, legat de prima întâlnire cu inculpata, martorul C. afirma că aceasta fie este în martie, fie la început de aprilie, fie în 16 aprilie. Totodată, afirma fie că i-a cerut inculpata, în mod expres să nu formuleze acţiunea în răspundere, fie că de fapt nu i-a cerut, dar a înţeles implicit. De asemenea, martorul C. afirmă că a decis să înregistreze întâlnirile avute cu mine întrucât a dorit să strângă probe, însă, ulterior, a declarat că a decis să efectueze aceste înregistrări întrucât exista o contradicţie între susţinerile martorului F. şi cele ale mele vizând acordul martorului F. la încheierea contractelor de cesiune etc.

Se reliefează că martorul C. nu a explicat deloc sau a explicat într-o manieră complet lipsită de credibilitate o serie de alte aspecte: nedepunerea înregistrărilor făcute personal odată cu denunţul; de ce nu a primit mita timp de câteva luni de la presupusa înţelegere şi nici nu a cerut-o; de ce a primit o sumă de bani şi după ce nu mai era lichidator al societăţii; de ce nu a vândut bunurile unei firme din grup sau oricui altcuiva etc.

Cu privire la susţinerea DNA că inculpata A. ar fi solicitat, încă din 16 aprilie 2015, denunţătorului să nu ceară angajarea răspunderii personale a numitului J. "întrucât erau probleme cu anumite cesiuni de contract" însă, în cuprinsul interceptării întâlnirii din 28 aprilie 2015, chiar modificată şi cosmetizată vădit, la finele acesteia, (intervalul 30:15 - 31:03), apare o discuţie dintre martorul C. şi inculpată, subiect deschis chiar de către denunţătorul C. din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pentru prima dată, abia în data de 28 aprilie 2015, s-a discutat problema unor cesiuni de creanţă, subiect iniţiat chiar de martorul denunţător şi cu privire la care inculpata a răspuns că nu ştie să fie vreo problemă cu privire la acele cesiuni şi că totul a fost supus cenzurii legii.

Se consideră că, în aceste condiţii, se pune întrebarea cum se susţine afirmaţia martorului C., însuşită de DNA prin rechizitoriu, în sensul că încă din data de 16 aprilie 2015 inculpata i-ar fi cerut să nu solicite angajarea răspunderii personale a lui J. fundamentată pe existenţa unor cesiuni, mai mult, de ce inculpata să îi fi promis sau oferit mită martorului pentru o chestiune în raport de care inculpata avea convingerea că a fost legală.

Totodată, se apreciază că se impune concluzia, care derivă din toate acestea, că în realitate înregistrările au fost "adaptate" în aşa fel încât să fie eliminate pasaje care încurcau în susţinerea acuzaţiei şi păstrate sau scoase din context acele afirmaţii care, printr-o interpretare impusă de acuzare, susţin varianta în care infracţiunea a fost săvârşită de inculpată.

Se solicită să se constate, în baza declaraţiilor date de martorul C. în faţa instanţelor de fond şi apel că organul de urmărire penală s-a implicat în coordonarea demersurilor denunţătorului pentru forţarea unor situaţii de fapt, prin efectuarea unor demersuri proprii de către martorul C. şi prin provocarea unor situaţii de fapt care să-i poată confirma cele denunţate dar şi prin coordonarea sa de către organul de urmărire penală, care, având în vedere lipsa probelor şi precaritatea înregistrărilor puse la dispoziţie de martorul... Tiberiu s-a implicat în generarea, construirea şi iniţierea unor situaţii factuale în vederea obţinerii de probe.

În sensul acestei concluzii se face trimitere la susţinerile martorului din declaraţia dată în faţa primei instanţe la data de 21 septembrie 2018 respectiv "după ce am formulat denunţul, am urmat instrucţiunile procurorului de caz, care îmi spunea ce trebuie să fac." "Respectiv, mi se dădeau indicaţii tactice (...); "Am afirmat că am fost de acord formal şi cu propunerile făcute la a doua întâlnire pentru că ştiam ce am de făcut (...)" "fiecare pas pe care îl făceam, după momentul în care am sesizat DNA, îi aduceam la cunoştinţa investigatorului, căruia îi trimiteam tot ceea ce primeam de la doamna avocat" "am anunţat-o pe doamna procuror, care mi-a trimis o echipă şi mi-a fost montată tehnică de interceptare" "menţionez că mi s-a propus ca întâlnirea să fie înregistrată" "am publicat în Buletinul de Insolvenţă completarea la raportul de cauze, fără să o anunţ şi pe doamna avocat de acest demers al meu, şi aceasta la propunerea doamnei procuror" "menţionez că am adus la cunoştinţa procurorului de caz că voi fi înlocuit din calitatea de lichidator al firmei D., au fost urgentate procedurile şi am fost nevoit să prezint doamnei avocat completarea raportului privind cauzele insolvenţei pentru a vedea reacţia doamnei avocat. Cred că am şi jucat puţin teatru, ca să-i văd reacţia." "pentru că trebuia să urgentez situaţia pentru că urma să fiu înlocuit. întâlnirea a avut loc în 12 noiembrie 2015 cu dna A. pentru că am fost trimis deoarece ştiam şi anunţasem că urma să fiu înlocuit."(.) "Doamna procuror GG. din cadrul DNA Structura Centrala m-a trimis.".

În acelaşi sens este şi declaraţia martorului denunţător dată în faţa instanţei de apel la data de 8 iulie 2020.

Se arată că, în acest context s-a ajuns a se creiona un scenariu din partea organelor de urmărire penală, cu sprijinul martorului C. Astfel, acestuia i s-a solicitat să o interpeleze şi să o abordeze pe inculpată cu diferite teme vizând materia insolvenţei, în încercarea de a smulge vreo afirmaţie, menita să justifice remiterea banilor, în contextul dorit de acuzare.

Se apreciază, în raport de toate aceste argumente că rezulta fără, echivoc că înregistrările nu au nicio minimă garanţie de autenticitate, că ele au fost contestate de inculpată de la bun început şi că procesul-verbal de transcriere cuprinde mai multe afirmaţii false sau nereale, condiţii în care, excluderea probei, ca fiind lipsită de credibilitate, este necesară.

Referitor la nelegalitatea soluţiei de achitare, invocată în apelul formulat de DNA, se solicită menţinerea sentinţei primei instanţe, şi aceasta din perspectiva următoarelor argumente:

Se arată că în rechizitoriu se susţine că infracţiunea de dare de mită s-a comis, în forma promisiunii, cu prilejul unei întâlniri din 16 aprilie dintre inculpată şi martorul C., ocazie cu care i-am promis bani cerându-i în schimb să nu îşi îndeplinească atribuţiile de lichidator judiciar provizoriu al SC D.

Se susţine, astfel cum a stabilit şi instanţa de fond, că această întâlnire nu a avut loc, iar prima întâlnire pe care inculpata avut-o cu martorul ... a fost cea datată de DNA - 28 aprilie 2015, apreciindu-se că această întâlnire inexistentă din 16 aprilie 2015 a fost plasată în contextul acuzaţiei, pentru a indica momentul la care inculpata ar fi pretins ceva denunţătorului şi aceasta deoarece, în lipsa acestei presupuse întâlniri, acuzarea ar fi fost în imposibilitate de a indica data la care s-a comis infracţiunea, când s-a făcut promisiunea unor sume de bani etc.

Se relevă că, dat fiind că acuzaţia este aceea de comitere a faptei în forma promisiunii, la 16 aprilie, urmată de materializarea promisiunii prin remiterile de bani ulterioare, existenţa acestei întâlniri este crucială pentru reţinerea infracţiunii,

Se arată că această acuzaţie nu este susţinută de nici un mijloc de probă.

În acest sens se reliefează că în denunţul formulat, martorul C. nu a precizat data/datele unei/unor presupuse întâlniri cu inculpata şi nici locaţia acestor întâlniri, subliniindu-se, în mod concret că martorul denunţător nu a făcut nici o referire la o presupusă întâlnire în data de 16 aprilie.

Totodată, în declaraţia dată de acelaşi martor în 20 iulie 2015 şi anulată de către DNA, deşi descrie cronologic întâlnirile cu inculpata, nu face absolut nicio menţiune despre existenţa vreunei întâlniri în 16 aprilie 2015, dimpotrivă, menţionează expres că a avut o întâlnire cu inculpata în data de 23 iunie 2015 şi că în cadrul acesteia i-ar fi propus mai multe modalităţi de plată în afara onorariului legal stabilit de Adunarea Creditorilor, în scopul de a închide cât mai repede dosarul de insolvenţă şi a nu angaja răspunderea personală a lui J. în procedura insolvenţei.

Se evidenţiază că, de abia ulterior, la doi ani distanţă, martorul C. îşi aminteşte brusc de o întâlnire în 16 aprilie şi "mută" data comiterii faptelor la acel moment, astfel cum rezultă din declaraţia din faza de urmărire penală din 20 iunie 2017.

În acest sens se face trimitere la următoarele paragrafe:

"După înţelegerea de către mine a situaţiei debitoarei, din corespondenţă pe care am primit-o de la ANAF, am avut o prima discuţie cu A., la biroul acesteia, în data de 16 aprilie 2015;

"Mi-a spus că deţine în fapt 50% din grupul de firme aparţinând lui J. (...), că doreşte să închidă cât mai repede procedura de faliment, sens în care intenţionează să vândă bunurile debitoarei către alte firme din grup. A precizat că imobilul debitoarei care se afla la momentul respectiv sub sechestru penal urmează să fie scos de sub sechestru, spunându-mi că a discutat cu procurorul de caz şi i-a explicat că interesul parchetului şi al creditorului ANAF este ca bunul să se vândă cât mai repede. Mi-a spus că vrea să evite pe cât posibil atragerea răspunderii personale a lui J."

"Mi-a spus că pană la întâlnirea viitoare, când urma să se predea documentele contabile să mă gândesc la un onorariu (...) în acelaşi context, avocata A. s-a exprimat în sensul că dacă va avea o colaborare buna cu mine, ca lichidator, o să facă demersuri pentru a fi numit lichidator şi în alte cauze în care ea reprezenta firme (...)".

Se relevă caracterul nereal al susţinerilor martorului, întrucât, dacă ar fi existat întâlnirea din 16 aprilie 2015, la următoarea întâlnire ar fi trebuit să se discute de onorarii şi de modalitatea de plată a acestora, ori, la acea întâlnire nu s-a discutat despre aspectele evocate de martor.

Totodată, caracterul mincinos al susţinerilor martorului rezultă şi din faptul că nu a deţinut niciodată nici 50% şi nici un alt procent din acel grup de firme.

Se evidenţiază şi faptul că există contradicţie între susţinerile martorului şi situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu în sensul că, spre deosebire de martor, care afirmă că întâlnirea din 16 aprilie 2015 ar fi avut loc la biroul inculpatei, în actul de sesizare se reţine că ar fi avut loc la sediul debitoarei.

Mai mult, astfel cum rezultă din procesul-verbal de confruntare din 8 august 2017, martorul a susţinut că toate discuţiile referitoare la darea de mită, inclusiv solicitările inculpatei referitoare la vânzarea bunurilor societăţii la un preţ diminuat şi la neangajarea răspunderii, ar fi avut loc numai în biroul inculpatei şi că toate întâlnirile au fost înregistrate, ori cu privire la întâlnirea din 16 aprilie 2015 martorul nu a prezentat nici o înregistrare şi nici nu a afirmat că ar exista, ceea ce ar conduce la concluzia că această întâlnire nu a existat.

Inexistenţa întâlnirii din 16 aprilie 2015 rezultă, implicit şi din declaraţia dată în faţa primei instanţe, când martorul a susţinut că "(...) în total au fost 6 sau 7 întâlniri cu doamna A.", aspect real, toate fiind înregistrate, fapt confirmat şi de celelalte probe de la dosarul cauzei, or, fiind 7 întâlniri, cea din 16 aprilie 2015, este peste numărul arătat de martor.

Un alt aspect, relatat diferit de martor, este cel privitor la promisiunea unei plăţi care, în această depoziţie apare sub forma unei colaborări, prin numirea ca practician în insolvenţă în dosarele societăţilor pe care le reprezenta inculpata, spre deosebire de declaraţia de la urmărire penală în care a precizat că s-a discutat doar de o simpla colaborare, fără să fie vorba de vreo propunere vizând vreo sumă de bani.

Spre deosebire de declaraţia dată în cursul urmăririi penale, unde martorul a afirmat că inculpata "mi-a cerut să colaborez cu dânsa în sensul în care să nu fie atrasă răspunderea patrimonială a domnului J., urmând ca evaluatorul care urma să stabilească valoarea bunurilor societăţii aflate în faliment, să le evalueze sub valoarea acestora", în faţa instanţei de fond martorul a arătat altceva, respectiv că "Direct, nu mi-a cerut să nu angajez răspunderea patrimonială a dlui ..., mi-a dat de înţeles prin faptul că îmi oferea colaborare în alte dosare". admiţând astfel că inculpata nu i-a cerut nimic, spre deosebire de declaraţia din faza de urmărire penală, unde a declarat că i-ar fi solicitat ceva.

Referitor la declaraţia dată în faţa instanţei de apel, se relevă că şi aceasta este diferită în raport de declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond şi totodată contradictorie, în ceea ce priveşte aspectele esenţiale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită.

Astfel, se evidenţiază că, referitor la întâlnirile avute cu inculpata, martorul afirmă cert că prima întâlnire a fost în 16 aprilie, la sediul biroului de avocatură, însă în aceiaşi declaraţie a mai susţinut că prima întâlnire a fost în luna martie sau începutul lunii aprilie, pentru ca, ulterior, tot în aceiaşi declaraţie să afirme că prima întâlnire a avut loc în 16 aprilie 2015, însă la sediul debitoarei.

Un alt aspect relevant, în sensul caracterului nesincer al afirmaţiilor martorului este şi faptul că, tot în aceiaşi declaraţie martorul a susţinut, referitor la momentul la care a luat decizia de înregistra întâlnirile cu inculpata, că decizia a fost luată în luna martie, după discuţia cu martorul F., însă, deşi luase această decizie, nu a înregistrat presupusa întâlnire, considerată ca fiind prima, cea din 16 aprilie 2015.

Se subliniază că situaţia este similara şi din perspectiva locului presupusei întâlniri în sensul că, la pag. 4 din declaraţie a indicat ca şi loc sediul debitoarei, iar la pagina 7, locaţia era sediul biroului meu.

De asemenea, spre deosebire de declaraţia dată în faţa instanţei de fond în care martorul a precizat că în 16 aprilie 2015 s-a discutat doar de o simpla colaborare (în sensul desemnării acestuia ca lichidator în alte dosare), fără să fie vorba de vreo propunere vizând vreo suma de bani, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul a susţinut că inculpata i-ar fi promis plata unei sume de bani sub forma unei remuneraţii.

Se relevă că martorul, similar declaraţiei date în prima instanţă, a recunoscut că inculpata nu i-a solicitat nici să-şi încalce vreo atribuţie de serviciu, nici să nu formuleze vreo angajare a răspunderii personale şi nici să intervină în etapa evaluării bunurilor, respectiv să faciliteze valorificarea acestora.

În ceea ce priveşte alegaţiile martorului vizând scopul mitei, respectiv menţinerea contractelor de cesiune şi neangajarea răspunderii administratorului statutar, se arată că însuşi martorul afirmă că anularea acestora nu era posibilă.

Totodată, se arată că, deşi prin rechizitoriu nu s-a mai susţinut că scopul mitei l-ar fi constituit urgentarea procedurii, martorul insistă în a relata această împrejurare, mai mult, urgentarea procedurii nu are caracter nelegal.

Referitor la afirmaţia martorului potrivit cu care inculpata "nu mi s-a spus în mod expres să îl influenţez pe evaluator, însă eu am înţeles acest lucru întrucât se dorea vânzarea la un preţ cât mai mic", se reliefează că această susţinere este infirmată chiar de conţinutul înregistrării întâlnirii din 28 aprilie 2015, chiar şi cosmetizat. infirmă poziţia denunţătorului.

Se subliniază că s-a explicat de inculpată, chiar cu ocazia acelei întâlniri dar şi în declaraţiile date ce se înţelegea prin această exprimare, în sensul că nu se dorea preţ cât mai mic pentru a le cumpăra inculpata pentru sine, ci erau probleme care ţineau de starea fizică (uzura fizică şi morală) şi starea juridică (taxele de înmatriculare şi faptul că o cabană din lemn era edificata pe un teren care nu era în proprietatea debitoarei şi fusese evaluat iniţial şi acel teren) care impuneau o nouă evaluare, evident cu preţuri diminuate, ţinând cont de aceste aspecte.

Se concluzionează în sensul că din declaraţiile coroborate ale martorului C. rezultă că în primele declaraţii date în cursul anului 2015, acesta nu menţionează despre nicio întâlnire la 16 aprilie, şi că, ulterior, chiar dacă pare să nu îşi mai amintească tot felul de aspecte, indică obsesiv data de 16 aprilie, certă, ca fiind dată la care i-aş fi oferit ceva, însă referitor la ceea ce i s-a oferit şi, mai ales, ce i s-a cerut în schimb, este neclar şi se modifică de la declaraţie la declaraţie.

Se subliniază că nu există probe directe sau indirecte din care să rezulte faptul contrar celor susţinute de inculpată, dimpotrivă, există probe care confirmă poziţia sa, sens în care se face trimitere la declaraţiile martorei R. care a afirmat în faţa primei instanţe în data de 17 ianuarie 2019 că prima întâlnire dintre inculpată şi martorul C. a avut loc la sfârşitul lunii aprilie 2015, întâlnire la care a participat şi martora împreună cu F., precum şi doi angajaţi ai martorului ... şi o alta persoană, colegă a martorei R.

În ceea priveşte întâlnirea datată de DNA ca fiind în 28 aprilie 2015, se arată că, în realitate, este prima întâlnire dintre inculpată şi martorul ..., după numirea ca lichidator provizoriu, apreciindu-se ca fiind puţin relevantă în raport de acuzaţia adusă întrucât Ministerul Public nu leagă vreun moment al infracţiunii de această întâlnire, iar interceptările realizate de martorul C. cu privire la aceasta sunt irelevante sub aspectul elementelor infracţiunii.

Se face trimitere la faptul că, inculpata a recunoscut constant că a avut o întâlnire cu martorul C. în aprilie 2015, la sediul D. SRL, întâlnire la care au participat şi alte persoane: fostul administrator judiciar, martorul F., 2 angajaţi ai BB. IPURL - HH. (consilier juridic în cadrul BB. IPURL) şi o altă persoană de sex feminin, care s-a recomandat ca fiind contabila din cadrul BB. IPURL - şi angajaţi ai D. SRL, printre care şi R. însă nu poate confirma cu siguranţa data la care a avut loc această întâlnire, iar în dosar nu există niciun fel de probe care să asigure o certitudine a datei la care ea a avut loc, astfel încât, localizarea în timp se bazează, de fapt, doar pe susţinerile lui C., preluate de DNA, fiind însă cert că a avut loc o întâlnire către finalul lunii aprilie 2015.

Se arată că la acea întâlnire, stabilită de martorul ..., s-a realizat procedura de predare a actelor de către vechiul administrator judiciar noului lichidator BB., s-au purtat discuţii vizând predarea actelor contabile ale D. SRL în vederea arhivării acestora şi vizând identificarea şi inventarierea bunurilor, ca şi prime măsuri în etapa de evaluare şi valorificare a activelor, cu menţiunea că, toate discuţiile avute în cadrul acelei întâlniri au vizat exclusiv aspecte care ţineau de buna desfăşurare a procedurii falimentului şi de asigurare a implementării rapide a măsurilor dispuse de către judecătorul sindic.

Se subliniază că, în cursul acelei întâlniri, a adus la cunoştinţa celor prezenţi că o parte din bunurile societăţii au fost evaluate în perioada de observaţie şi că, din punctul său de vedere juridic, se impune o nouă reevaluare a acestor bunuri, fiind doar o opinie profesională formulată în interesul clientului său şi, în niciun caz nu a fost vorba despre vreo solicitare adresată martorului ... de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, cu atât mai mult cu cât, la acel moment, nu existase nici o discuţie despre bani sau alte promisiuni, şi că, în consecinţă, este ilogic să se afirmă că s-ar fi produs vreo solicitare legată de vreo promisiune financiară.

Relevant este şi faptul că dialogul înregistrat şi care a avut ca subiect evaluarea bunurilor s-a purtat cu numitul HH. şi nicidecum cu martorul C., cu menţiunea că, aceasta din urmă a intervenit la un moment dat în dialogul purtat şi a menţionat "noi am vrea evaluare, însă în transcrierea interceptării s-a consemnat cu foarte multă rea credinţă "n-am vrea evaluări", (min 14:35, pag. 17, alin. (7) din procesul-verbal de redare).

De asemenea, se subliniază, aşa cum rezultă din interceptarea realizată de martorul C. că inculpata a spus că doreşte ca întreaga procedură de evaluare şi valorificare a bunurilor să fie realizată cu respectarea prevederilor legale, că nu o interesează cine face aceste evaluări ci doar ca acestea să fie realizate în condiţii de maximă legalitate şi să se stabilească preţuri corespunzătoare valorii de piaţă a acestor bunuri, precizând şi faptul că bunurile societăţii sunt foarte greu vandabile tocmai din cauza uzurii avansate, motiv pentru care se impune stabilirea unor preţuri menite a asigura posibilitatea reală de valorificare.

Se arată că în cadrul acestei întâlniri nu s-a discutat nimic despre angajarea răspunderii personale a vreunei persoane sau despre necesitatea formulării unei completări a raportului vizând cauzele care au generat insolvenţa D. SRL.

Se precizează că singurul aspect care a fost adus în discuţie de martorul ..., la finalul acestei întâlniri, a fost existenţa unor contracte de cesiune de creanţă pe care D. SRL le-a perfectat în perioada de reorganizare judiciară.

Referitor la susţinerea martorului C. potrivit cu care ar fi abordat acest subiect întrucât judecătorul sindic din dosarul de insolvenţa i-ar fi solicitat acest lucru, se subliniază că este nereală întrucât judecătorul sindic nu i-a instituit vreo măsură vizând analiza cesiunilor de creanţă, aspect care rezulta din analiza încheierilor pronunţate în Dosarul nr. x din 2013.

Se învederează că poziţia inculpatei referitoare la acest subiect a fost exprimată în sensul că toate contractele de cesiune au fost întocmite cu respectarea prevederilor legale, că au fost prezentate comitetului creditorilor şi judecătorului sindic printr-un raport de activitate întocmit de administratorul judiciar H. IPURL din decembrie 2013, că nu au fost contestate de nimeni şi că în opinia sa cesiunile sunt legale, poziţie care a fost recunoscută de martorul ... în declaraţia dată în faţa ICCJ, mai mult, a reliefat că inculpata nu i-a cerut nimic în legătură cu acestea, (pag. 3 paragraful 2 din declaraţia dată în apel la data de 8 iulie 2020.

Se arată că şi afirmaţiile martorului C. că cesiunile de creanţă nu au fost cunoscute de participanţii la procedură, nu sunt reale, aspect probat de faptul că acestea apar menţionate în raportul de activitate al administratorului judiciar din decembrie 2013 (Raport publicat în BPI nr. x din 6 decembrie 2013, întocmit de dl. F., comunicat tuturor creditorilor şi depus judecătorului sindic.

Referitor la întâlnirea din 23 iunie 2015, se susţine că, în cursul acesteia, martorul i s-a plâns de situaţia sa financiară, de onorariul mic pe care îl primeşte, context în care inculpata s-a oferit să îi dea nişte bani cu titlu de ajutor.

Se solicită să se aibă în vedere că la această întâlnire martorul ... nu a susţinut că inculpata i-ar fi solicitat ceva, cu referire la vreuna dintre atribuţiile sale de serviciu şi nici că s-au purtat discuţii vizând angajarea răspunderii personale or evaluarea şi valorificarea bunurilor menţionând doar că a formulat denunţ după ce, la data de 23 iunie 2015, la finele întâlnirii, inculpata i-a propus să îl plătească, lunar cu suma reprezentând onorariul avocaţial încasat de firma sa de avocatură mai puţin taxele şi impozitele. în valoare de 500 euro, urmând să primească suma la negru, aspecte reliefate şi în declaraţia dată în cursul urmăririi penale.

În mod diferit, în declaraţia din primă instanţă din 21 septembrie 2018, martorul C. a susţinut că suma de bani mai sus menţionată urma să i se remită pentru a nu angaja răspunderea patrimonială, susţinere nereală întrucât în cadrul acelei întâlniri nu s-au purtat discuţii nici vizând angajarea răspunderii personale, nici vizând evaluarea şi valorificarea bunurilor.

Se evidenţiază că nici în declaraţia dată în faţa instanţei de apel martorul C. nu a mai susţinut că la întâlnirea din data de 23 iunie 2015 inculpata i-ar fi solicitat ceva.

Se concluzionează că, la dosarul cauzei, cu excepţia declaraţiei dată în faţa instanţei de fond, nu există nici un mijloc de probă, din care să rezulte că, în schimbul remuneraţiei promise, inculpata ar fi solicitat neangajarea răspunderii personale or încălcarea atribuţiilor de serviciu în referire la evaluarea şi valorificarea bunurilor, acest aspect nerezultând nici din înregistrarea efectuată chiar de martor.

Se reliefează că aceasta întâlnire fusese stabilită încă din cadrul întâlnirii din aprilie 2015, când s-a convenit că urma a se fixa o noua întâlnire, la care, în calitate de avocat, să prezint lichidatorului un raport cu privire la litigiile pe care D. SRL le avea, aspect este probat prin raportul lunar de activitate întocmit de martorul C. nr. 3555/27 august 2015 publicat în BPI nr. 14486 din 31 august 2015, în care s-a indicat faptul ca s-a demarat procedura de selecţie a ofertelor din partea unor evaluatori în vederea realizării procedurii de evaluare bunuri, precum şi selecţia unor societăţi de arhivare în vederea demarării procedurii de arhivare a actelor societăţii şi s-a prezentat situaţia litigiilor societăţii, astfel cum acestea i-au fost prezentate de inculpată la acea întâlnire din iunie.

Se relevă că, la momentul la care inculpata îi prezenta situaţia litigiilor care aveau ca obiect recuperarea creanţelor pe care le avea D. SRL la terţi, martorul ... a precizat că nu îl interesează informaţiile vizând creanţele de recuperat, întrucât onorariul său este acelaşi indiferent de creanţele care se recuperează şi indiferent de cât de mult se implică într-un dosar de insolvenţă, cu menţiunea că, martorul, profitând de acest subiect, s-a plâns că onorariile sale, în calitate de administrator/lichidator judiciar, sunt mici şi se încasează cu mare întârziere, chiar şi după trecerea unor ani de la data închiderii procedurii insolvenţei, susţinând totodată că, în dosarele de insolvenţă în care ANAF este creditor majoritar, aceasta instituţie stabilea un onorariu nesemnificativ şi, mai mult, că urma să vină vacanţa judecătorească, perioadă în care nu încasa niciun onorariu.

Se susţine, de asemenea, că martorul s-a plâns că firma de lichidare nu îi este profitabilă, reuşind cu greu să acopere cheltuielile cu salariile, fiindu-i de foarte multe ori dificil să achite datoriile la buget, cu atât mai mult cu cât fusese amendat în diferite dosare de insolvenţă, în care avea calitatea de lichidator judiciar, aspecte care au fost reluate de martor şi în alte discuţii avute cu inculpata.

Totodată, martorul s-a plâns că, urmare a acestei situaţii financiare nu poate să îşi trimită copilul în tabără.

Se subliniază, în referire la faptul că nu a declarat în cursul urmăririi penale, motivul pentru care a remis sume de bani martorului C., că nu a fost întrebată şi totodată, contextul tensionat în care i s-a luat declaraţia, absurdul acuzaţiei şi lipsa probelor, însă, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond inculpata a arătat că a dat aceste sume de bani cu titlu de ajutor şi totodată că, obişnuia să dea ajutor financiar, fiind administrate probe în acest sens.

Se relevă că, sumele remise au fost cu titlu caritabil, aspect probat de faptul că inculpata a remis o sumă de bani şi după ce martorul C. nu a mai avut calitatea de lichidator.

Se face trimitere la declaraţia martorei Z., audiată în faţa instanţei de judecată în data de 17 ianuarie 2019 potrivit cu care "La începutul lunii noiembrie 2015, doamna A. mi-a cerut să îi achit valoarea prestării serviciilor sale pe care le are în raport cu firma administrata de mine, cash, fapt neobişnuit în relaţiile dintre noi, pentru că plăţile se efectuau prin virament bancar. Bineînţeles că am întrebat-o de ce vrea plata cash şi mi-a răspuns că domnul ... urma să o caute pentru a primi de la ea un ajutor de pană la 2.000 RON, motivat de faptul că avea probleme cu băiatul". Declaraţie care se coroborează cu înscrisuri din care rezultă că restul plăţilor către inculpată au fost de fiecare dată bancare.

Referitor la întâlnirea din 19 august 2015, se arată că inculpata i-a dat martorului C. circa 2.000 RON, în considerarea discuţiei avută cu două luni înainte şi că au discutat despre procedura falimentului, subliniindu-se că, martorul denunţător nu a susţinut, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, că inculpata i-ar fi solicitat ceva, nici să nu formuleze cerere de angajare a răspunderii personale, nici să faciliteze valorificarea bunurilor.

Se subliniază că, la acea întâlnire au fost discuţii pur profesionale, necesare pentru buna desfăşurare a procedurii de faliment, discuţii care s-au purtat întrucât, în calitate de avocat al debitoarei, inculpata avea obligaţia să solicite informaţii cu privire la stadiul procedurii de evaluare, şi să-i furnizeze lichidatorului informaţii legate de starea fizică şi juridică a bunurilor care trebuiau evaluate.

Se evidenţiază că, în declaraţia din apel din 8 iulie 2020, martorul C. nu face nicio trimitere referitoare la întâlnirea din 19 august 2015.

Referitor la întâlnirile din 11 şi 16 septembrie 2015, s-a susţinut că, în cursul lunii septembrie, martorul C. i-a solicitat inculpatei să se întâlnească, solicitare care ar fi fost făcută în în contextul în care martorul C. avea deja informaţia că nu va fi confirmat în funcţia de lichidator de către ANAF, care era creditor principal, sens în care se face trimitere la Adresa nr. x din 14 septembrie 2015 a ANAF prin AJFP Mureş depusă la dosarul de insolvenţă D. la data de 16 septembrie 2015 prin care creditorul bugetar a informat judecătorul sindic şi pe toţi participanţii la procedura insolvenţei că BB. nu a fost confirmat ca lichidator judiciar, aspect cunoscut şi de martor şi de inculpată, şi care a fost menţionat chiar în cursul discuţiei din data de 16 septembrie 2015.

Totodată se arată că martorul a informat şi procurorul care instrumenta dosarul că nu a fost confirmat în funcţia de lichidator.

Referitor la afirmaţia martorului, făcută în declaraţia dată în cursul urmăririi penale potrivit cu care pe data de 11 septembrie 2015 inculpata l-ar fi chemat la biroul său şi i-a pus în vedere că evaluatorul bunurilor trebuie să le evalueze la preţuri mici pentru a putea fi cumpărate avantajos de alte firme din grup, se relevă că nu corespunde realităţii întrucât, pe de o parte martorul a sunat-o pe inculpată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare a discuţiei telefonice din 10 septembrie 2015, când s-a stabilit ca şi întâlnire data de 11 septembrie 2015. iar pe de altă parte, martorul nu susţine decât că inculpata i-a solicitat să facă evaluarea.

În mod asemănător, referitor la întâlnirea din 16 septembrie 2015, martorul afirmă că s-a deplasat la biroul inculpatei unde i s-a remis un plic cu suma de 1.750 RON şi că în continuare au discutat despre procedură, fără ca martorul să susţină că inculpata i-ar fi solicitat ceva.

Se evidenţiază că, în declaraţia din 21 septembrie 2018, dată în faţa instanţei de fond. martorul C., relatând despre întâlnirile sale cu inculpata ce au avut loc în luna septembrie 2015, a arătat doar că "în septembrie am publicat în BPI completarea la raportul privind cauzele insolvenţei, fără să o anunţ pe doamna avocat de acest demers al meu şi asta la propunerea dnei procuror. Doar în noiembrie l-am predat şi dnei avocat", deci fără să menţioneze aspecte referitoare la existenţa vreunor întâlniri cu inculpata, ori la discuţiile care ar fi fost purtate cu ocazia acelor întâlniri.

Se relevă că afirmaţiile martorului nu corespund realităţii, martorul aflându-se în eroare cu privire la numărul, conţinutul rapoartelor publicate şi la data publicării lor.

Astfel, se arată că, deşi martorul face trimitere la completarea la raportul privind cauzele insolvenţei, cel prezentat inculpatei la data de în 12 noiembrie 2015, acesta a fost publicat în BPI nr. 20195 în 23 noiembrie 2015, deci nu în luna septembrie, astfel cum susţine, cu precizarea că, în data de 7 septembrie 2015 a fost publicat în BPI nr. x un document intitulat tot "Completare la raportul privind cauzele insolvenţei" însă cu un conţinut diametral opus celui din noiembrie, întrucât, în documentul publicat în luna septembrie, martorul nu indica vreo presupusă ilegalitate produsă în administrarea societăţii.

Se relevă că, în declaraţia din apel, martorul C. nu face nicio trimitere referitoare la întâlnirile din 11 septembrie 2015 şi 16 septembrie 2015, singura menţiune a acestuia, vizând luna septembrie, este cea referitoare la faptul că 1-a informat pe procurorul de caz despre înlocuirea sa din calitatea de lichidator încă din luna septembrie.

Se concluzionează, referitor la întâlnirile indicate de DNA ca fiind în datele de 11 septembrie 2015 şi 16 septembrie 2015, că, din întreg probatoriul administrat rezultă că s-a remis o suma de 1.750 RON, fără nicio discuţie adiacenta vizând motivul remiterii şi fără să existe vreun mijloc de probă menit a asigura un caracter concret reţinerilor DNA în sensul că remiterea s-a realizat în 16 septembrie 2015, dată la care martorul C. nu a fost confirmat ca lichidator judiciar al D. de către creditorul majoritar ANAF, conform adresei nr. x din 14 septembrie 2015, că inculpata nu a solicitat nici direct, nici indirect nimic martorului C.

De asemenea, se subliniază că, din acelaşi material probator rezultă că ambele întâlniri au fost solicitate de martorul ..., că subiectele discuţiilor care au avut loc au fost stabilite tot de martorul ..., inculpata nefăcând altceva decât să răspundă, cu argumente juridice, solicitărilor de opinii pe care martorul C. şi că, în niciun dialog, nu se regăseşte vreo solicitare din partea inculpatei, ci doar afirmaţii juridice, cu trimiteri la texte de lege, raportat la subiectele abordate.

În ceea ce priveşte subiectul cererii de angajare a răspunderii personale, se susţine că inculpata nu i-a solicitat niciodată martorului ... sa nu formuleze o asemenea cerere, cu menţiunea că, nici măcar martorul nu a indicat că intenţionează să formuleze o cerere de angajare a răspunderii personale, dimpotrivă, acesta a precizat, pe de o parte, că nu are competenţa să facă o astfel de cerere, iar pe de altă parte, că şi dacă ar fi formulat o asemenea cerere nu este admisibilă, astfel încât, nu exista motiv pentru ca inculpata să remită sume de bani pentru ca martorul să nu facă ceva referitor la care chiar martorul şi-a exprimat opinia fie că nu va face fie că, dacă ar face, asemenea cereri ar fi apreciate ca inadmisibile

Se arată că martorul C. a invocat altceva, respectiv faptul ca Finanţele îi solicită să formuleze o cerere de angajare a răspunderii personale împotriva lui J., în caz contrar nu îl va confirma în calitate de lichidator judiciar, aspect cu privire la care inculpata, în calitate de avocat, apreciind că martorul ... o abordează cu această tema pentru a-i cere opinia, şi-a exprimat opinia profesionala în sensul că Finanţele nu au competenţa de a-i solicita unui lichidator să facă sau să nu facă un act, că este nelegal să îi condiţioneze confirmarea în calitate de lichidator de întocmirea unui act în dosarul de insolvenţă, precizându-i şi absurditatea acestei pretinse solicitări a finanţelor întrucât, finanţele, în calitate de creditor majoritar, dacă ar aprecia că sunt motive de promovare a unei cereri de angajare a răspunderii personale, o pot face în mod direct, în temeiul art. 138 alin. (3) Legea nr. 85/2006.

Se relevă că, dat fiind răspunsul nemulţumitor, din perspectiva organului de urmărire penală, dat de inculpată, martorul C., la următoarea întâlnire, plusează şi invocă faptul că finanţele îi solicită să formuleze o cerere de angajare a răspunderii personale şi împotriva fostului administrator judiciar - H. prin F., şi că, în caz contrar, nu îl va confirma în calitate de lichidator, cu menţiunea că, şi de aceasta dată, inculpata îi răspunde martorului că dacă ar exista o asemenea solicitare a finanţelor aceasta ar fi în mod vădit nelegală.

Remiterea sumei de bani în data de 16 septembrie 2015 s-a realizat în scop caritabil, faţă de reluarea de către martor a plângerilor personale privind situaţia financiară precară în care se afla, aspect probat de faptul că, la acea dată martorul nu a mai fost confirmat ca lichidator judiciar, aspect pe care inculpata îl cunoştea, de împrejurarea că inculpata nu a solicitat nimic martorului C. referitor la modul în care acesta să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, şi aceasta în ciuda tuturor provocărilor din partea martorului, consiliat de organul de urmărire penală.

Referitor la întâlnirile din 3 şi 12 noiembrie 2015 se subliniază că, acestea au avut loc după ce martorul C. îşi pierduse calitatea de lichidator al societăţii, au loc ultimele două întâlniri şi ultima remitere a unei sume de bani.

Se face trimitere la declaraţia martorului C. din cursul urmăririi penale în care acesta a susţinut că la data de 3 noiembrie 2015 s-a deplasat la biroul inculpatei care i-a remis un plic cu suma de 1.750 RON şi că inculpata i-a pus în vedere că trebuie să grăbească vânzarea bunurilor, astfel încât martorul confirmă că în cadrul întâlnirii din 3 noiembrie 2015 inculpata nu i-a solicitat nimic, nici să nu formuleze cerere de angajare a răspunderii personale, nici să faciliteze valorificare a bunurilor.

În ceea ce priveşte susţinerile martorului, din aceiaşi declaraţie, potrivit cu care la întâlnirea din 12 noiembrie 2015, faţă de împrejurarea că martorul i-a prezentat inculpatei completarea raportului vizând cauzele insolvenţei, inculpata a fost revoltată de cele consemnate de martor şi i-a cerut şi i-a cerut insistent, să nu depună respectiva completare, cu motivarea că nu a fost confirmat, se contestă realitatea acestora, apreciindu-se că această declaraţie nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.

Se face trimitere la declaraţia dată de martorul C. în faţa primei instanţe unde a arătat că la întâlnirea din 12 noiembrie 2015 fost trimis de doamna procuror care instrumenta dosarul de urmărire penală şi aceasta deoarece trebuia să urgenteze întrucât urma să fie înlocuit din funcţia de lichidator şi totodată că, a fost nevoit să prezinte inculpatei completarea raportului privind cauzele insolvenţei pentru a vedea reacţia acesteia, recunoscând chiar că a jucat "puţin teatru".

Se invocă şi declaraţia martorului C. dată în faţa instanţei de apel, în care martorul face o singură menţiune vizând întâlnirea din data de 12 noiembrie 2015, fără a o nominaliza şi anume cea referitoare la modalitatea în care a ajuns să întocmească completarea raportului vizând cauzele insolvenţei şi prezentarea acestei completări către inculpată, respectiv că a luat legătura cu procurorul de caz, i-a adus la cunoştinţă faptul că urma să fie înlocuit pentru a i se spune cum să procedeze în continuare şi după această discuţie cu procurorul de caz, martorul a procedat la finalizarea raportului, cu menţiunea că, procurorul i-a spus să se prezinte la inculpată cu raportul întocmit, pentru a constata dacă inculpata îi va cere să îşi încalce atribuţiile.

Se susţine că toate discuţiile pe care inculpata le-a avut cu martorul ... la cele două întâlniri din luna noiembrie nu au reprezentat decât opinia juridică a inculpatei, fără ca inculpata să fi avut vreun interes direct sau indirect în respectivul dosar de insolvenţă.

Se concluzionează, referitor la întâlnirile indicate de DNA ca fiind în 3 noiembrie 2015 şi 12 noiembrie 2015, că din întreg probatoriul administrat, rezultă că s-a remis o suma de 1.750 RON, fără nicio discuţie adiacentă vizând motivul remiterii şi fără să existe vreun mijloc de probă administrat în condiţii de legalitate, menit a confirma că remiterea sumei s-a realizat exact la data de 3 noiembrie 2015, dată la care martorul ... nu mai avea calitatea de lichidator judiciar al D. SRL, că inculpata nu i-a solicitat nici direct, nici indirect nimic martorului . . . . . . . . . .

Se solicită să se aibă în vedere că ambele întâlniri au fost solicitate de către martorul ..., astfel cum rezulta din discuţiile telefonice purtate pentru stabilirea întâlnirilor şi că, inculpata nu a făcut altceva decât să îi răspundă martorului, cu argumente juridice, solicitărilor sale de opinii.

Totodată, se relevă că înscrisul intitulat "Completare raport cauze insolvenţă" era nelegal întrucât martorul ... nu avea competenţa să îl întocmească, iar înscrisul conţinea aspecte neconforme realităţii, fiind redactat şi prezentat doar la intervenţia procurorului de caz, aspect ce rezultă din faptul că, anterior, cu puţin timp înainte, s-a întocmit şi publicat, de acelaşi martor, un raport cu concluzii contrare, fiind evidentă imixtiunea ilegală a procurorului de caz în modalitatea de derulare a presupusei stări infracţionale şi în etapa de administrare a probelor în faza de urmărire penală.

Împrejurarea că martorul C. a prezentat aspecte care nu corespund realităţii ar rezulta, în opinia apărării, şi din faptul că, aceste susţineri sunt contrare obligaţiilor legale ale martorului în procedura lichidării, prevederilor legale incidente în materia falimentului şi modului în care a decurs procedura de lichidare în cauză.

În acest sens se arată că obligaţii speciale stabilite în sarcina lichidatorului ... prin Sentinţa nr. 1563 din 10 noiembrie 2014 prin care judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii falimentului, erau: obligaţia ca în primul raport lunar de activitate pe care îl va întocmi, în temeiul art. 21 din Legea nr. 85/2006, să efectueze o analiza a evoluţiei patrimoniale, plăţile efectuate, profitul sau pierderile înregistrate, eventuale acte de transfer frauduloase, pe o perioada de 12 luni anterior intrării în faliment şi informarea judecătorului sindic dacă se impune efectuarea unor sesizări penale în condiţiile art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006.

Se relevă că martorul C. nu s-a conformat niciodată acestei dispoziţii date de judecătorul sindic întrucât, nici în primul raport de activitate şi nici într-un alt raport ulterior, nu a analizat evoluţia patrimonială, plăţile efectuate, profitul sau pierderile înregistrate, eventuale acte de transfer frauduloase, pe o perioada de 12 luni anterior intrării în faliment.

Se subliniază că, pe perioada 25 februarie 2015 şi până la înlocuirea sa, sarcinile pe care acesta efectiv şi le-a adus la îndeplinire în cadrul dosarului de faliment au fost: a întocmit Raportul lunar de activitate nr. x din 4 iunie 2015, raport în care s-au menţionat demersurile întreprinse în baza încheierii din 16 aprilie 2015, indicând-se că în 19 mai 2015 s-au predat actele financiar - contabile ale societăţii, iar în 5 mai 2015 s-a realizat identificarea şi inventarierea bunurilor societăţii; a întocmit tabelul suplimentar de creanţe, publicat în BPI nr. 11321 din 19 iunie 2015; a întocmit Raportul de activitate nr. x din 1 iulie 2015, în care martorul ... a menţionat problemele pe care le-a avut în cadrul unui control efectuat de Inspectoratul Teritorial de Munca Mureş, acuzând echipa de control s-a comportat abuziv şi ameninţând că va face plângere penală; a întocmit Raportul lunar de activitate nr. x din 27 august 2015, prin care s-a indicat faptul că s-a demarat procedura de selecţie a ofertelor din partea unor evaluatori în vederea realizării procedurii de evaluare bunuri, precum şi selecţia unor societăţi de arhivare în vederea demarării procedurii de arhivare a actelor societăţii, a prezentat situaţia litigiilor societăţii, astfel cum acestea i-au fost prezentate de inculpată încă din 23 iunie 2015; a întocmit completarea raportului privind cauzele insolvenţei D. SRL nr. 3695 din 3 septembrie 2015; a întocmit Raportul trimestrial de activitate nr. x din 14 septembrie 2015, prin care s-a realizat o sinteză a rapoartelor lunare; a întocmit Tabelul definitiv consolidat de creanţe, publicat în BPI nr. 16118 din 28 septembrie 2015; a întocmit "Completare Raport privind cauzele insolvenţei D. SRL" nr. 4805 din 11 noiembrie 2015.

Se face trimitere la concluzia exprimată de prima instanţă în considerentele sentinţei apelate potrivit cu care, de la data la care a fost desemnat ca lichidator judiciar şi până la data înlocuirii sale, martorul C., nu a iniţiat demersuri legale de natura celor specificate în declaraţia dată la urmărire penală, şi nici nu a indicat necesitatea efectuării altor demersuri care să implice obligaţii suplimentare acestuia, altele decât cele stabilite în sarcina sa de către judecătorul sindic.

Se arată că, susţinerea DNA că una din cererile inculpatei ar fi fost "facilitarea vânzării bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă" nu poate fi primită întrucât un lichidator judiciar nu are posibilitatea de a facilita nimănui achiziţia de bunuri ale unei societăţi aflate în procedura falimentului întrucât, în cadrul etapei de lichidare a averii falitelor rolul decizional îi aparţine Adunării Creditorilor, rolul lichidatorului fiind unul pur administrativ, menit a se ocupa strict cu secretariatul acestei proceduri, aspect ce rezultă din cuprinsul materialului denumit "Opinie de specialitate în materia insolvenţe", întocmit de practicianul în insolvenţă avocat G., Prim Vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. Se relevă că, practic, Adunarea Creditorilor este forul menit a aproba orice pas în procedura de lichidare, începând de la etapa evaluării bunurilor (desemnarea evaluatorului, aprobarea rapoartelor de evaluare), continuând cu regulamentul de valorificare, respectiv cu procedura scăderilor de preţ, toate acestea fiind apanajul exclusiv al adunării creditorilor.

Cu referire la acelaşi aspect, se face trimitere şi la recunoaşterea de către martorul C. a faptului că evaluarea bunurilor în procedura falimentului era uzuală şi se impunea în acel dosar de insolvenţă, nesusţinând vreun moment că ar fi fost vreo procedură contrară legii dar şi la depoziţia martorului F. dată în faţa instanţei la data de 12 octombrie 2018, potrivit cu care după intrarea în procedura falimentului se impune o nouă evaluare pentru a se constata starea bunurilor şi gradul de depreciere al acestora raportat la prima evaluare efectuată, procedură care este cu atât mai mult necesară dacă de la prima evaluare au trecut peste un an sau doi.

S-a arătat de martorul F. că nu a existat vreo situaţie sau persoană care să-i fi cerut subevaluarea bunurilor debitoare, subliniind totodată că administratorul sau lichidatorul judiciar nu poate ajuta pe cineva să obţină un imobil în condiţii avantajos.

Se face trimitere şi la declaraţia martorului J. din data de 12 octombrie 2018 potrivit cu care inculpata nu a discutat cu acesta despre posibilitatea achiziţionării bunurilor firmei de către ea sau vreunul dintre prietenii acestuia.

Se arată că martora R. în declaraţia din data de 17 ianuarie 2019 a precizat că "De la data deschiderii procedurii insolvenţei s-a încercat vânzarea bunurilor firmei D. SRL, în mai multe etape. Nu a existat nici un moment în care domnişoara A. să fi fost propozabilă pentru a achiziţiona la un preţ inferior bunurile firmei. Aceeaşi situaţie şi cu privire la domnul J.".

Relevantă, din perspectiva apărării, este şi declaraţia martorului I., cel care a realizat evaluarea bunurilor, din data de 12 octombrie 2018, din care rezultă că singura solicitare din partea inculpatei a fost să evalueze bunurile, fără să i se impună o anumită modalitate de evaluare, că nu a avut nici un fel de discuţie sau abordare din partea martorului C. prin care să i se spună/sugereze că cineva ar fi interesat de bunurile debitoarei. Totodată, acelaşi martor confirmă că autoturismele debitoarei erau foarte vechi.

Martorul I. confirmă şi faptul că reevaluarea a fost solicitată pentru că bunurile iniţiale nu s-au vândut iar pe de altă parte, trecând aproximativ 3 ani, a avut loc o diminuare a valorii acestora în mod natural prin efectul folosirii lor şi a trecerii timpului.

Se face trimitere şi la susţinerea martorului I. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la data de 07 august 2017 în sensul că inculpata A. şi că de altfel nici o persoană, nu ar avea vreun interes în achiziţionarea bunurilor societăţii, întrucât, referitor la maşini, din cele 15, una era incendiată şi cam toate celelalte fier vechi iar scuterul era dezasamblat, urmare a unui accident.

Se susţine că aspectul referitor la întocmirea unei completări a raportului vizând cauzele ajungerii în insolvenţă a debitoarei este un alt element inventat de către denunţător pentru forţarea acuzaţiilor, fiind un demers care nu se impunea deoarece, în cazul în care ANAF ar fi dorit o completare a raportului vizând cauzele insolvenţei, trebuia să solicite expres acest lucru anterior deschiderii procedurii falimentului şi nu ulterior acestei date, cum a precizat denunţătorul.

Se arată că martorul C. nu avea o astfel de competenţă la momentul invocării acestui fapt fictiv întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportul vizând cauzele şi împrejurările apariţiei insolvenţei trebuie întocmit de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în cazul procedurii simplificate, într-un termen care nu poate depăşi 40 de zile de la data desemnării lichidatorului. De asemenea, completarea raportului vizând cauzele insolvenţei se poate efectua de către administratorul sau lichidatorul judiciar în cazul în care judecătorul sindic, pune în sarcina practicianului în insolvenţă efectuarea unei atare completări, sens în care se face trimitere la dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 85/2006 potrivit cu care judecătorul sindic, din oficiu, sau la sesizarea creditorilor, considerându-se nelămurit asupra unor aspecte vizând cauzele apariţiei stării de insolvenţă, respectiv apreciind că în cuprinsul raportului trebuie tratate anumite aspecte neanalizate de către administratorul judiciar, pune în sarcina practicianului în insolvenţă efectuarea respectivelor completări ale raportului, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Se reliefează şi faptul că, atunci când administratorul judiciar descoperă pe parcursul procedurii insolvenţei anumite aspecte care pot fi încadrate în motive vizând apariţia insolvenţei debitoarei are obligaţia ca prin raportul lunar de activitate, respectiv prin raportul trimestrial, întocmit în baza dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 85/2006, să informeze judecătorul sindic cu privire la acele aspecte, situaţie în care, în ipoteza în care judecătorul sindic va aprecia că aspectele noi, identificate de către practicianul în insolvenţă, sunt chestiuni de natură a lămuri pe deplin cauzele apariţiei stării de insolvenţă, poate pune în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar întocmirea completării raportului vizând cauzele apariţiei insolvenţei, elemente care nu se regăsesc în evaluarea faptică a acestei cauze.

Se subliniază, în acest sens că, în condiţiile în care martorul C. nu mai avea nicio calitate în dosarul de insolvenţă al D. SRL, BB. IPUR a întocmit şi publicat în BPI Completare Raport privind cauzele insolvenţei D. SRL nr. 20195 din 23 noiembrie 2015, raport prin care martorul C. invoca o serie de presupuse neregularităţi sesizate de către acesta în dosarul de insolvenţă (după 9 luni de la desemnarea sa ca lichidator), document ce a fost depus după ce anterior martorul întocmise un document cu aceeaşi denumire, dar cu concluzii diametral opuse, respectiv Completare Raport privind cauzele insolvenţei D. SRL nr. 3696 din 3 septembrie 2015 întocmit de către BB. IPUR.

În ceea ce priveşte teza acuzării vizând solicitarea adresată denunţătorului C. de a nu formula o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului, se arată că, în niciuna din cele două întâlniri avute la data de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 nu s-a purtat vreo discuţie cu privire la problema atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului D. SRL care a apărut Problema angajă în dosarul de insolvenţă mult mai târziu, spre toamna anului 2015, când martorul C. a precizat că AJFP Mureş îi solicită să formuleze o completare a raportului vizând cauzele insolvenţei.

În sensul acestei situaţii de fapt se face trimitere la declaraţia din faţa instanţei de judecată din 12 octombrie 2018, a martorului J. care a susţinut că, în momentul în care încercăm să găsim o soluţie referitoare la situaţia firmei, a întrebat-o pe inculpată dacă este posibilă antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, iar aceasta a spus că va analiza situaţia şi ulterior i-a comunicat că nu există nici un risc în acest sens, fiind un raport din septembrie 2015, în care martorul C. menţionase că totul este în regulă în legătură cu firma aflată în faliment, însă la sfârşitul anului 2015, inculpata i-a spus că există un raport efectuat de martor în care acesta menţionează că ar fi găsit nereguli cu referire la cesiunea de creanţă şi că, urmare a acestui raport din noiembrie 2015 exista posibilitatea să se ceara atragerea răspunderii patrimoniale şi că nu au mai existat alte discuţii cu privire la acest aspect.

Se relevă că, în acelaşi sens este şi depoziţia martorei R.

Faţă de această situaţie, se concluzionează că, întrucât problema angajării răspunderii administratorului a apărut abia în luna noiembrie 2015, aceasta nu putea constitui obiectul unei solicitări din partea inculpatei la data de 16 aprilie 2015.

Referitor la problematica încheierii contractelor de cesiune de creanţă ale D. SRL din perioada de reorganizare judiciară, se face trimitere chiar la susţinerea martorului C. exprimată în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, în sensul că, referitor la aceste contracte inculpata nu i-a solicitat niciodată nimic, dimpotrivă i-a indicat că în opinia sa aceste contracte de cesiune sunt legale, şi totodată că aceste contracte nu puteau fi anulate, aspect care a fost adus la cunoştinţa creditorului bugetar.

Se face trimitere la planul de reorganizare al D. SRL, întocmit de administratorul special, aprobat prin Hotărârea Adunării Creditorilor din 17 iunie 2013 şi confirmat de judecătorul sindic s-a statuat ca sursă de finanţare alternativă pentru plata datoriilor inserate în scadenţarul anexă la planul de reorganizare, respectiv pentru plata datoriilor curente, cesionarea creanţelor aflate în patrimoniul D. SRL, fiind infirmată, astfel, susţinerea reprezentanţilor parchetului privitoare la faptul că perfectarea cesiunilor de creanţă nu ar fi fost adusă la cunoştinţa creditorilor şi judecătorului sindic, respectiv că nu ar fi fost supusă aprobării acestora.

Se subliniază că prin raportul de activitate întocmit de administratorul judiciar H. IPURL, publicat în BPI nr. 20832 din 6 decembrie 2013 s-a probat faptul că inclusiv după aprobarea şi confirmarea planului de reorganizare, administratorul judiciar a efectuat informări periodice cu privire la perfectarea de către D. SRL a unor contracte de cesiune de creanţă. în plus, acest Raport de activitate este de natură a confirma tezele enunţate de martorul F.

Referitor la susţinerea organului de urmărire penală că inculpata i-ar fi cerut martorului denunţător C. să nu formuleze o acţiune în răspundere patrimonială a administratorului firmei ce ar fi fost determinată de faptul că în perioada de reorganizare judiciară, administratorul societăţii ar fi cesionat mai multe creanţe către alte societăţi la o valoare redusă faţă de valoarea nominală a creanţelor, este infirmată, astfel cum s-a arătat, şi cum rezultă din actele dosarului de insolvenţă, că cesiunile s-au făcut cu ştiinţă administratorului judiciar, care le-a menţionat în rapoartele sale şi care au fost aduse la cunoştinţa creditorilor şi a judecătorului sindic, fără ca cineva să le conteste.

Se relevă că infracţiunile de dare/luare de mită se caracterizează prin faptul că funcţionarului public i se cere ceva în schimbul sumelor de bani sau foloaselor oferite, or, având în vedere analiza probaţiunii, cu menţiunea că restul probelor sunt pur contextuale şi nu vizează strict elementele infracţiunii, se poate trage concluzia că inculpata nu i-a cerut niciodată nimic martorului C. în schimbul banilor pe care i-a dat.

Se subliniază că declaraţiile martorului C. sunt prea contradictorii, singulare şi necoroborate cu vreun alt mijloc de probă pentru a dovedi contrariul.

În raport de toate argumentele prezentate se solicită menţinerea soluţiei de achitare pronunţată de instanţa de fond.

Verificând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate, precum şi din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de apel constând în nelegalitatea admiterii excepţiei nulităţii absolute a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, încuviinţate/prelungite prin Încheierile penale nr. 116 din 17 august 2015, nr. 122 din 14 septembrie 2015, nr. 136 din 13 octombrie 2015, nr. 19 din 3 februarie 2016 şi nr. 39 din 4 martie 2016 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, efectuate în baza Mandatelor de supraveghere tehnică nr. Hx din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015, nr. x din 13 octombrie 2015, nr. x din 3 februarie 2016 şi nr. x 4 martie 2016, a excluderii din materialul probator a tuturor proceselor-verbale de consemnare a rezultatului activităţilor de supraveghere tehnică menţionate anterior şi a îndepărtării de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporturilor optice care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică menţionate, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă (excludere fizica) din toate actele procesuale, Înalta Curte constată că, acest motiv de apel este neîntemeiat, din perspectiva următoarelor considerente:

S-a susţinut, că materialul probator administrat ar conduce la concluzia că Direcţia Naţională Anticorupţie a recepţionai prin propria structură semnalul de comunicaţii interceptat, acest lucru făcându-se până la data de 15 martie 2016 cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de informaţii - U.M. X. Bucureşti, iar ulterior în mod nemijlocit şi că, opus concluziei instanţei de fond, nici una dintre instituţiile solicitate nu a comunicat instanţei de judecată faptul că SRI ar fi desfăşurat acte de urmărire penală în cauză, şi că cercetarea penală a fost derulată exclusiv de către procuror sau ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi.

În înlăturarea acestei susţineri, Înalta Curte evidenţiază materialul probator existent la dosarul cauzei, cu menţiunea că, în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de apel nu au fost administrate alte probe.

1. Adresa nr. x din 2015 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, potrivit cu care:

"Până la data de 15 martie 2016, ora 0730, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu sprijinul strict de natură tehnică al Serviciului Român de Informaţii - U.M. X. Bucureşti, prin intermediul căruia s-a realizat accesarea Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. După publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi a Ordonanţei de urgenţă nr. 6/2016, începând cu data de 17 martie 2016, ora 11:55, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea-comunicaţiilor la distanţă, a fost făcută de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin accesarea directă a Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor. (În intervalul 15 martie 2016, ora 0730 - 17 martie 2016, ora 11:55, măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor la distanţă nu au fost puse în executare.

În cauză, Serviciul Tehnic al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a redat următoarele convorbiri (purtate în mediu ambiental):

a. convorbirile din datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost puse la dispoziţie de cel din urmă);

b. convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. (înregistrări care, potrivit adresei procurorului de caz, au fost efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză; menţionăm că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie)".

Înalta Curte reţine ca fiind relevant faptul că, în cauză, referitor la convorbirile din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C., se recunoaşte că aceste înregistrări nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Se evidenţiază susţinerea că, ceste convorbiri au fost redate în scris de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Serviciului Tehnic, urmare solicitării în acest sens din partea procurorului care a instrumentat dosarul dar şi faptul că, nu sunt în măsură să stabilească cine a realizat selecţia acestor convorbiri însă, în lipsa altor elemente, se deduce.

2. Adresa nr. x din 7 februarie 2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii potrivit cu care în cadrul dosarului penal nr. x din 2015 al D.N.A. - Structura Centrală, SRI a acordat sprijin tehnic, prin punerea în aplicare a unor activităţi autorizate prin mandatele de supraveghere tehnică cu nr. x din 17 august 2015 (valabilitate 18 august 2015 - 16 septembrie 2015), nr. x din 14 septembrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 septembrie 2015 - 16 octombrie 2015), nr. x din 13 octombrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 octombrie 2015 - 15 noiembrie 2015), nr. x din 3 februarie 2016 (valabilitate 4 februarie 2016 - 4 martie 2016) şi nr. x din 4 martie 2016 (valabilitate 05 martie 2016 - 3 aprilie 2016).

În aceiaşi adresă s-a precizat că rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate D.N.A. - Structura centrală prin Adresele nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 22 februarie 2016 şi nr. x din 1 martie 2016, şi că au fost transmise organului de urmărire penală 8 suporţi optici conţinând date şi informaţii rezultate în urma punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Referitor la calitatea în baza cărei SRI a acordat sprijin tehnic DNA - Structura Centrală, în cadrul dosarului penal nr. x din 2015, s-a arătat că SRI era abilitat să dea curs dispoziţiilor procurorului de a efectua punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în calitate de "alt organ specializat al statului", autorizat să realizeze activităţi de supraveghere tehnică, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. în vigoare la acel moment.

3.Adresa nr. x din 15 martie 2019, aflată la filele x, emisă de Serviciul Român de Informaţii potrivit cu care SRI a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor pentru D.N.A. Bucureşti în Dosarul penal nr. x din 2015, notele de redare fiind transmise organului de urmărire penală, în format electronic, prin reţeaua Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (Reţeaua CENIC).

În conţinutul aceleiaşi adrese se reliefează şi faptul că rezultatele activităţilor de sprijin tehnic au fost comunicate D.N.A. - Structura Centrală, prin Adresele nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 22 februarie 2016 şi nr. x din 1 martie 2016, şi, totodată, faptul că, au fost transmişi organului de urmărire penală 8 suporţi optici conţinând datele şi informaţiile rezultate în urma exploatării mandatelor de supraveghere tehnică.

Înalta Curte reţine că SRI a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor pentru D.N.A. Bucureşti în dosarul penal nr. x din 2015, a întocmit note de redare şi le-a transmis Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura Centrală, în format electronic.

4. În raport de adresa mai sus menţionată, la solicitarea instanţei de fond, DNA - Structura Centrală a înaintat un răspuns potrivit cu care la urma Dosarului penal nr. x din 2015, existentă la Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost identificate un total de 5 (cinci) suporturi optice, pe care sunt stocate înregistrările audio-video ale convorbirilor purtate în mediul ambiental între numiţii C. şi A., interceptate în baza Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x din 17 august 2015, nr. x din 14 septembrie 2015 şi x din 13 octombrie 2015, dispuse prin încheierile emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, s-a precizat că Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii deţine şi administrează infrastructura tehnică destinată interceptării şi înregistrării comunicaţiilor electronice, unică la nivel naţional. Drept urmare, pentru recepţionarea semnalului de comunicaţii interceptat în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză, au fost folosite sistemele tehnice administrate de Serviciul Român de Informaţii prin intermediul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor.

S-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 33 din Protocolul de colaborare din nr. 750 din 4 februarie 2009 care prevede procedura administrativă prin care actul de autorizare, emis conform legii, era pus în executare de către Serviciul Român de Informaţii.

5. Adresa nr. x din 13 mai 2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii prin care se lămureşte sintagma "a efectuat activităţi de redare a comunicaţiilor", utilizată de SRI în documentul anterior menţionat, în sensul că, activităţile de redare constau în transcrierea convorbirilor interceptate în baza actelor de autorizare obţinute de organele de urmărire penală, precizându-se totodată faptul că, Serviciul Român de Informaţii efectuează această activitate de redare doar dacă unitatea de parchet beneficiară solicita expres ca această activitate să fie realizată de instituţia SRI.

Prin aceiaşi adresă a fost lămurită şi sintagma "notele de redare transmise în format electronic" în sensul că redările în cauză, rezultate ca urmare a punerii în exploatare a mandatelor de supraveghere tehnică, au fost comunicate direct beneficiarului prin intermediul unor suporţi optici (DVD) puşi la dispoziţie de organele de urmărire penală şi transmişi cu adrese clasificate "Secret de Serviciu", respectiv Adresele cu nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 18 februarie 2016 şi nr. x din 26 februarie 2016.

Înalta Curte subliniază astfel că, din dispoziţia procurorului care a efectuat urmărirea penală în dosarul penal nr. x din 2015, Serviciul Român de Informaţii a transcris convorbirile interceptate, transcriere care s-a materializat în note de redare, care au fost comunicate direct beneficiarului prin intermediul unor suporţi optici (DVD), mai exact pe 8 suporţi optici, beneficiarul fiind Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală şi transmişi acestuia cu adrese clasificate "Secret de Serviciu", respectiv Adresele cu nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 18 februarie 2016 şi nr. x din 26 februarie 2016 şi aceasta în punerea în aplicare a unor activităţi autorizate prin mandatele de supraveghere tehnică cu nr. x din 17 august 2015 (valabilitate 18 august 2015 - 16 septembrie 2015), nr. x din 14 septembrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 septembrie 2015 - 16 octombrie 2015), nr. x din 13 octombrie 2015 (prelungire - valabilitate 17 octombrie 2015 - 15 noiembrie 2015), nr. x din 3 februarie 2016 (valabilitate 4 februarie 2016 - 4 martie 2016) şi nr. x din 4 martie 2016 (valabilitate 5 martie 2016 - 3 aprilie 2016).

Înalta Curte constată, astfel că, susţinerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura Centrală potrivit cu care, în această cauză, doar a recepţionat, prin propria structură, semnalul de comunicaţii interceptat cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de informaţii - U.M. X. Bucureşti, nu este reală, fiind contrară relaţiilor comunicate de Serviciul Român de Informaţii, astfel cum au fost evidenţiate, relaţii însuşite de instanţa de apel, ca de altfel şi de instanţa de fond, având în vedere că probatoriul adiacent, a confirmat conţinutul acestor adrese.

Evidenţiem, în acest sens, că, DNA - Structura Centrală chiar recunoaşte că înregistrările convorbirilor din datele de 19 august 2015, 11 septembrie 2015, 16 septembrie 2015 şi 3 noiembrie 2015, purtate între A. şi C. nu au fost efectuate de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fiind astfel, confirmat că aceste înregistrări au fost realizate de Serviciul Român de Informaţii.

Totodată, la dosarul cauzei se regăsesc adrese clasificate "Secret de Serviciu", respectiv Adresele cu nr. x din 24 august 2015, nr. x din 16 septembrie 2015, nr. x din 18 septembrie 2015, nr. x din 17 noiembrie 2015, nr. x din 18 februarie 2016 şi nr. x din 26 februarie 2016 emise de Serviciul Român de Informaţii şi 7 din cei 8 suporţi transmişi cu aceste adrese, cu conţinutul precizat de această instituţie.

Înalta Curte reţine şi faptul că, DNA - Structura Centrală nu a învederat aspecte, care să fie şi susţinute de probe, în combaterea realităţii relaţiilor transmise de Serviciul Român de Informaţii, rezultând fără dubiu, că Ordonanţa de delegare nr. 582/P/2015 din 20 iunie 2017, la care s-a făcut trimitere, a avut un caracter pur formal, procesele-verbale de redare fiind realizate după notele de redare realizate de Serviciul Român de Informaţii, comunicate de această instituţie, cu adresele mai sus menţionate.

În raport de toate argumentele reliefate, Înalta Curte va reţine că Serviciul Român de Informaţii s-a implicat, în baza dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., în obţinerea probelor prin procedeul probatoriu de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicărilor telefonice şi în mediul ambiental, toate măsurile de supraveghere din prezenta cauză, fiind puse în executare cu suportul tehnic al Serviciului de Informaţii, care a asigurat infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnică, mai mult, a procedat, în baza aceleiaşi dispoziţii legale la redarea prin transcriere a înregistrărilor realizate, întocmind note de redare, care au fost transmise beneficiarului, respectiv DNA - Structura Centrală şi care le-a folosit la întocmirea, în scris, a proceselor-verbale de redare, existând, faţă de răspunsul echivoc al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi suspiciunea că Serviciul Român de Informaţii a realizat, pentru "beneficiar" şi selecţia convorbirilor ca fiind relevante cauzei.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici susţinerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, potrivit cu care activitatea desfăşurată de Serviciul Român de Informaţii s-a realizat în mod legal, în baza dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. întrucât este anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, or urmare a faptului că s-a depăşit faza procesuală a Camerei Preliminare prin pronunţarea unei încheieri definitive, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte evidenţiază, în primul rând că activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii reprezintă acte îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. şi reprezintă procedee probatorii care stau la baza proceselor-verbale de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, care, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, constituie mijloace de probă.

Referitor la aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 în prezenta cauză, Înalta Curte face trimitere la parag. 52 din considerentele deciziei menţionate, potrivit cu care "pe toată perioada de activitate a unui act normativ acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât, decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (parag. 28)]"

De asemenea, Înalta Curte face trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 în care, instanţa de contencios constituţional subliniază că " aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura - cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facte praeterita"

Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că, soluţia Curţii Constituţionale a avut la bază şi jurisprudenţa anterioară, respectiv Decizia nr. 886 din 10 decembrie 2015, parag. 30, publicată în Monitorul Oficial din 19 februarie 2016, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că "excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract întrucât şi-ar pierde caracterul concret. Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată"

În raport de conţinutul acestor decizii, Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016 se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, deci şi în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere tehnică dispuse şi puse în executare până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv 14 martie 2016.

Înalta Curte arată că probele administrate în cursul procesului penal produc efecte pe tot parcursul acestuia, în temeiul lor dispunându-se pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează cauza iar pronunţarea unei decizii de către Curtea Constituţională, ce ar determina nelegalitatea probei, nu face decât să suprime efectele viitoare pe care aceasta le-ar fi putut produce, motiv pentru care hotărârea judecătorească nu se mai poate întemeia pe o probă ce a fost administrată potrivit unei dispoziţii neconstituţionale.

Subliniem că, în măsura în care s-ar considera că decizia Curţii Constituţionale nu poate produce niciun efect în privinţa probelor administrate anterior publicării ei în Monitorul Oficial, acest lucru ar echivala cu o încălcare a art. 147 alin. (1) din Constituţie, care prevede că dispoziţiile legale neconstituţionale îşi încetează efectele juridice, precum şi cu o încălcare a alin. (4) al aceluiaşi articol, ce prevede caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional.

S-ar ajunge ca efectele normei declarate neconstituţionale să producă efect şi pentru viitor, în condiţiile în care probele administrate în baza acesteia ar fi incluse în materialul probator şi ar fundamenta soluţia de condamnare.

Înalta Curte observă că, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, autoritate ce priveşte atât dispozitivul cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi se impun cu aceiaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

În raport de aspectele reliefate, Înalta Curtea consideră că instanţa de judecată nu mai trebuie să interpreteze efectul deciziei Curţii Constituţionale ci să aplice decizia într-un mod conform considerentelor acesteia la cazul dedus judecăţii, această soluţie constituind o aplicabilitate a principiului legalităţii consacrat în art. 51 din Constituţie, unde se arată că:

"respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" .

Depăşirea fazei procesuale a Camerei Preliminare, fără a se constata nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate de Serviciul Român de Informaţii, nu constituie un impediment pentru ca, această nulitate să fie constatată ulterior, în celelalte faze ale procesului penal, întrucât, Curtea Constituţională consacră aplicabilitatea deciziilor sale cauzelor pendinte prin necesitatea împiedicării consolidării definitive a raportului juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale, sens în care facem trimitere la Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, parag. 25.

Reliefăm că raportul juridic dedus judecăţii nu a fost consolidat definitiv prin încheierea de cameră preliminară, întrucât raportul juridic de drept penal procesual se naşte odată cu sesizarea organelor judiciare şi are ca obiect stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic de drept penal material (ce se naşte odată cu săvârşirea faptei penale), motiv pentru care se definitivează abia prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, concluzie care reiese şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 633/2018, paragraf 296 în care se precizează că raportul juridic de drept procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, drepturi şi obligaţii ce "se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal".

În, acelaşi sens, Înalta Curte face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 decizie care relevă precizări suplimentare raportat la sintagmele "facta praeterita", "facta futura" şi cel mai important "cauze pendinte".

Astfel:

"...Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut"22.

De asemenea, raportat la semnificaţia sintagmei " facta praeterita", Curtea precizează suplimentar următoarele:

"în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc"

Înalta Curte subliniază că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte este în acord inclusiv cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care facem trimitere la cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României, Hotărârea din 4 septembrie 2012, în care instanţa de la Strasbourg a considerat inadmisibile plângerile reclamanţilor cu privire la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivate de faptul că o decizie a Curţii Constituţionale s-a aplicat în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, adică în cauzele pendinte.

Totodată, Înalta Curte consideră că nici anterior momentului publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 în Monitorul Oficial, dispoziţiile legale din vechiul C. proc. pen. nu reglementau posibilitatea Serviciului Român de Informaţii de a se implica în activitatea de urmărire penală.

Înalta Curte arată că potrivit art. 30 şi art. 55 C. proc. pen., sunt stabilite, fără echivoc organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară şi respectiv organele de urmărire penală.

Astfel, potrivit art. 55 alin. (1) C. proc. pen. sunt "organe de urmărire penală a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; c) organele de cercetare penală speciale", iar conform alin. (4) "Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens." Totodată, potrivit alin. (5) C. proc. pen. "Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în reglementarea anterioară modificării intervenite urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 "(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de C. pen. săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului."

În consecinţă, dispoziţiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen., anterioare modificării, în teza finală, care se referă la alte organe specializate, nu au fost corelate cu dispoziţiile legale anterioare, în sensul menţionării posibilităţii efectuării de acte de urmărire penală şi de organele specializate ale statului, cu enumerarea acestora şi stabilirea atribuţiilor lor, fiind evident că, textul mai sus menţionat intra în contradicţie cu principiul legalităţii procesului penal.

Totodată, chiar şi aceste organe specializate ale statului, puteau să efectueze acte de urmărire penală în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. corespunzător specializării structurii din care fac parte, ori, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în ceea ce priveşte mandatele de interceptare emise în baza Legii nr. 51/1991 aşa încât, chiar şi în reglementarea anterioară pronunţării Deciziei nr. 51/2016 nu putea să participe la activităţile de urmărire penală nici chiar dându-şi concursul tehnic la punerea în executare a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental autorizate de judecător în temeiul art. 138 şi urm. C. proc. pen.

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale care, în parag. 37 arată că" organele specializate ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul C. proc. pen. şi că potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală".

În consecinţă, nici la data la care s-au pus în executare mandatele de supraveghere tehnică, conform legislaţiei în vigoare la acel moment, Serviciul Român de Informaţii, în mod explicit sau implicit, nu avea ca atribuţii de a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică în alte domenii decât cele care privea siguranţa naţională, astfel încât, procurorul care a autorizat punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în prezenta cauză, a încălcat dispoziţiile procesual penale, încălcare care trebuie să fie sancţionată prin constatarea nulităţii, nulitate pe care Înalta Curte, o apreciază, din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017, ca fiind o nulitate absolută.

Astfel, prin decizia mai sus menţionată s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanelor a organului de urmărire penală, este neconstituţională"

În ceea ce priveşte momentul de la care această decizie îşi produce efectele, Înalta Curte face trimitere la aspectele reliefate anterior privind aplicabilitatea şi în cauzele aflate pe rol la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

Referitor la acest aspect, evidenţiem şi faptul că Serviciul Român de Informaţii nu era organ judiciar, deci nu avea competenţa generală de a efectua acte de urmărire penală, astfel încât, un organ necompetent general este întotdeauna şi necompetent material/funcţional, sancţiunea nulităţii absolute impunându-se fără echivoc.

Referitor la motivul de apel constând în excluderea nelegală şi netemeinică, din materialul probator a înregistrărilor puse la dispoziţie de martorul C., Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica, din perspectiva următoarelor considerente:

Înalta Curte constată că aceste înregistrări se află pe "un suport optic tip DVD+R, marca x, cu seriile x şi x, având menţiunea olografă "148", cu culoare neagră, suportul optic fiind predat organului de urmărire penală la data de 12 august 2015, fiind datat 12 august 2015 şi semnat spre neschimbare de către martorul C., suport ce a fost ataşat procesului-verbal întocmit cu acea ocazie. (proces-verbal aflat la fila x/825 dosar instanţă de fond coroborat cu fila 71 din vol. II de urmărire penală).

Se reţine totodată că martorul denunţător nu a prezentat organului de urmărire penală dispozitivul original cu care a realizat înregistrarea convorbirilor,

Totodată, Înalta Curte constată că, martorul denunţător C., în denunţul formulat la data de 30 iunie 2015 nu face nici o referire la existenţa unor înregistrări ale unor convorbiri purtate de acesta în mediu ambiental în datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 cu inculpata A., în legătură cu faptele care fac obiectul cauzei, pe care să le fi realizat personal, cu menţiunea că, în declaraţiile date atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei de fond ori în faţa instanţei de apel nu a putut da o explicaţie cu privire la nedepunerea acestor înregistrări, care, evident, ar fi venit în completarea propriilor susţineri din denunţul formulat.

Înalta Curte remarcă că data de 12 august 2015, nu poate fi asociată cu vreo dispoziţie a procurorului de caz privind prezentarea martorului denunţător pentru a da declaraţie sau de vreun alt act procesual sau procedural care să se fi desfăşurat în cauză şi care să justifice prezenţa martorului denunţător la sediul organului de urmărire penală şi totodată că, nici martorul denunţător nu a făcut precizări cu privire la prezentarea sa.

Se va reţine deci, că la momentul 30 iunie 2015, al sesizării organului de urmărire penală, martorul C. nu a susţinut, în denunţ, existenţa acestor înregistrări pe suporţi optici, şi nici nu a făcut referiri la datele la care s-ar fi întâlnit cu inculpata A. şi când ar fi realizat înregistrarea convorbirilor, date care să corespundă, temporal, susţinerilor ulterioare, şi nici nu a predat suportul optic care să le fi conţinut. Totodată, se va constata şi inexistenţa vreunui motiv care să fi determinat amânarea precizării datelor la care s-a întâlnit cu inculpata şi nici a depunerii suportului optic pe care se afla înregistrarea.

Înalta Curte remarcă, având în vedere conţinutul denunţului depus la DNA în data de 30 iunie 2015, că martorul denunţător nu afirmă că la datele de 28 aprilie 2015 şi 23 iunie 2015 s-ar fi întâlnit cu inculpata şi că ar fi realizat înregistrarea discuţiilor ce ar fi avut loc în cele două ocazii, deşi aceste aspecte făceau parte, în mod logic, din descrierea faptei infracţionale.

Înalta Curte observă că, deşi martorul, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond a afirmat că, la o săptămână după ce a realizat ultima înregistrare, respectiv înregistrarea din data de 23 iunie 2015, s-a prezentat la DNA Bucureşti unde a fost preluat de un ofiţer de poliţie judiciară care i-a cerut să dau o declaraţie în care a relatat tot ce a relatat în această declaraţie, poate un pic mai puţin şi că, în maxim două săptămâni a fost solicitat de DNA Bucureşti şi i s-a mai luat o declaraţie de către procuror, scrisă cu ajutorul calculatorului, care a fost mai detaliată.

Înalta Curte constată că, abia la instanţa de apel, s-a prezentat, la solicitarea inculpatei, o declaraţie dată de martorul denunţător, ce a fost tehnoredactată de organul de urmărire penală, respectiv cea din 20 iulie 2015, care ar corespunde cu cea la care martorul a făcut trimitere, şi care potrivit susţinerilor acestuia, a avut un caracter detaliat, şi cu toate acestea, nici în această declaraţie, martorul denunţător nu face vreo referire la înregistrările pe care le-ar fi realizat ori la existenţa vreunui suport pe care să fi înregistrat discuţiile pe care le-a avut cu inculpata, fapt, de asemenea inexplicabil şi cu privire la care martorul nu a oferit vreo explicaţie logică.

Chiar şi în condiţiile în care această declaraţie a fost exclusă de procuror, pe motiv că ar fi fost luată de un ofiţer de poliţie judiciară care nu ar fi fost delegat în cauză, nu explică motivul pentru care, fiind audiat, în detaliu, martorul nu a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală existenţa acestor înregistrări, cu atât mai mult cu cât, potrivit propriilor susţineri, aceste înregistrări le-a făcut pentru a se proteja iar denunţul a fost depus din proprie iniţiativă, după ce a realizat aceste înregistrări.

Se remarcă faptul că, pentru a răspunde criticilor reliefate de instanţa de fond, cu privire la aspectele menţionate, în declaraţia dată de martorul denunţător în faţa instanţei de apel, acesta prezintă o cu totul altă versiune, arătând că, pe data de 23 iunie 2015 a luat legătura cu un ofiţer de la DNA, care i-a spus că doamna procuror nu este şi i-a fixat o altă dată întrucât, în discuţia avută cu ofiţerul respectiv, acesta aflând că martorul este din Târgu Mureş i s-a spus să mai aştepte prezentarea la parchet, întrucât este un procuror din Mureş şi că ar fi fost mai bine să vorbească cu acesta.

Martorul nu a oferit nici o explicaţie privitor la modificarea, în aspectele esenţiale, a depoziţiilor sale, fiind neverosimilă atât explicaţia privind îndrumările date de un ofiţer privind momentul la care martorul denunţător să depună denunţul justificat de prezenţa la serviciu a unui procuror din localitatea de domiciliu a martorului.

Oricum, nici această relatare nu constituie o explicaţie privind absenţa oricărei referiri, în denunţ şi în declaraţia din data de 20 iulie 2015, la înregistrările realizate de martor, în condiţiile în care, potrivit propriilor relatări, existenţa acestor înregistrări l-ar fi determinat să se prezinte la DNA pentru a denunţa comiterea unei fapte penale de către inculpata A.

Un alt aspect contradictoriu, evidenţiat şi de instanţa de fond, este cel privitor la numărul şi marca suporţilor optici pe care s-ar fi aflat înregistrarea convorbirilor, şi care creează un dubiu cu privire la realitatea acestora, în sensul că, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond s-a susţinut că ar fi efectuat înregistrările cu un reportofon, apoi martorul ar fi salvat înregistrările pe două CD-uri ştergând din memoria reportofonului înregistrările, pentru ca ulterior să facă trimitere la un CD, însă la dosarul cauzei există doar suport optic tip DVD+R, marca x, deci diferit de cel sau cele la care martorul face trimitere.

Acest aspect nu a putut fi lămurit de martor şi nici de organul de urmărire penală.

Nu s-a prezentat de martor nici o explicaţie referitoare la motivul care l-a determinat să şteargă înregistrarea originală de pe reportofon, în condiţiile în care a realizat înregistrarea tocmai pentru a o prezenta organului de urmărire penală în probarea susţinerii comiterii de către inculpata A. a unei fapte penale, şi nici motivul pentru care nu a prezentat organului de urmărire penală chiar reportofonul cu care s-a realizat înregistrarea, aspecte care sunt de natură să creeze dubii serioase cu privire la momentul şi modalitatea în care a fost obţinută proba supusă analizei dar şi cu privire la aspectele care se tind a fi dovedite cu aceasta.

Un alt aspect contradictoriu este cel referitor la motivul care l-a determinat pe martor să înregistreze cele două întâlniri, având în vedere că, în denunţul formulat la data de 30 iunie 2015 şi în declaraţia dată la 20 iulie 2015, martorul nu face nici o referire cu privire la această împrejurare, pentru ca în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la doi ani de la depunerea denunţului să susţină că "Urmare discuţiei cu avocata A., temându-mă pentru a nu fi pus în faţa unei ilegalităţi şi în contextul notorietăţii locale a relaţiilor pe care aceasta le avea cu J. şi cu magistratul judecător II. de la Tribunalul Specializat Mureş am hotărât ca următoarele discuţii pe care le voi avea cu avocata să le înregistrez", cu precizarea că, martorul face trimitere la o discuţie pe care ar fi avut-o cu inculpata în data de 16 aprilie 2015, şi în care aceasta i-ar fi oferit sume de bani pentru ca martorul să îşi încalce atribuţiile de serviciu, întâlnire care este menţionată pentru prima dată în această declaraţie.

Astfel, în declaraţia dată de acelaşi martor în 20 iulie 2015 şi exclusă din materialul de urmărire penală de către DNA, deşi descrie cronologic întâlnirile cu inculpata, nu face absolut nicio menţiune despre existenţa vreunei întâlniri în 16 aprilie 2015, dimpotrivă, menţionează expres că a avut o întâlnire cu inculpata în data de 23 iunie 2015 şi că în cadrul acesteia i-ar fi propus mai multe modalităţi de plată în afara onorariului legal stabilit de Adunarea Creditorilor, în scopul de a închide cât mai repede dosarul de insolvenţă şi a nu angaja răspunderea personală a lui J. în procedura insolvenţei.

În declaraţia dată în faţa instanţei de fond martorul a arătat că " Înainte de a formula denunţul şi după prima întâlnire la care doamna mi-a sugerat colaborarea la care m-am referit la începutul declaraţiei, m-am hotărât să mă protejez şi să înregistrez întâlnirile pe care le aveam cu aceasta şi din proprie iniţiativă am înregistrat întâlnirea avută la E. cu ocazia preluării documentelor firmei şi întâlnirea din 23 iunie cu dna avocat care a fost anterioară formulării denunţului"

Înalta Curte subliniază că este imposibil, în măsura în care data de 16 aprilie 2014 ar fi fost data la care martorului denunţător i s-ar fi cerut de inculpată colaborarea, în sens infracţional, în schimbul remiterii unor sume de bani peste onorariul oficial, atitudine care l-a şi determinat pe martor să efectueze înregistrările ulterioare, ca acesta să nu prezinte în denunţ această întâlnire şi discuţie şi să îşi amintească de ea abia după un interval de 2 ani şi după ce, în prima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, cea din 20 iulie 2015, a afirmat că la data de 23 iunie 2015, inculpata i-a solicitat o astfel de colaborare.

Sintetizând, este incert, ambiguu şi contradictoriu, atât momentul cât şi motivul care l-a determinat pe martor să realizeze înregistrările.

Aspectul prezintă importanţă întrucât, nefiind nici o probă privind întâlnirea din data de 16 aprilie 2015, şi mai mult, martorul făcând referire la o primă întâlnire cu inculpata ca fiind cea din 28 aprilie 2015, nu există nici un motiv pentru care martorul să fi realizat înregistrarea din data de 28 aprilie 2015.

Pe de altă parte, dacă martorului i s-ar fi propus de inculpată, încă din data de 16 aprilie 2015, ca în schimbul unei sume de bani să îşi încalce atribuţiile de serviciu, este de neînţeles de ce acesta nu a denunţat fapta încă din data de 16 aprilie 2015, aşteptând până în data de 30 iunie 2015, pentru ca organul de urmărire penală să procedeze la efectuarea actelor de urmărire penală şi la administrarea probatoriului, în condiţiile impuse de C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte evidenţiază că, deşi denunţul a fost depus la data de 30 iunie 2015, iar suportul optic în data de 12 august 2015, apare ca fiind inexplicabil, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor martorului şi situaţiei de fapt reţinute prin actul de sesizare, săvârşirea infracţiunii era în derulare, organul de urmărire penală să procedeze, abia în iunie 2017, deci după 2 ani, la transcrierea înregistrărilor.

Contrar opiniei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, potrivit cu care aceste aspecte nu prezintă relevanţă în aprecierea legalităţii, integrităţii şi veridicităţii probei analizate, Înalta Curte, ca instanţă de apel, în deplin acord cu instanţa de fond, apreciază că aceste elemente sunt definitorii în aprecierea existenţei, integrităţii şi veridicităţii conţinutului înregistrărilor şi aceasta în absenţa suportului original şi a dispozitivului cu care s-a realizat înregistrarea.

Echitatea procedurii impune verificarea oricărui mijloc de probă, a autenticităţii şi integrităţii acestuia pentru ca, elementele factuale, care se reţin în baza sa, să corespundă realităţii.

Înalta Curte face trimitere şi la faptul că, din verificările efectuate prin ascultarea suportului optic pe care se află convorbirile din 28 aprilie 2015 şi din 23 iunie 2015, de către judecătorul fondului, instanţa de fond a reţinut că susţinerile inculpatei în legătură cu aspectele referitoare la consemnarea altor cuvinte sau expresii decât se aude pe înregistrare, ori caracterul incomplet al transcrierii, în contextul în care sunt clare cuvintele pronunţate, sunt reale, constatare care nu a fost combătută în apel şi nici nu s-a oferit vreo explicaţie cu privire la acestea, astfel încât acestea vor fi reţinute şi de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că toate inadvertenţele, toate modificările reliefate, sunt în defavoarea inculpatei, schimbând esenţial contextul şi circumstanţele, pentru a se poate trage concluzia implicării inculpatei în activitatea infracţională denunţată de martorul C.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât aceste înregistrări tind a dovedi veridicitatea susţinerilor martorului din denunţ şi din declaraţiile ulterioare, în condiţiile declaraţiilor contradictorii date de martor, a necoroborării denunţului cu depoziţiile sale şi absenţei altor probe cu care să se coroboreze.

Înalta Curte arată, astfel cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul de apărare. În special trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoială asupra credibilităţii sau exactităţii lor. (Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în cauza Bykov c. Rusiei, paragrafele 88-90)

Având în vedere că un aspect esenţial, pentru a se putea lua în considerare un mijloc de probă, este certitudinea privind autenticitatea sa, integritatea şi exactitatea datelor factuale pe care le oferă, şi luând în considerare că nu mai există posibilitatea verificării acestor elemente, echitatea procedurii, din perspectiva art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, impune excluderea din materialul probator a înregistrărilor realizate de martorul C., astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Referitor la motivul privind greşita achitare a inculpatei A. sub aspectul comiterii infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată următoarele:

Ca situaţie de fapt s-a reţinut de organul de urmărire penală, că inculpata A. "în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectată la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator."

I. Înalta Curte, în deplin acord cu concluzia instanţei de fond, constată că, în data de 16 aprilie 2015 nu a existat nici o întâlnire între martorul C. şi inculpată, astfel încât, nu se poate reţine că, la acest moment, inculpata i-ar fi promis martorului ca, în schimbul unei sume de bani, acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş, aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

În primul rând, se va reţine că la momentul 30 iunie 2015, al sesizării organului de urmărire penală, martorul C. nu a susţinut, în denunţ, că la data de 16 aprilie 2015, s-ar fi întâlnit cu inculpata A. şi că, în cadrul discuţiei, aceasta i-a propus o colaborare, în sens infracţional, respectiv ca, în schimbul unei sume de bani, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

Totodată, se va constata şi inexistenţa vreunui motiv care să fi determinat amânarea de către martor a precizării datelor la care s-a întâlnit cu inculpata şi a discuţiilor purtate cu aceasta, denunţul fiind eliptic cu privire la datele unor întâlniri şi la locaţiile acestora.

Înalta Curte constată că, abia la instanţa de apel, s-a prezentat, la solicitarea inculpatei, o declaraţie dată de martorul denunţător, ce a fost tehnoredactată de organul de urmărire penală, respectiv cea din 20 iulie 2015, şi care, potrivit susţinerilor acestuia, a avut un caracter detaliat, şi cu toate acestea, nici în această declaraţie, martorul denunţător nu face vreo referire la vreo întâlnire care să fi avut loc în data de 16 aprilie 2015, fapt inexplicabil, din moment ce, potrivit susţinerilor ulterioare, cu ocazia acestei întâlniri i s-a propus o colaborare, în sens infracţional.

Este de observat că, în această declaraţie, martorul nu face vreo referire la unul din motivele ilicite pentru care i s-au oferit sume de bani, respectiv să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

Această susţinere o face martorul în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, în iunie 2017, acesta relatând că a avut o primă discuţie cu avocata A., la biroul acesteia, în data de 16 aprilie 2015 care i-a spus că deţine în fapt 50% din grupul de firme aparţinând lui J. şi că fiecare din ei are sarcini în ceea ce priveşte activitatea acestor societăţi, precizându-i totodată că, în activitatea de faliment a debitoarei D. SRL urmează să discute exclusiv cu ea.

A mai arătat martorul că inculpata i-a spus că doreşte să închidă cât mai repede procedura de faliment, sens în care intenţionează să vândă bunurile debitoarei către alte firme din grup, că imobilul debitoarei, care se afla, la momentul respectiv, sub sechestru penal, urmează să fie scos de sub sechestru şi că ar vrea să evite pe cât posibil atragerea răspunderii patrimoniale a lui J.

De asemenea, martorul a mai relatat că inculpata A. i-a spus că trebuie să menţină contractul de asistenţă juridică pe care îl are cu debitoarea şi care fusese menţinut şi de fostul lichidator, asigurându-l pe martor că ea urmează să controleze procesul de lichidare, iar martorul nu trebuie decât să se conformeze indicaţiilor ei.

A susţinut martorul că inculpata A. i-a mai spus ca până la întâlnirea viitoare, când urma să i se predea documentele debitoarei, să se gândească şi la un onorariu pe care îl doreşte, fără a preciza ce fel de onorariu, şi aceasta în condiţiile în care nu avea calitatea legală de a-i propune un onorariu, acesta fiind atributul adunării creditorilor sub rezerva confirmării de către judecătorul sindic.

În acelaşi context, inculpata A. s-a exprimat în sensul că dacă va avea o colaborare bună cu martorul, ca lichidator, o să facă demersuri pentru a fi numit lichidator şi în alte cauze în care ea reprezintă firme debitoare în procese de insolvenţă pe rolul Tribunalului Mureş.

Înalta Curte subliniază că este imposibil, în măsura în care data de 16 aprilie 2014, ar fi fost data la care martorului denunţător i s-ar fi cerut de inculpată colaborarea, în sens infracţional, în schimbul remiterii unor sume de bani peste onorariul oficial, atitudine care, de altfel, l-a şi determinat pe martor să efectueze înregistrările întâlnirilor ulterioare, ca acesta să nu prezinte în denunţ această întâlnire şi nici discuţia avută şi să îşi amintească de ea abia după un interval de 2 ani şi, mai mult, după ce, în prima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, cea din 20 iulie 2015, a afirmat că la data de 23 iunie 2015, inculpata i-a solicitat o astfel de colaborare.

Evidenţiem că, şi cu ocazia confruntării realizată între inculpată şi martorul C., astfel cum rezultă din procesul-verbal de confruntare din 8 august 2017, martorul a susţinut că toate discuţiile referitoare la darea de mită, inclusiv solicitările inculpatei referitoare la vânzarea bunurilor societăţii la un preţ diminuat şi la neangajarea răspunderii, ar fi avut loc numai în biroul inculpatei şi că toate întâlnirile au fost înregistrate.

Înalta Curte remarcă faptul că, presupusa întâlnire din data de 16 aprilie 2015 nu a fost înregistrată.

Ulterior, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul C. a susţinut că a avut suspiciuni asupra comportamentului manifestat de dna A. când a avut prima întâlnire la cabinetul acesteia, atunci când a fost chemat de inculpată, devenind suspicios în momentul în care inculpata A. i-a cerut să colaboreze cu aceasta în sensul în care să nu fie atrasă răspunderea patrimonială a numitului J. urmând ca evaluatorul care urma să stabilească valoarea bunurilor societăţii aflate în faliment să le evalueze sub valoarea acestora, rolul martorului fiind acela de a înstrăina aceste bunuri către una dintre societăţile din cadrul grupului administrat de acelaşi J., relatându-i totodată că deţine 50% din acţiunile grupului de firme . . . . . . . . . .

A susţinut martorul că această întâlnire a avut loc la mijlocul lunii aprilie, în ziua de 16 aprilie.

A mai reliefat martorul că, la aceeaşi întâlnire inculpata s-a referit şi la onorariile mici pe care le primesc lichidatorii şi că s-ar putea găsi o soluţie de colaborare, fără ca martorul să poată susţine că redă cu exactitate susţinerile inculpatei.

Contrar declaraţiei dată în cursul urmăririi penale, în care martorul a afirmat că i s-a cerut direct de inculpată să nu angajeze răspunderea administratorului, martorul C. susţine că nu i s-a cerut direct să nu angajeze răspunderea patrimonială a numitului ..., dar i-a dat de înţeles prin faptul că îi oferea colaborarea în diferite dosare de insolvenţă în care inculpata avea calitatea de avocat, şi i-a dat de înţeles şi faptul că ar avea influenţă asupra procurorului de caz, într-un dosar penal în care era implicată firma E. şi că va interveni la procurorul de caz pentru a ridica sechestrul din dosarul penal, astfel încât până la sfârşitul anul 2015 să poată valorifica către una dintre societăţi, bunurile debitoarei E.

Înalta Curte observă că aspectul pe care martorul l-ar fi subînţeles, nu poate rezulta din situaţia oferirii unei colaborări în dosarele de insolvenţă, remarcând totodată şi faptul că martorul nu a oferit nici o explicaţie a modificării declaraţiei, fiind greu de crezut că, se poate ajunge de la cererea directă, explicită, la subînţelegerea cererii.

Un alt aspect, relatat diferit de martor, este cel privitor la promisiunea unei plăţi care în această depoziţie apare sub forma unei colaborări, prin numirea ca practician în insolvenţă în dosarele societăţilor pe care le reprezenta inculpata, spre deosebire de declaraţia de la urmărire penală în care martorul s-a referit la o simplă colaborare, fără să prezinte amănunte în ce ar consta această colaborare.

Relevant este şi faptul că, martorul nu a mai susţinut că inculpata ar fi adus în discuţie şi plata unui onorariu, peste cel plătit în mod oficial, omisiunea martorului neputând fi explicată, dat fiind că, este de esenţa infracţiunii de dare de mită, sumele de bani sau foloasele promise.

În aceste condiţii, se pune întrebarea retorică ce aspecte sau împrejurări au ridicat suspiciuni martorului C.

În ceea ce priveşte declaraţia dată în faţa instanţei de apel, Înalta Curte remarcă că martorul a fost confuz, ambiguu, contradictoriu, relatând împrejurările referitoare la întâlnirea din 16 aprilie 2015 în mod diferit, în sensul că, dacă la începutul declaraţiei martorul afirmă cert că prima întâlnire a fost în 16 aprilie, la sediul biroului de avocatură, în aceiaşi declaraţie a mai susţinut că prima întâlnire a fost în luna martie sau începutul lunii aprilie, pentru ca, ulterior, tot în aceiaşi declaraţie să afirme că prima întâlnire a avut loc în 16 aprilie 2015, însă la sediul debitoarei.

Înalta Curte remarcă că este pentru prima dată, în apel, când martorul C. afirmă că întâlnirea din data de 16 aprilie 2015 ar fi avut loc la sediul debitoarei, după o primă susţinere, în faţa aceleiaşi instanţe, că întâlnirea a avut loc la biroul inculpatei, comportament evident adaptiv, la susţinerea organului de urmărire penală, din actul de sesizare al instanţei potrivit cu care, întâlnirea din data de 16 aprilie 2015 a avut loc la sediul debitoarei.

Este evident că nici măcar martorul C., până la momentul audierii sale de către instanţa de apel, nu a susţinut că întâlnirea ar fi avut loc la sediul debitoarei.

Înalta Curte observă că se pune întrebarea logică, în sensul că, dacă până la momentul redactării rechizitoriului, martorul a susţinut, în toate declaraţiile date în faţa organului de urmărire penală că, întâlnirea din 16 aprilie 2015 a avut loc la biroul inculpatei, pe ce bază probatorie s-a reţinut, ca situaţie de fapt, de organul de urmărire penală, împrejurarea că întâlnirea din 16 aprilie 2015, a avut loc la sediul debitoarei.

Este fără echivoc că, în realitate, organul de urmărire penală a avut în vedere întâlnirea din 28 aprilie 2015, singura care a avut loc la sediul debitoarei.

Inconsecvenţa martorului este probată şi de faptul că, spre deosebire de declaraţia dată în faţa instanţei de fond, unde martorul nu a susţinut că i s-a promis plata unei sume de bani sub forma unui onorariu, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul revine şi susţine că inculpata i-ar fi promis plata unei sume de bani sub forma unei remuneraţii, însă şi acest ultim aspect este diferit în raport de declaraţia dată în cursul urmăririi penale în care a făcut referire la un "onorariu" şi nu la o "remuneraţie".

Relevant este faptul că, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, ca de altfel şi în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul nu susţine că inculpata i-ar fi solicitat să-şi încalce vreo atribuţie de serviciu, după cum nu i-a cerut să nu formuleze vreo angajare a răspunderii personale ori să intervină în etapa evaluării bunurilor, respectiv să faciliteze valorificarea acestora, la un preţ subevaluat.

Important este şi faptul că, martorul a precizat că inculpata nu i-a spus în mod expres să îl influenţeze pe evaluator, însă martorul a înţeles acest lucru întrucât se dorea vânzarea la un preţ cât mai mic, Înalta Curte remarcând că, de la dorinţa de a se vinde la un preţ mai mic până la influenţarea evaluatorului în stabilirea unor preţuri subevaluate este prea mult, neputându-se, sub nici o formă aprecia că s-ar putea subînţelege cerinţa unei astfel de activităţi infracţionale.

Înalta Curte observă că declaraţiile tuturor martorilor audiaţi la instanţa de fond, martorii F. şi R. audiaţi şi de instanţa de apel referitor la vreo întâlnire dintre inculpată şi martorul C. în data de 16 aprilie 2015, infirmă categoric acest aspect, cei doi martori menţionaţi susţinând, constant, că prima întâlnire a fost în data de 28 aprilie 2015, la sediul debitoarei.

Astfel, martora R. a susţinut că prima întâlnire a avut loc la sfârşitul lunii aprilie 2015, fără să poată specifica cu exactitate data şi la care a participat şi domnul F., precum şi doi angajaţi ai domnului C. (un bărbat şi o femeie) şi o altă colegă de-a martorei, numita S.

A menţionat martora că primele discuţii au avut loc între domnul ... şi doamna A., în biroul domnului ..., unde a avut loc prima întâlnire, discuţii care s-au purtat cu uşa închisă, cu precizarea că este o presupunere a sa faptul că au discutat ceva, cât timp au fost singuri în acel birou şi că, după câteva minute, s-au adunat toate celelalte persoane menţionate anterior, cu precizarea că domnul F. a ajuns ultimul.

Se reţine ca fiind nereal faptul că, inculpata A., direct sau prin intermediari, ar fi deţinut 50% din firmele aparţinând numitului J., după cum nu este real nici faptul că aceasta ar fi administrat vreo firmă din cele menţionate de martorul C., astfel încât nu se poate concluziona că ar fi existat vreun interes, altul decât de natură profesională, privind modul în care se derula procedura de lichidare.

Relevantă este şi declaraţia martorul I., care a reliefat că a fost desemnat evaluator în procedura în care era implicat D. SRL în anul 2013 de către administratorul judiciar reprezentat de dl. F. şi, ulterior în 2016, a fost selectat de C. pentru întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare deoarece, deja cunoştea bunurile, pe care le mai văzuse odată, precizând că nu a avut abordări din partea inculpatei în sensul modului în care să evalueze bunurile firmei debitoare.

Martorul a considerat ca fiind normală reevaluarea unor bunuri în baza unor considerente logice, respectiv faptul că, de la evaluarea iniţială trecuseră aproape 3 ani, că era normală şi stabilirea unor valori reduse întrucât valoarea bunurilor se diminuase, în mod natural, prin efectul folosirii lor şi a trecerii timpului, martorul fiind categoric că nu i s-a cerut nimic şi că valoarea propusă este rezultatul propriei sale convingeri, cu menţiunea că, clădirea analizată a propus-o spre demolare, iar starea acesteia se poate vedea în fotografii, cunoscând că s-a încercat vânzarea clădirii dar nu s-a realizat.

Înalta Curte remarcă, dată fiind profesia martorului C., de practician în insolvenţă, că aceste aspecte erau normale, fireşti şi pentru martor, astfel încât, se va aprecia că martorul nu putea să subînţeleagă altceva decât ceea ce era firesc.

De asemenea, se constată că, şi în măsura în care martorul a subînţeles, era firesc să o întrebe pe inculpată, or, martorul C., inexplicabil, nu a solicitat lămuriri.

Toate aceste reliefări sunt făcute doar pentru a accentua faptul că, şi în măsura în care întâlnirea ar fi fost reală, aspectele prezentate de martor sunt forţate şi ilogice.

În acelaşi sens, Înalta Curte face trimitere şi la declaraţia martorului C. dată în faţa instanţei de apel, în care martorul menţionat arată că în procedura lichidării şi a falimentului este uzuală reevaluarea bunurilor la anumite momente întrucât acestea se pot deteriora, degrada şi îşi pot pierde din valoare.

Totodată, martorul a arătat că nu i s-a cerut de inculpată să desemneze acelaşi evaluator şi nici pe un anumit evaluator, martorul fiind cel care a considerat că trebuie să îl desemneze pe acelaşi evaluator întrucât evaluarea era deja făcută şi nu se impuneau decât anumite ajustări, după cum nu i s-a solicitat de inculpată să îl influenţeze pe evaluator, şi că ceea ce i s-a părut nelegal martorului a fost că se dorea vânzarea către firme la care inculpata avea interes.

Înalta Curte observă că în nici una din declaraţiile date de martorul C. acesta nu a specificat vreo societate către care inculpata i-ar solicitat să vândă bunurile societăţii, mai mult, nu a indicat nici o societate la care aceasta să aibă interes, de orice natură.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că la dosarul cauzei nu există nici o probă din care să rezulte aspectul susţinut de martorul C., astfel încât nu poate fi luată în considerare.

În acelaşi context, Înalta Curte subliniază că inculpata avea posibilitatea să îl abordeze, în măsura în care intenţiona o subevaluare ilicită a bunurilor debitoarei, în mod direct pe martorul I., deci fără intervenţia martorului C.

Din declaraţiile constante ale inculpatei A. rezultă că aceasta a negat constant existenţa acestei întâlniri din data de 16 aprilie 2015.

II. Înalta Curte reţine că a existat o întâlnire la sfârşitul lunii aprilie 2015 între inculpată şi martorul C., ce a avut loc la sediul debitoarei şi nu la biroul inculpatei, întâlnire care a fost înregistrată de martorul C. şi care a constituit, conform materialului probator administrat în cauză, prima întâlnire dintre cei doi, în interes strict profesional.

Totodată, se constată că la această întâlnire nu s-au promis, oferit sau dat bani sau alte foloase pentru ca martorul C. să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, în sensul menţionat de organul de urmărire penală prin actul de sesizare al instanţei.

Înalta Curte constată, referitor la această întâlnire, ce a fost datată de organul de urmărire penală în 28 aprilie 2015, că nu se reţine comiterea unor acte materiale care ar intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită şi nici purtarea unor discuţii între inculpată şi martorul C. care să prezinte relevanţă sub aspectul comiterii acestei infracţiuni.

Astfel, organul de urmărire penală a reţinut că "în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectate la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator.

În dezvoltarea situaţiei de fapt, referitor la data de 28 aprilie 2015, organul de urmărire penală a susţinut că această întâlnire ce a avut loc la sediul debitoarei D. SRL, după primirea documentaţiei de la martorul F., reprezentantul H., martorului C. i se solicită de către inculpată evaluarea activelor debitoarei la preţuri mici.

În realitate, la această întâlnire au participat şi alte persoane, respectiv fostul administrator judiciar, martorul F., doi angajaţi ai BB. IPURL, respectiv numitul HH., consilier juridic în cadrul BB. IPURL, şi o altă persoană de sex feminin, care s-a recomandat ca fiind contabila din cadrul BB. IPURL, precum şi angajaţi ai D. SRL, printre care martora R.

Cu această ocazie s-a realizat procedura de predare a actelor de către vechiul administrator judiciar noului lichidator BB., s-au purtat discuţii vizând predarea actelor contabile ale D. SRL în vederea arhivării acestora şi vizând identificarea şi inventarierea bunurilor, ca şi prime măsuri în etapa de evaluare şi valorificare a activelor.

Totodată, în cadrul aceleiaşi întâlniri, inculpata a arătat că faţă de împrejurarea că o parte din bunurile societăţii au fost evaluate în perioada de observaţie, se impune o nouă reevaluare a acestor bunuri.

Înalta Curte subliniază că aspectul nu prezintă relevanţă din punctul de vedere al activităţii infracţionale, întrucât, fiind prima întâlnire dintre martor şi inculpată, fără să existe o discuţie anterioară între cei doi privind oferirea unor sume de bani sau alte foloase pentru ca martorul C. să îşi încalce atribuţiile de serviciu, coroborat şi cu faptul că, la această întâlnire nu s-a reţinut de acuzare că s-ar fi discutat astfel de aspecte, susţinerea inculpatei că bunurile ar trebui reevaluate, nu poate primi o conotaţie infracţională, cu atât mai mult cu cât s-a oferit o explicaţie logică, normală, firească, a necesităţii efectuării acestei operaţiuni.

Aspectele evidenţiate sunt în concordanţă cu declaraţia martorei R., dată în faţa instanţei de fond, potrivit cu care a avut trei întâlniri cu martorul C., raportat la calitatea pe care o deţineau, cu precizarea că inculpata a participat numai la prima întâlnire, că cele trei întâlniri pe care le-a avut, deci şi prima la care a participat inculpata, au fost în legătură cu obiectul procedurii, respectiv solicitările martorului C. referitor la efectuarea inventarierii şi evaluării bunurilor firmei debitoare şi predare/primire de documente, că discuţiile au avut caracter pur profesional între martor şi inculpata A., prima întâlnire fiind percepută în mod direct de martoră.

Relevantă este şi declaraţia martorului I., care a reliefat că a fost desemnat evaluator în procedura în care era implicat D. SRL în anul 2013 de către administratorul judiciar reprezentat de dl. F. şi, ulterior, în 2016, a fost selectat de C. pentru întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare deoarece deja cunoştea bunurile, pe care le mai văzuse odată, precizând că nu a avut abordări din partea inculpatei în sensul modului în care să evalueze bunurile firmei debitoare.

Martorul a considerat ca fiind normală reevaluarea unor bunuri în baza unor considerente logice, respectiv faptul că, de la evaluarea iniţială trecuseră aproape 3 ani, că era normală şi stabilirea unor valori reduse întrucât valoarea bunurilor se diminuase, în mod natural, prin efectul folosirii lor şi a trecerii timpului, martorul fiind categoric că nu i s-a cerut nimic şi că valoarea propusă este rezultatul propriei sale convingeri, cu menţiunea că, pentru clădirea analizată a propus demolarea, iar starea acesteia se poate vedea în fotografii, cunoscând că s-a încercat vânzarea clădirii dar nu s-a realizat.

Înalta Curte face trimitere şi la declaraţia martorului C. dată în faţa instanţei de apel, potrivit cu care în procedura lichidării şi a falimentului este uzuală reevaluarea bunurilor la anumite momente întrucât acestea se pot deteriora, degrada şi îşi pot pierde din valoare.

Totodată, martorul a arătat că nu i s-a cerut de inculpată să desemneze acelaşi evaluator şi nici pe un anumit evaluator, martorul fiind cel care a considerat că trebuie să îl desemneze pe acelaşi evaluator întrucât evaluarea era deja făcută şi nu se impuneau decât anumite ajustări, după cum nu i s-a solicitat să îl influenţeze pe evaluator, şi că ceea ce i s-a părut nelegal martorului a fost că se dorea vânzarea către firme la care inculpata avea interes.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că la dosarul cauzei nu există nici o probă din cred să rezulte aspectul susţinut de martorul C., astfel încât nu poate fi luată în considerare.

Înalta Curte reliefează că în denunţul din data de 30 iunie 2015, martorul C. nu face nici o menţiune cu privire la data de 28 aprilie 2015, după cum, nici în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, în iunie 2017, martorul C. nu face precizări relevante cu privire la această întâlnire, în acest sens fiind şi declaraţiile din faţa instanţelor de fond şi apel.

III. Înalta Curte reţine că a existat o întâlnire între inculpată şi martorul C., în luna iunie 2015, şi care a fost datată de organul de urmărire penală ca fiind în 23 iunie 2015, ce a avut loc la sediul biroului de avocatură al inculpatei A., întâlnire care a fost înregistrată de martorul C.

Referitor la această întâlnire, organul de urmărire penală a evidenţiat în considerentele actului de sesizare a instanţei că, după preluarea la data de 28 aprilie 2015, la sediul D. SRL, a actelor debitoarei de la fostul lichidator H., prin reprezentant F., martorul C. s-a întâlnit la data de 23 iunie 2015 cu inculpata A. la biroul acesteia şi că la finalul discuţiei despre aspecte privind derularea procedurii, inculpata s-a oferit ca în schimbul unei conduite pasive, care să protejeze interesele patronului J., să-i achite martorului, cu titlu de mită, o sumă de bani, echivalentul onorariului pe care firma sa de avocatură ar trebui să-1 încaseze lunar de la debitoare printr-un contract de asistenţă juridică.

S-a susţinut că, în acest sens, inculpata A. i-a propus martorului ca în baza contractului de asistenţă juridică între SCPA A. şi asociaţii şi debitoarea D. SRL, încheiat anterior intrării în insolvenţă şi confirmat de fostul administrator judiciar, să factureze lunar debitoarei echivalentul în RON a sumei de 500 de euro, pe care, după ce o încasează şi îşi reţine taxele şi impozitele, i-o va înmâna cu titlu de mită, context în care, martorul C. a acceptat, formal, propunerea inculpatei şi a formulat denunţ, conştientizând caracterul infracţional al activităţii iniţiate.

Înalta Curte remarcă faptul că, nu s-a susţinut de acuzare că la această întâlnire, inculpata i-ar fi solicitat martorului să îşi încalce atribuţiile de serviciu, ci doar că a discutat despre modalitatea în care i se va plăti martorului o sumă de bani şi aceasta pentru a avea o atitudine pasivă.

În primul rând subliniem că, în măsura în care s-a stabilit că întâlnirea din data de 16 aprilie 2015 nu a avut loc şi având în vedere că, la întâlnirea, datată 28 aprilie 2014, nu s-a discutat nimic despre o eventuală atitudine pasivă a martorului C. în scopul protejării intereselor societăţii debitoare, în sensul reţinut de organul de urmărire penală, este evidentă concluzia că, în condiţiile în care în data de 23 iunie 2015, nu se susţine că inculpata ar fi avansat vreo solicitare explicită sau implicită martorului C., nu exista nici un motiv ilicit pentru care inculpata să îi fi oferit martorului C. vreo sumă de bani.

Concluzia că, la acea dată, inculpata nu a adresat nici o solicitare martorului, în sensul încălcării atribuţiilor de serviciu rezultă, chiar din declaraţia martorului C. dată în iunie 2017, în cursul urmăririi penale, potrivit cu care, " am formulat denunţul după ce, la data de 23 iunie 2015, la finalul întâlnirii cu avocata A. aceasta mi-a propus să mă plătească lunar cu suma reprezentând onorariul avocaţial încasat de firma sa de avocatură de la debitoare, mai puţin taxele şi impozitele.

Practic, A. mi-a propus iar eu am fost de acord, formal, urmând să sesizez ulterior organele de urmărire penală ca, lunar, să factureze servicii avocaţiale către debitoare în baza contractului de asistenţă juridică, în valoare de 500 curo, în echivalent RON/lună, pe care îi avea încheiat anterior numirii mele. Eu urma să aprob factura şi să dispun plata acesteia în contul SCPA A. şi Asociaţii. Ulterior, aveam să primesc suma respectivă la negru de la avocata A., mai puţin taxele şi impozitele aferente sumei respective."

Este evident că martorul denunţător nu face nici o referire la vreo solicitare a inculpatei A. în sensul reţinut de organul de urmărire penală, ci doar că, până la oferirea acelei sume de bani au discutat de procedura de insolvenţă, aspect care este recunoscut şi de inculpată.

Dat fiind faptul că, atât întâlnirea din data de 28 aprilie 2015 cât şi cea din 23 iunie 2015 au fost înregistrate de martorul denunţător şi că din conţinutul acestora nu rezultau aspecte relevante pentru existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de dare de mită, s-a impus reţinerea în situaţia de fapt din rechizitoriu şi a unei întâlniri inexistente, cea din 16 aprilie 2015, dată la care s-ar fi făcut de inculpată solicitările privind încălcarea atribuţiilor de serviciu de către martorul denunţător, în sensul evidenţiat de organul de urmărire penală, cât şi oferirea unei sume de bani sau a altor foloase. Această situaţie de fapt a fost înlăturată în baza materialului probator administrat şi analizat coroborat.

În declaraţia dată de martorul C. în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, s-a arătat că suma de bani urma să i se remită pentru a nu angaja răspunderea patrimonială, neprecizând martorul dacă inculpata i-ar fi solicitat expres acest lucru, or, dacă ar fi subînţeles aceasta din discuţia avută cu inculpata.

Relevant este însă faptul că în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul C. nu a mai susţinut că la întâlnirea din data de 23 iunie 2015 inculpata i-ar fi solicitat ceva.

Înalta Curte evidenţiază că această întâlnire a fost solicitată de martorul C.

Se va reţine că întâlnirea din data de 23 iunie 2015 dintre inculpată şi martorul C. se încadrează în cursul normal al procedurii de faliment, dată la care cei doi au analizat situaţii ce urmau să fie incluse în raportul lunar de activitate ce trebuia să fie prezentat de martor judecătorului sindic, aspect ce este probat prin raportul lunar de activitate întocmit de martorul C. nr. 3555 din 27 august 2015 publicat în BPI nr. 14486 din 31 august 2015.

În raport s-a indicat faptul că s-a demarat procedura de selecţie a ofertelor din partea unor evaluatori în vederea realizării procedurii de evaluare bunuri, precum şi selecţia unor societăţi de arhivare în vederea demarării procedurii de arhivare a actelor societăţii şi s-a prezentat situaţia litigiilor societăţii, astfel cum acestea i-au fost prezentate de inculpată la acea întâlnire din iunie.

Aşa cum deja s-a reliefat, martorul C. recunoaşte că s-a discutat de procedura falimentului.

Arătăm faptul că de la desemnarea societăţii martorului C. ca lichidator judiciar, şi până la întâlnirea din data de 23 iunie 2015 inclusiv, deci până la momentul la care s-a discutat de remiterea unei sume de bani către martorul C., acesta nu se adresase nici unei instituţii cu atribuţii în procedura de lichidare a societăţii debitoare, cu vreo sesizare privind comiterea unor ilegalităţi, de asemenea, nu sesizase nici comitetul director al creditorilor şi nici creditorul majoritar, care era ANAF - Mureş, cu vreo înştiinţare relativ la săvârşirea unor nelegalităţi.

Înalta Curte subliniază că abia la data de 20 noiembrie 2015 martorul C. a depus la dosarul de faliment Raportul nr. x din 11 noiembrie 2015 de completare la raportul de cauze nr. 3 din 8 aprilie 2013 întocmit de H. şi la Raportul nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de BB., apreciind că vinovat de ajungerea debitoarei în insolvenţa este administratorul J. şi că se impune angajarea răspunderii acestuia în baza prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Această împrejurare va fi analizată însă la momentul la care se va analiza întâlnirea dintre inculpată şi martorul C. din data de 12 noiembrie 2015.

Coroborând acest fapt cu împrejurarea că nici în data de 28 aprilie 2015 şi nici în data de 23 iunie 2015 nu au existat discuţii între inculpată şi martorul denunţător în care acesta să evidenţieze neregularităţi în derularea procedurii falimentului anterior momentului desemnării societăţii sale ca lichidator judiciar şi care ar fi putut fi ascunse prin intervenţia martorului C., Înalta Curte îşi însuşeşte motivul arătat de inculpată cu privire la hotărârea sa de a-i remite martorului o sumă de bani, ca fiind unul caritabil.

În acest sens arătăm că, martorul C. a susţinut, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, că după preluarea funcţiei de lichidator, ce a avut loc în luna octombrie 2014 şi, în baza unei analize preliminare pe care a făcut-o după această dată, a concluzionat că se impune completarea raportului privind cauzele ajungerii în insolvenţă, în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru următoarele fapte: au folosit bunurile şi creditele persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte persoane; au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit, persoana juridică, la încetarea de plăţi; au deturnat sau au ascuns o parte din activele persoanei juridice, ori au mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia.

S-a reliefat de martor că a ajuns şi la concluzia necesităţii sesizării judecătorului sindic, în conformitate cu prevederile art. 11 lit. g) din Legea nr. 85/2006, ca urmare a constatării elementelor infracţionale de la art. 143 şi 144 din Legea nr. 85/2006, urmând a propune, spre aprobare, adunării creditorilor, în cazul existenţei unui grup de societăţi, deschiderea procedurii prevăzute la art. 183 - 203 din Legea nr. 85/2014, noua lege privind procedurile de insolvenţă şi că în cadrul procedurii de insolvenţă, hotărârile judecătorului sunt executorii (art. 12 din Legea nr. 85/2006).

Aşa cum s-a evidenţiat deja, până în data de 23 iunie 2015 inclusiv, martorul C., chiar dacă este în eroare cu privire la procedura de sesizare a judecătorului sindic ori cu privire la completarea raportului privind cauzele insolvenţei şi angajarea răspunderii administratorului statutar, nu a întreprins nici un demers în sensul menţionat, mai mult, nici măcar nu a adus la cunoştinţa inculpatei intenţia sa, şi care să fi justificat intervenţia acesteia, în sensul solicitărilor adresate martorului de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, aspect care a fost avut în vedere de instanţa de apel pentru a reţine caracterul caritabil al hotărârii de a remite sume de bani martorului C.

A mai susţinut martorul că ar fi avut o discuţie cu reprezentanţii creditorului majoritar, fără a putea indica însă amănunte referitoare la dată, locaţie, persoană, cu sublinierea instanţei de apel că nu s-a administrat nici o probă că o asemenea discuţie ar fi avut loc, deşi ar fi existat această posibilitate, creditorul majoritar fiind o instituţie de stat, probe care să reflecte realitatea susţinerilor martorului C.

În cadrul acestei discuţii, conform susţinerilor martorului, creditorul majoritar ar fi invocat nelegalitatea contractelor de cesiune şi totodată ar fi solicitat, ca martorul C., ca reprezentant al societăţii de lichidare, să demareze procedura de angajare a răspunderii administratorului, toate aceste împrejurări fiindu-i relatate inculpatei în data de 16 aprilie 2015.

Reliefăm că în luna martie 2015 creditorul majoritar a transmis doar o adresă noului lichidator, însă, conţinutul acesteia are un caracter general, nereferindu-se în mod explicit la administratorul statutar, ci, doar de a stabili cauzele insolvenţei, astfel încât adresa din martie 2015 nu prezintă relevanţă în probarea acuzaţiei adusă inculpatei A.

Esenţial este şi faptul că nu se confirmă faptul relatat de martorul C. potrivit cu care, în măsura în care nu ar fi promovat acţiune pentru angajarea răspunderii administratorului statutar, nu ar fi fost confirmat ca lichidator.

Demersurile indicate de organul de urmărire penală în cererea de apel sunt ulterioare datei de 23 iunie 2015, fiind din luna noiembrie 2015.

Înalta Curte face trimitere la considerentele în baza cărora a reţinut că întâlnirea din data de 16 aprilie 2015 nu a avut loc, după cum nu a existat nici o discuţie, la acea dată, între inculpată şi martorul C., astfel încât, Înalta Curte înlătură şi susţinerea martorului denunţător potrivit cu care ar fi discutat cu inculpata despre solicitarea creditorului majoritar.

Înalta Curte reaminteşte, dat fiind că, atât întâlnirea din data de 28 aprilie 2015, cât şi cea din 23 iunie 2015 au fost înregistrate de martorul denunţător şi că, din conţinutul acestora, nu rezultau aspecte relevante pentru existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de dare de mită, că s-a impus să se reţină, în situaţia de fapt din rechizitoriu şi a unei întâlniri inexistente, cea din 16 aprilie 2015, dată la care s-ar fi făcut de inculpată solicitările privind încălcarea atribuţiilor de serviciu de către martorul denunţător, cât şi oferirea unei sume de bani sau a altor foloase, situaţie de fapt care, în baza materialului probator administrat şi analizat coroborat, a fost înlăturată.

Oricum, instanţa constată şi faptul că, ANAF Mureş ar fi avut posibilitatea de a sesiza, în mod direct, atât organele judiciare penale cât şi judecătorul sindic cu o cerere de angajare a răspunderii administratorului statutar.

Remarcăm încă o dată caracterul inconsecvent al susţinerilor martorului C., inclusiv referitor la acest aspect, în condiţiile în care, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale susţine că personal a sesizat nelegalitatea contractelor de cesiune şi totodată că personal a considerat că se impune completarea raportului privitor la cauzele insolvenţei pentru a se putea angaja răspunderea administratorului statutar şi a altor persoane, iar în declaraţiile ulterioare, în faţa instanţei de fond şi de apel, revine şi arată că ANAF Mureş, în calitate de creditor majoritar, i-a solicitat să acţioneze în sensul arătat, însă aceasta abia în data de 27 noiembrie 2015 şi doar în baza raportului întocmit de martor în data de 11 noiembrie 2015, publicat în BIP în data de 23 noiembrie 2015.

Mai mult, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul C. a menţionat că, în discuţia pe care a avut-o cu reprezentanţii creditorului majoritar a arătat că aceste contracte nu mai puteau fi anulate şi, totodată că nu mai este posibilă atragerea răspunderii administratorului statutar în raport de nelegalitatea încheierii contractelor de cesiune.

În consecinţă, pentru argumentele prezentate, Înalta Curte a stabilit că, hotărârea inculpatei de a remite martorului o sumă de bani a avut caracter caritabil, neavând nici o legătură cu derularea procedurii de lichidare sau cu atribuţiile pe care le avea martorul C., în cadrul acelei proceduri şi că aceasta s-a realizat urmare a victimizării martorului privind remuneraţia mică şi problemele financiare pe care le avea la acel moment.

IV. Înalta Curte reţine că la data de 19 august 2015, inculpata A. i-a dat martorului C. circa 2.000 RON, în considerarea discuţiei avută cu două luni înainte, cu menţiunea că nici cu ocazia acestei întâlniri, inculpata nu a solicitat martorului să îşi încalce atribuţiile de serviciu în sensul reţinut de organul de urmărire penală.

Subliniem totodată că, la acest moment, martorul denunţător a acţionat ca agent al statului, dat fiind că se înregistrase denunţul său la organul de urmărire penală, încă din data de 30 iunie 2015.

În actul de sesizare al instanţei s-a arătat că la data de 18 august 2015, orele 11:10:57, inculpata A. 1-a contactat telefonic pe martorul C. şi au stabilit să se întâlnească în ziua următoare, în jurul orei 09:00, înţelegere în baza căreia, la data de 19 august 2015, martorul C. s-a deplasat la biroul inculpatei, din Târgu Mureş, strada x nr. 14, judeţul Mureş, unde aceasta i-a remis martorului suma de 2.000 RON, sumă care, la data de 25 august 2015, a fost predată, din proprie iniţiativă de martorul C. organului de urmărire penală.

Se va reţine că nici la această dată inculpata A. nu a adresat martorului C. vreo cerere în sensul ca acesta să îşi încalce atribuţiile de serviciu în sensul evidenţiat de organul de urmărire penală, dimpotrivă au fost discuţii strict profesionale relativ la procedura falimentului, fapt confirmat chiar de martorul C. prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale.

Astfel, martorul menţionat a arătat că la data de 19 august 2015, în jurul orei 09:00, s-a deplasat la biroul avocatei A. cu care stabilise anterior, telefonic, o întâlnire loc unde aceasta i-a înmânat un plic în care i-a spus că se află suma de 2000 RON, conform înţelegerii, sumă de bani care a fost primită de martor, cu precizarea că suma de bani i-a fost remisă în plic, a numărat-o după care a reintrodus-o în plic şi că, în continuare, au discutat despre procedura falimentului iar la plecare martorul a luat plicul cu bani.

Înalta Curte remarcă însă că situaţia de fapt reţinută de organul de urmărire penală cuprinde o eroare, în sensul că întâlnirea nu a avut loc la iniţiativa inculpatei ci a martorului C., aspect confirmat de acesta în chiar declaraţia dată în cursul urmăririi penale, nefiind prima dată când, singurul martor al acuzării, infirmă situaţia de fapt stabilită de organul de urmărire penală.

Aspectul este important întrucât subliniază faptul că nu inculpata era cea interesată să se întâlnească cu martorul C., ci acesta din urmă era direct interesat să ia legătura cu inculpata, cu atât mai mult cu cât, martorul era consiliat " strategic" de organul de urmărire penală, mai exact de procurorul de caz.

Înalta Curte subliniază că fără nici o intervenţie din partea inculpatei, martorul C. a întocmit Raportul lunar de activitate nr. 3555 din 27 august 2015 publicat în BPI nr. 14486 din 31 august 2015, în care s-a indicat faptul ca s-a demarat procedura de selecţie a ofertelor din partea unor evaluatori în vederea realizării procedurii de evaluare bunuri, precum şi selecţia unor societăţi de arhivare în vederea demarării procedurii de arhivare a actelor societăţii şi s-a prezentat situaţia litigiilor societăţii, fără să includă în acesta presupusele constatări personale privind nelegalitatea contractelor de cesiune şi nici să solicite angajarea răspunderii personale şi penale a administratorului statutar, astfel cum le-a menţionat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale.

V. Înalta Curte reţine că în datele de 11 septembrie 2015 şi 16 septembrie 2015, martorul C. s-a întâlnit cu inculpata A., întâlniri la care, de asemenea, inculpata nu a solicitat martorului să îşi încalce atribuţiile de serviciu în sensul reţinut de organul de urmărire penală, cu precizarea că, la data de 16 septembrie 2015, inculpata a remis martorului suma de 1750 RON, conform discuţiei din data de 23 iunie 2015, în scop caritabil.

Referitor la aceste două întâlniri, în actul de sesizare al instanţei s-a evidenţiat că, la data de 10 septembrie 2015, ora 18:21:04, inculpata a stabilit telefonic să se întâlnească în ziua următoare, în jurul orei 11:00, cu martorul C., întâlnire care a avut loc în biroul inculpatei şi unde s-a discutat, printre altele, despre reevaluarea bunurilor debitoarei, inculpata insistând să se discute cu evaluatorul (n.n. I.) în vederea obţinerii unor preţuri mai mici decât valoarea de piaţă.

S-a evidenţiat că, în cadrul aceleiaşi discuţii, inculpata îi pune în vedere martorului că doreşte să cumpere activele debitoarei pe alte firme din grup.

Totodată, s-a reţinut că, la data de 16 septembrie 2015, în biroul său, inculpata A. i-a remis martorului C. suma de 1.750 RON, un post-it conţinând însemnări olografe referitoare la explicitarea sumelor reţinute ca impozite şi taxe din onorariul avocaţial şi factura fiscală nr. x din 11 septembrie 2015.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul C., în referire la cele două întâlniri, a arătat că la data de 11 septembrie 2015 inculpata A. l-a chemat la biroul său şi i-a pus în vedere că evaluatorul bunurilor debitoarei trebuie să le evalueze la preţuri mici pentru a putea fi cumpărate avantajos de alte firme din grup şi totodată că, în acest sens, urmează să discute personal cu evaluatorul I., pe care îl cunoştea şi care făcuse anterior evaluări ale aceloraşi bunuri, evaluări care nu îi conveneau pentru că rezultaseră preţuri mai mari decât dorea. (s.n.)

A mai susţinut martorul că la data de 16 septembrie 2015, s-a deplasat la biroul inculpatei A. care i-a înmânat un plic cu suma de 1.750 RON, explicându-i că a oprit şi alte taxe, de aceea sunt mai puţini ca data trecută, sens în care i-a înmânat şi un post-it pe care i-a explicat în scris că din suma de 2.210 RON reprezentând onorariul facturat fără TVA, a scăzut 475 RON, reprezentând 16% şi 5,5% iar diferenţa de 1.735 RON a rotunjit-o la 1.750 RON, împrejurare în care martorul a numărat banii, i-a reintrodus în plic.

A precizat martorul că ulterior acestui moment au discutat despre procedură şi că, la momentul plecării a luat plicul cu bani pe care,ulterior, i-a predat organului de urmărire penală.

Înalta Curte evidenţiază că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că în data de 11 septembrie 2015, inculpata i-ar fi cerut martorului să se implice în procedura de reevaluare a bunurilor societăţii debitoare în sensul stabilirii unor valori sub valoarea de piaţă, singura probă fiind depoziţia martorului denunţător din cursul urmăririi penale,

Înalta Curte remarcă însă că susţinerile martorului sunt totuşi contradictorii, în sensul că din declaraţie se înţelege că cei doi doar ar fi discutat despre necesitatea reevaluării bunurilor sub valoarea de piaţă însă inculpata urma să discute personal cu evaluatorul pentru a obţine acest rezultat şi aceasta întrucât îl cunoştea.

Concluzia care se impune este, că şi în măsura în care ar fi avut loc o asemenea discuţie, din aceasta nu rezultă că inculpata i-a solicitat martorului C. să ia legătura cu evaluatorul pentru ca acesta să reducă preţurile ci inculpata urma să facă acest demers.

Înalta Curte subliniază că declaraţia martorului C. din cursul urmăririi penale este singulară în ceea ce priveşte susţinerea martorului că la data de 11 septembrie 2015 inculpata i-ar fi solicitat să se implice în procedura de reevaluare a bunurilor în sensul stabilirii unei valori sub valoarea de piaţă, întrucât aceasta era în interesul inculpatei, având în vedere declaraţiile date în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel,când nu a mai reliefat această împrejurare.

De asemenea reliefăm că afirmaţiile martorului în sensul menţionat, sunt combătute de declaraţiile tuturor celorlalţi martori audiaţi în cauză.

Astfel, martorul F., persoană ce a avut calitatea de administrator judiciar, respectiv administrator al SC H. în perioada în care firma D. SRL s-a aflat în procedura insolvenţei şi care a precizat că, niciodată inculpata nu i-a solicitat să subevalueze bunurile.

Martora R. a susţinut că de la deschiderea procedurii insolvenţei s-a încercat vânzarea bunurilor firmei SC D. SRL, în mai multe etape şi că nu a existat niciun moment în care inculpata A. să fi fost propozabilă pentru a achiziţiona la un preţ inferior bunurile firmei, aspect valabil şi cu privire la domnul J.

S-a precizat de martoră că asociat majoritar al acestei firme era soţia domnului J., respectiv V., domnul ... are calitatea de director general, iar firma este administrată de domnul W.

Martorul I., evaluatorul desemnat chiar de martorul C., a reliefat că a fost desemnat evaluator în procedura în care era implicat D. SRL în anul 2013 de către administratorul judiciar reprezentat de dl. F. şi, ulterior în 2016, a fost selectat de C. pentru întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare deoarece, deja cunoştea bunurile, pe care le mai văzuse odată, precizând că nu a avut abordări din partea inculpatei în sensul modului în care să evalueze bunurile firmei debitoare.

Martorul a considerat ca fiind normală reevaluarea unor bunuri în baza unor considerente logice, respectiv faptul că, de la evaluarea iniţială trecuseră aproape 3 ani, că era normală şi stabilirea unor valori reduse întrucât valoarea bunurilor se diminuase, în mod natural, prin efectul folosirii lor şi a trecerii timpului, martorul fiind categoric că nu i s-a cerut nimic şi că valoarea propusă este rezultatul propriei sale convingeri, cu menţiunea că, pentru clădirea analizată a propus demolarea, iar starea acesteia se poate vedea în fotografii, cunoscând că s-a încercat vânzarea clădirii dar nu s-a realizat.

Înalta Curte face trimitere şi la declaraţiile martorului C. date în faţa instanţei de fond şi de apel în care acesta şi-a exprimat opinia cu privire la evaluarea bunurilor societăţii debitoare, în sensul că în procedura lichidării şi a falimentului este uzuală reevaluarea bunurilor la anumite momente întrucât acestea se pot deteriora, degrada şi îşi pot pierde din valoare.

A mai menţionat martorul că inculpata nu i s-a cerut să desemneze acelaşi evaluator şi nici pe un anumit evaluator, martorul fiind cel care a considerat că trebuie să îl desemneze pe acelaşi evaluator în condiţiile în care evaluarea era deja făcută şi nu se impuneau decât anumite ajustări.

De asemenea, martorul a arătat că nu i s-a solicitat să îl influenţeze pe evaluator şi că ceea ce i s-a părut nelegal martorului a fost că se dorea vânzarea către firme la care inculpata avea interes.

Deşi această temă, a interesului pe care inculpata l-ar fi avut la nivelul unor firme, este reluată constant de martorul C., Înalta Curte observă că în nici una din declaraţiile date de martor, acesta nu a specificat vreo societate către care inculpata i-ar fi solicitat să vândă bunurile societăţii, or la care aceasta să aibă interes, de orice natură.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că, la dosarul cauzei nu există nici o probă din care să rezulte aspectul susţinut de martorul C., astfel încât, nu poate fi luat în considerare.

Se va sublinia că întâlnirea din data de 11 septembrie 2015 nu a fost stabilită de inculpată.

Referitor la întâlnirea din data de 16 septembrie 2015, Înalta Curte evidenţiază că nu s-a formulat nici o cerere de inculpată în sensul evidenţiat de organul de urmărire penală, aspect confirmat chiar de martorul C., în declaraţia dată în cursul urmăririi penale în care arată că la acea întâlnire i s-a remis doar suma de 1750 RON şi a discutat cu inculpata A., despre procedură.

Înalta Curte evidenţiază că în luna septembrie martorul C. nu a întocmit nici o completare la raportul privind cauzele insolvenţei în care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale procedurii de lichidare şi care să impună angajarea răspunderii administratorului statutar, martorul fiind în eroare în ceea ce priveşte afirmaţia potrivit cu care "în septembrie am publicat în BPI completarea la raportul privind cauzele insolvenţei, fără să o anunţ pe doamna avocat de acest demers al meu şi asta la propunerea dnei procuror. Doar în noiembrie l-am predat şi dnei avocat".

În sensul menţionat, Înalta Curte arată că în data de 7 septembrie 2015 a fost publicat în BPI sub nr. x un document intitulat tot "Completare la raportul privind cauzele insolvenţei" în care martorul nu indică vreo presupusă ilegalitate produsă în administrarea societăţii.

Eroarea este evidentă întrucât documentul care a fost prezentat în luna noiembrie inculpatei şi despre care martorul susţine că ar fi fost publicat în luna septembrie, document care este tot o completare la raportul privind cauzele insolvenţei, a fost publicat în BPI sub nr. 20195 în 23 noiembrie 2015.

În raport de toate aspectele prezentate, Înalta Curte va reţine că suma de bani remisă martorului C. în data de 16 septembrie 2015 s-a făcut tot în scop caritabil.

Înalta Curte mai evidenţiază că din data de 14 septembrie 2015 societatea de lichidare reprezentată de martorul C. nu a fost confirmată în calitate de lichidator judiciar, urmând să fie înlocuită cu o altă societate, aspect pe care, în data de 16 septembrie 2015, îl cunoştea atât inculpata cât şi martorul C. care a anunţat procurorul de caz despre această împrejurare.

În acest sens facem trimitere la Adresa nr. x din 14 septembrie 2015 a ANAF prin AJFP Mureş depusă la dosarul de insolvenţă D. la data de 16 septembrie 2015 prin care creditorul bugetar a informat judecătorul sindic şi pe toţi participanţii la procedura insolvenţei că BB. nu a fost confirmat ca lichidator judiciar, .

VI. Înalta Curte reţine că în datele de 3 noiembrie 2015 şi 12 noiembrie 2015, martorul C. s-a întâlnit cu inculpata A., întâlniri la care, de asemenea, inculpata nu a solicitat martorului să îşi încalce atribuţiile de serviciu în sensul reţinut de organul de urmărire penală, cu precizarea că, la data de 03.112015, inculpata a remis martorului suma de 1750 RON, conform discuţiei din data de 23 iunie 2015, în scop caritabil.

În referire la cele două întâlniri, în actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că la data de 2 noiembrie 2015, inculpata A. şi martorul C. au stabilit telefonic să se întâlnească la biroul acesteia, în ziua următoare, la 15:30, întâlnire care a avut loc şi când, inculpata A. a remis martorului C. suma de 1.750 RON şi un post-it conţinând însemnări olografe referitoare la explicitarea sumelor reţinute ca impozite şi taxe din onorariul avocaţial, sumă care, la data de 9 noiembrie 2015 a fost predată de martor organului de urmărire penală.

S-a evidenţiat că, ulterior remiterii sumei de bani, în discuţia cu martorul C., inculpata şi-a manifestat interesul de a urgenta vânzarea activelor debitoarei către alte firme din grup până la următorul termen al procesului de faliment.

Totodată, s-a reţinut că la data de 12 noiembrie 2015, inculpata A. şi martorul C. au stabilit telefonic să se întâlnească în cursul aceleiaşi zile, în jurul orei 15:00, la biroul inculpatei şi că, în cursul discuţiei care a avut loc, inculpata s-a arătat total nemulţumită de răspunsul pregătit de martor la o adresă a finanţelor publice în ceea ce priveşte activitatea debitoarei în procedura de insolvenţă.

S-a evidenţiat faptul că martorul C., în calitate de reprezentant al lichidatorului BB. IPURL, a transmis către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu adresa de răspuns nr. x din 10 noiembrie 2015, în cuprinsul căreia a menţionat, printre altele: "(...) nu s-a putut face către creditorii debitoarei ca urmare a cesionării creanţelor, pe parcursul anilor 2014 şi 2015, în baza unor acte lovite de nulitate absolută având în vedere lipsa avizului, din partea fostului administrator judiciar care nu a contrasemnat aceste operaţiuni (...)

- prin angajarea răspunderii în solidar a administratorului J. în baza prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (...)

În calitate de lichidator judiciar, în urma analizării documentelor solicitate, impune angajarea persoanelor vinovate, în baza art. 138 prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoane juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane (...)" (s.n.)

S-a apreciat de organul de urmărire penală că motivul pentru care inculpata A. şi-a manifestat nemulţumirea faţă de martorul C. şi i-a cerut acestuia să se prevaleze de faptul că nu a fost confirmat ca lichidator pentru a nu redacta răspunsul respectiv către DRGFP 7 Sibiu, a fost acela că prin răspunsul respectiv martorul nu mai respecta înţelegerea infracţională pentru care primise cu titlu de mită suma de 5.500 de RON.

Se arată, totodată, că urmare a acestui demers al martorului, inculpata a încetat să mai factureze onorariu avocaţial către debitoare şi implicit să-i mai achite acestuia sume de bani cu titlu de mită.

Se face trimitere la corespondenţa cu SCPA A. şi asociaţii, din care rezultă că între firma de avocatură şi D. SRL, la data de 23 iunie 2015, se afla în vigoare Contractul de asistenţă juridică nr. 49275 din 1 iulie 2014 în valoare de 500 euro + TVA lunar, iar singurele facturi emise în cursul anului 2015, în baza contractului menţionat au fost: nr. x din 16 iulie 2015 achitată cu OP în dala de 13 august 2015, nr. y din 11 septembrie 2015 achitată cu OP în data de 14 septembrie 2015 şi nr. z din 9 octombrie 2015 achitată cu OP în data de 30 octombrie 2015, fapt care confirmă indubitabil că înţelegerea infracţională iniţiată de inculpată s-a materializat strict în perioada în care martorul denunţător a avut calitatea de lichidator al D. SRL şi a adoptat conduita solicitată de inculpată.

Martorul C., în referire la cele două întâlniri, a evidenţiat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, faptul că la data de 3 noiembrie 2015, s-a deplasat la biroul avocatei A. care i-a înmânat un plic cu suma de 1.750 RON împreună cu un post-it din care rezulta că din cei 2.740 RON reprezentând onorariul avocaţial, 530 RON reprezintă TVA iar din diferenţa de 2.210 RON a oprit 475 RON, rezultând suma de 1.734 RON şi că a numărat banii după care i-a reintrodus în plic.

S-a reliefat de martor că, la acea dată, inculpata A. i-a pus în vedere că trebuie să grăbească vânzarea bunurilor, astfel încât să nu se ajungă la termenul următor în dosarul de faliment, când urma să fie confirmat un nou lichidator şi, practic, martorul nu mai avea competenţă.

S-a arătat de martor că, după acea discuţie, a plecat, luând şi plicul cu suma de 1.750 RON.

S-a subliniat de martor faptul că la data de 10 noiembrie 2015 a transmis către DRGFP Sibiu adresa nr. x prin care a răspuns întrebărilor adresate de această structură, privind debitoarea D.

Totodată, martorul a menţionat că s-a întâlnit cu inculpata pe data de 12 noiembrie 2015, la biroul acesteia şi i-a prezentat completarea raportului de cauze, aşa cum îi fusese solicitat de către principalul creditor, ANAF Mureş, încă din martie 2015, martorul evidenţiind că inculpata A. a fost revoltată de cele consemnate de martor şi i-a cerut, insistent, să nu depună respectiva completare, motivând că nu a fost confirmat ca lichidator.

Martorul a mai arătat că, atât în adresa de răspuns către DRGFP Sibiu cât şi în raportul de cauze adresat Tribunalului Specializat Mureş, a învederat situaţia reală a debitoarei D. SRL, situaţie care a nemulţumit-o pe avocata A.

Fiind audiat de instanţa de fond, martorul C. a susţinut, în referire la întâlnirea din 12 noiembrie 2015, că a fost trimis de doamna procuror care instrumenta dosarul de urmărire penală să se întâlnească cu inculpata şi aceasta în contextul în care trebuia să urgenteze procedura de lichidare, întrucât urma să fie înlocuit din funcţia de lichidator fiind nevoit să prezinte inculpatei completarea raportului privind cauzele insolvenţei pentru a vedea reacţia acesteia, recunoscând chiar că "a jucat puţin teatru".

În declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul C. a arătat că a luat legătura cu procurorul de caz, i-a adus la cunoştinţă faptul că urma să fie înlocuit şi aceasta pentru a i se spune cum să procedeze în continuare şi, după această discuţie cu procurorul de caz, martorul a procedat la finalizarea raportului, cu menţiunea că, procurorul i-a spus să se prezinte la inculpată cu raportul întocmit, pentru a constata dacă inculpata îi va cere să îşi încalce atribuţiile.

Înalta curte evidenţiază că nu există nici un mijloc de probă care să probeze conţinutul discuţiei dintre martor şi inculpată în cadrul întâlnirii din data de 12 noiembrie 2015, mai exact, nu există dovezi că inculpata i-ar fi solicitat martorului să nu depună raportul privind completarea cauzelor de insolvenţă, în care se evidenţiau aspecte care ar fi atras răspunderea administratorului statutar.

Se reţine că, întrucât societatea de lichidare reprezentată de martorul C., nefiind confirmată de creditorul majoritar, care a şi solicitat înlocuirea, îşi înceta, efectiv, calitatea începând cu luna ianuarie 2016, martorul C. a luat legătura cu procurorul de caz.

Procurorul de caz i-a spus ce să facă în continuare şi i-a solicitat să se întâlnească cu inculpata pentru a-i prezenta acesteia completarea raportului privind cauzele insolvenţei, pentru a constata dacă aceasta îi va solicita să îşi încalce atribuţiile de serviciu, scop în care a trebuit să exagereze şi să " joace puţin teatru".

Trebuie subliniat că, deşi s-a susţinut de organul de urmărire penală, raportat la fiecare întâlnire dintre inculpată şi martorul C., că aceasta i-a solicitat martorului să îşi încalce atribuţiile de serviciu şi că activitatea infracţională desfăşurată de inculpată, până la momentul 12 noiembrie 2015, este probată, această susţinere este infirmată de dispoziţiile date de procuror privind comportamentul ce urma să fie adoptat de martor la această întâlnire.

Astfel, potrivit susţinerilor martorului, procurorul i-a solicitat să întocmească un nou raport privind cauzele insolvenţei cu menţiuni care să atragă răspunderea administratorului statutar şi să se întâlnească cu inculpata cu scopul de a o determina să îi solicite martorului să nu întreprindă vreun demers care ar fi condus la angajarea răspunderii administratorului statutar.

Înalta Curte remarcă expresiile utilizate de martorul C., respectiv "a fost nevoit", "trebuia să urgenteze", a vedea reacţia", "a exagerat în prezentarea situaţiei", "a jucat teatru", "i s-a cerut" toate acestea determinate de iminenta înlocuire din funcţia de lichidator şi cu scopul explicit de a o provoca pe inculpată să comită acte care ar intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită.

Aprecierea de către organul de urmărire penală a necesităţii acestei ultime întâlniri, nu poate fi motivată decât prin aceea că, probele existente la dosarul cauzei conduceau spre concluzia că întreg comportamentul inculpatei, în relaţiile de serviciu cu martorul C., în calitatea sa de reprezentant al societăţii de lichidare, nu depăşise limitele obligaţiilor sale profesionale ce decurgeau din calitatea de avocat al societăţii debitoare.

Înalta Curte apreciază că ultimul raport întocmit de martorul ... nu a constituit un demers personal, justificat de situaţia societăţii debitoare ci, voinţa procurorului de caz, pentru a o determina pe inculpată să solicite martorului denunţător încălcarea de către acesta a atribuţiilor de serviciu.

Această apreciere are la bază aspectele deja reţinute referitoare la inexistenţa unei discuţii între martorul C. şi reprezentanţii ANAF - Mureş, caracterul fals al susţinerii martorului în sensul aprecierii personale că trebuia angajată răspunderea administratorului statutar raportat la modul în care au fost perfectate contractele de cesiune, precum şi împrejurarea că martorul C. întocmise, fără nici o intervenţie ilicită a inculpatei, numai rapoarte care evidenţiau legalitatea tuturor demersurilor efectuate de administratorul statutar,

În sensul acestei concluzii este şi faptul că, deşi, la momentul 12 noiembrie 2015, raportul era întocmit şi ar fi putut fi transmis tuturor participanţilor şi depus la dosarul de lichidare, sau cel puţin prezentat creditorului majoritar, martorul nu întreprinde nici un demers în acest sens, publicându-l în BPI abia în data de 23 noiembrie 2015, în schimb ia legătura cu inculpata pentru a-i aduce la cunoştinţă conţinutul raportului şi intenţia de a-l depune la dosarul de faliment existent pe rolul Tribunalului Mureş.

Înalta Curte subliniază că demersul procurorului de caz este pe aceiaşi linie cu celelalte aspecte constatate atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel privind circumstanţele ambigui în care s-a realizat sesizarea organului de urmărire penală prin denunţul martorului C.

În acelaşi sens, instanţa menţionează transcrierea trunchiată şi modificată a înregistrărilor efectuate de martorul denunţător, pentru a li se da o conotaţie infracţională, în scopul susţinerii acuzaţiei de dare de mită, modul netransparent în care s-a ajuns la conexarea celor două dosare de urmărire penală la care a făcut trimitere instanţa de fond şi însuşită de instanţa de apel, şi nu în ultimul rând, înlăturarea de la dosarul de urmărire penală a unei declaraţii a martorului denunţător care nu corespundea situaţiei de fapt prezentată de procuror în actul de sesizare al instanţei şi care ar fi putut conduce la o soluţie de achitare, toate acestea împreună creând o suspiciune suficient de convingătoare, privind loialitatea desfăşurării urmăririi penale şi realitatea acuzaţiilor aduse inculpatei.

Înalta Curte apreciază că "revolta profesională " manifestă a inculpatei faţă de atitudinea martorului C., în cursul căreia şi-a exprimat numai opinia juridică privind nelegalitatea demersului întreprins de martor, atât procedural cât şi din punctul de vedere al situaţiei reale a societăţii aflată în procedura de lichidare, apare ca fiind justificată şi nu poate fi asociată cu vreo cerere în sensul de a-l determina pe martor să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu şi aceasta urmare a sumelor de bani remise anterior martorului.

În raport de toate argumentele prezentate şi care au la bază analiza coroborată a materialului probator administrat în cauză şi la care s-a făcut trimitere, Înalta Curte constată că nu s-a probat că inculpata A. "în baza înţelegerii infracţionale iniţiate la data de 16 aprilie 2015 şi perfectată la data de 23 iunie 2015, în perioada 19 august 2015 - 3 noiembrie 2015, cu ocazia a trei întâlniri ce au avut loc în biroul său, i-a dat lichidatorului C., în trei tranşe, suma de 5.500 RON (19 august 2015 - 2.000 RON, 16 septembrie 2015 - 1.750 RON şi 3 noiembrie 2015 - 1.750 RON) pentru ca acesta, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al debitoarei D. SRL Târgu Mureş aflată în procedura de faliment în Dosarul nr. x din 2013 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş Falimente, să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator."

Consideraţii privind temeiul achitării:

Achitarea inculpatei pentru comiterea infracţiunii de dare de mită s-a dispus în baza ar. 16 lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte arată că orice faptă care există obiectiv şi a fost săvârşită de către o persoană responsabilă penal poate atrage răspunderea penală doar în măsura în care sunt realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, respectiv atunci când există o corespondenţă deplină între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este cerinţa ca fapta săvârşită de o persoană să corespundă întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare, fiind necesar să existe o corespondenţă pe planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) şi a celor de natură subiectivă (forma de vinovăţie), cu menţiunea că trăsătura tipicităţii vizează numai concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare.

Această cerinţă este îndeplinită exclusiv în cazurile când suprapunerea între fapta comisă şi norma substanţială este deplină, respectiv au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.

În toate situaţiile în care, concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare nu există, deci nu este îndeplinită condiţia tipicităţii, în limitele reliefate, temeiul achitării este cel prevăzut de art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. şi nu cel prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. care trebuie interpretat în sensul că fapta nu există în materialitatea sa respectiv că nu s-a comis niciun act de conduită umană exterioară care să fi produs vreo modificare în realitatea obiectivă.

Noţiunea de inexistenţă a faptei, în accepţiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se rezumă la inexistenţa acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al textului de incriminare, or la situaţia în care o acţiune sau inacţiune există, dar excede elementului material al infracţiunii.

Astfel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile în ipoteza în care se constată că inculpatul a desfăşurat activitatea reţinută în rechizitoriu, în împrejurări care nu realizează celelalte condiţii impuse de textul incriminator, sub aspectul laturii obiective.

Achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. se impune în cazurile în care acţiunea sau inacţiunea cercetată există şi face parte din elementul material al infracţiunii, dar nu este întrunită o cerinţă esenţială care întregeşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

Darea de mită este reglementată de art. 290 C. pen., şi constă în "promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289"

Conform art. 289 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri."

Elementul material al laturii obiective, al infracţiunii de dare de mită constă în trei variante alternative - promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase.

Din analiza textului de incriminare al art. 290 alin. (1) C. pen., rezultă că pentru existenţa infracţiunii de dare de mită trebuie întrunite anumite condiţii, care întregesc elementul material al laturii obiective, respectiv: promisiunea, oferirea sau darea trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase, banii sau foloasele să fie necuvenite mituitului, adică să nu fie datorate, să aibă un caracter retributiv pentru un act determinat, banii sau foloasele să fie date, oferite sau promise mituitului şi totodată ca actul pentru care se dă mita să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale mituitului sau să fie în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, fără a avea relevanţă dacă actul în vederea căruia se dă mita este unul licit sau ilicit.

Înalta Curte constată că s-a probat că inculpata A. a remis martorului C., în data de 19 august 2015 suma de 2.000 RON, în data de 16 septembrie 2015 suma de 1.750 RON şi în data de 3 noiembrie 2015 suma de 1.750 RON, însă nu în scopul evidenţiat de organul de urmărire penală, şi anume să nu solicite atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului şi să faciliteze vânzarea bunurilor debitoarei la preţuri sub valoarea de piaţă către alte firme din grupul controlat de administrator, sumele de bani fiind date martorului în scop caritabil, pentru ca acesta să depăşească impasul financiar în care se afla.

Este evident că în această situaţie nu este îndeplinită condiţia impusă de textul incriminator şi anume ca actul pentru care se dă mita să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale mituitului sau să fie în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, faptei concrete lipsindu-i astfel o cerinţă esenţială, o condiţie care afectează tipicitatea infracţiunii, fiind afectată astfel concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare.

În consecinţă, Înalta Curte reţinând că s-a săvârşit o acţiune care intră în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, deci există o faptă însă această faptă nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate prev. de art. 290 C. pen., constată că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatei A. în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., temeiul corect al achitării fiind art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Faţă de aspectele prezentate, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Sentinţei penale nr. 72 din data de 26 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x din 2017 privind pe intimata inculpată A.

În baza art. 423 alin. (2) C. proc. pen., va desfiinţa, în parte, sentinţa penală nr. 72 din data de 26 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x din 2017, şi rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în sumă de 217 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Sentinţei penale nr. 72 din data de 26 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x din 2017 privind pe intimata inculpată A.

Desfiinţează, în parte, Sentinţa penală nr. 72 din data de 26 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală în Dosarul nr. x din 2017, şi rejudecând,

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.,

Achită pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe dacă nu sunt contrare prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 iunie 2021.

Procesat de GGC - LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj