Împlinirea termenului de prescripție a executării silite a unei hotărâri judecătorești. Introducerea unei noi acțiuni având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți în vederea obținerii unui nou titlu executoriu. Admisibilitate

 

Cuprins pe materii : Drept procesual  civil. Excepții.

Index alfabetic : putere de lucru judecat

-          revendicare mobiliară

-          prescripție

-          executare silită

                                                  Cod procedură civilă, art. 166, art. 405

                                                  Cod civil, art. 1201    

 

A considera că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei noi acțiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în condițiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripției dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 din Convenție.

Astfel, pentru ipoteza în care dreptul material la acțiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată anterior.

Prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită funcționează ca o sancțiune procesuală pentru creditor și un beneficiu legal pentru debitorul care a fost susceptibil de a fi urmărit în bunurile sale, constituind o cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu, însă principul care trebuie să prevaleze în materia executării este acela al îndeplinirii benevole, din oficiu, a obligațiilor, și nu al recurgerii la forța coercitivă a statului, mai ales în ipoteza în care debitorul obligației de executare este statul sau un reprezentant al său.

 

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1653 din 24 februarie  2011

 

            Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul Municipiul Câmpina a chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie un număr de 202 bucăți schițe și desene în creion, peniță și laviu, dintre care 20 bucăți mari, iar restul mici, având drept autor pe pictorul N.G.

            În motivarea cererii, s-a susținut că reclamantul a cumpărat bunurile menționate de la G.N.G., fiul pictorului N.G., în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1958/1939 de Judecătoria Mixtă Câmpina, iar, după vânzare, acestea au rămas, în depozit, la fostul Muzeu Toma Stelian, în anul 1950, la înființarea Muzeului Național de Artă al României, fiind preluate de către acesta, unde sunt înregistrate și în prezent. S-a arătat că pârâtul refuză restituirea bunurilor, deși recunoaște că acestea sunt înregistrate în patrimoniul său.

            Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil și art. 80 din Legea nr. 182/2000.

            Prin sentința civilă nr. 936 din 1.07.2009, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reținând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile 995/2002, pronunțată de Tribunalul București.

            În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000, tribunalul a reținut că, atâta vreme cât, prin această lege specială, nu s-a prevăzut un termen de prescripție, devin incidente dispozițiile de drept comun cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare mobiliară.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 995/2002, irevocabilă, a fost admisă o altă cerere de revendicare formulată de reclamant împotriva acelorași pârâți cu privire la bunurile care fac obiectul prezentei acțiuni, cerere care nu a fost pusă în executare în termenul de prescripție a executării silite, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 1201 C.civ. cu aplicarea și a art. 166 C.proc.civ.

            Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul, susținând că în mod greșit, tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat.

            Apelantul a comparat textul art. 405 alin. 3 C.proc.civ., în forma actuală, cu art. 404 C.proc.civ., în forma anterioară OUG nr. 138/2000, și a arătat că, în condițiile reglementării prezente, sub condiția de a nu i se fi prescris dreptul material la acțiune, poate să inițieze un nou proces în care hotărârea anterioară trebuie privită de instanță nu doar ca un mijloc de probă, ci trebuie să țină seama de puterea de lucru judecat a acesteia, pe care, potrivit noii reglementări, nu o mai pierde odată cu pierderea executorialității.

            Prin decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

            Curtea a expus următoarele argumente:

            Reclamantul a formulat o cerere în revendicare mobiliară, invocând dreptul său de proprietate dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu G.N.G., precum și faptul că pârâtul Muzeul Național de Artă al României este detentor precar.

            Prin sentința civilă pronunțată în litigiul anterior, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului Municipiul Câmpina asupra bunurilor mobile în discuție și au fost obligați pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României să le predea efectiv reclamantei.

            Aceasta hotărâre, rămasă irevocabilă, se bucură de putere de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate și executorialitate.

            In cauză, se pune problema care sunt consecințele împlinirii termenului de prescripție a dreptului de executare silită, în condițiile art. 405 C.pr.civ., asupra acestei hotărâri.

            Prescripția dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale autorității de lucru judecat.       

         Hotărârea anterioară a recunoscut în favoarea reclamantului un drept de proprietate. Din perspectiva reclamantului, puterea de lucru judecat a acestei prime hotărâri prezintă un aspect pozitiv, în sensul că se poate prevala, într-o nouă judecată, de acest drept de proprietate recunoscut, iar, din perspectiva pârâților, această hotărâre prezintă un aspect negativ, în sensul că acestea nu mai pot repune în discuție acest drept al reclamantului.

            Dacă un nou proces este declanșat chiar de către partea care a pierdut primul proces și care tinde, astfel, în această nouă judecată, să repună în discuție dreptul tranșat în favoarea celeilalte părți, în judecata anterioară, având în vedere că, din perspectiva acestei părți, puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare are efectul negativ menționat mai sus, noua cerere de chemare în judecată urmează a fi respinsă, căci acest nou proces tinde, practic, la înlăturarea celor, irevocabil, soluționate anterior, la înlăturarea, practic, a efectelor hotărârii anterioare. In acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare operează sub aspectul negativ menționat, în sensul paralizării unei noi încercări a părții care a pierdut primul proces de a înlătura puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

            Atunci când însă noua cerere este formulată de partea care a câștigat anterior procesul, deci de persoana care se poate prevala de un drept recunoscut anterior, este evident că această persoană nu tinde la înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare și nu tinde la a repune în discuție acest drept recunoscut anterior, ci, dimpotrivă, invocând deplin puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, tinde numai la obținerea unui nou titlu executoriu pentru satisfacerea efectivă a dreptului său. In acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare nu paralizează cererea reclamantului, ci, dimpotrivă, o sprijină, iar, atât timp cât însuși dreptul de acțiune nu s-a prescris, această cerere trebuie soluționată, hotărârea anterioară valorând, în noul proces, cu puterea dată de art. 1201 C.civ., a unei prezumții absolute, cu dublul aspect, pozitiv, respectiv, negativ, menționate mai sus.

            Așadar, întrucât sentința anterioară și-a pierdut executorialitatea, dar dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi valorificat, după cum dreptul material la acțiune nu s-a prescris, se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată, care să aibă ca obiect o nouă pretenție de restituire a bunurilor, însă, în noua judecată, se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia pârâților trebuie verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentințe.

 Împotriva acestei decizii, a exercitat recurs pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ., s-a invocat faptul că decizia din apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii, motivele fiind contradictorii.

Instanța de apel, în afara textului legal, face considerații care nu au legătură cu cauza, căutând argumente care sunt străine de natura pricinii și contradictorii. În acest sens, chiar dacă se susține că hotărârea anterioară se bucură de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate și executorialitate, acestea sunt argumente care conduc către admiterea excepției, cu consecința procedurală a paralizării acțiunii adversarului.

Autoritatea de lucru judecat trebuie analizată și prin prisma neexecutorialității hotărârii anterioare, ca efect al prescripției dreptului de a mai solicita executarea silită. Acest efect al pierderii puterii de executorialitate este o sancțiune civilă prevăzută de legiuitor, iar excepția autorității de lucru judecat nu poate conferi vreun beneficiu celui căruia i s-a prescris titlul executor.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a criticat faptul că decizia din apel este lipsită de fundament juridic, prin aplicarea greșită a legii.

În argumentarea acestui motiv, s-a susținut faptul că art. 163 alin. 1 din C.proc.civ. trebuie coroborat cu art. 1201 din C.civ., iar analiza acestor texte conduc la concluzia că instanța de apel a încălcat spiritul și litera legii.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.proc.civ., s-a invocat faptul că decizia din apel schimbă natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al hotărârilor anterior pronunțate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii.

Astfel, instanța de apel consideră acțiunea reclamantei imprescriptibilă, cu grava încălcare a legii civile, această interpretare fiind contrară art. 1909 din C. civ., care prevede pentru bunurile mobile alte termene decât pentru bunurile imobile.

Împotriva aceleiași decizii, a formulat recurs și pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., s-au invocat dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., prin care se reglementează faptul că instanța de judecată este obligată a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 1 și alin.2 C.proc.civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi produse.

Recurentul a susținut că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, la toate pretențiile formulate de către părți.

Deși instanța de apel învestită cu soluționarea apelului, reține, inițial, în cadrul considerentelor, poziția procesuală a intimatului-pârât Muzeul Național de Artă al României, care a invocat excepția inadmisibilității motivelor de apel, ca o consecință a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ulterior, se mărginește la a analiza și a se pronunța exclusiv pe soluția dată de instanța de fond excepției autorității de lucru judecat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., s-a invocat faptul că instanța, admițând apelul, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, a pronunțat o soluție, prin interpretarea eronată și trunchiată, a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ.

Or, în speță, instanța de fond, în mod corect, a rezolvat procesul, în temeiul excepției de fond a autorității de lucru judecat, făcând de prisos, în totul, conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.proc.iv., cercetarea în fond a pricinii.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor succede:

Asupra recursului exercitat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României:

Analizând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 teza a doua C.proc.civ., care trebuie citit în legătură cu art. 261 pct. 5 C.proc.civ., ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, Înalta Curte apreciază că motivarea instanței de apel întrunește calitățile impuse de dispozițiile procedurale, aceasta exprimând, în mod coerent si consistent, raționamentul - argumentele în fapt si în drept - prin care a ajuns la deznodământul judiciar din etapa apelului.

Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ce conține cele două ipoteze  - nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanțial sau interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, Înalta Curte reține că, prin acest motiv, se critică încălcarea dispozițiilor legale care reglementează excepția autorității de lucru judecat.

Pe planul dreptului substanțial, prin dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civ., această excepție este reglementată ca o prezumție legală, irefragrabilă, iar, pe planul dreptului procesual, această excepție are natura unei excepții de fond, absolute, peremptorii, conform art. 166 C.proc.civ., coroborat cu art. 1201 C.civ.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, întrucât, împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, formează un bloc de convenționalitate, excepția autorității de lucru judecat reprezintă o limitare permisă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit de lege, cu condiția ca aceasta să fie o limitare legală (să aibă bază în dreptul intern), să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și să fie proporțională, să păstreze un balans rezonabil între interesul general și imperativul apărării drepturilor individuale, între mijloacele folosite și scopul vizat, pentru a nu afecta însăși substanța dreptului de acces la un tribunal (a se vedea în acest sens cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Prima instanță a apreciat că sentința civilă nr. 995/2002, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, prin care a fost admisă prima acțiune în revendicare formulată de reclamantul Municipiul Câmpina împotriva pârâților din prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât un nou litigiu având același obiect, aceeași cauză juridică și care poartă între aceleași părți nu mai poate fi primit.

Reținând și dispozițiile art. 405 C.proc.civ., în actuala reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-și mai pierde autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, și că această exclusivitate presupune ca un nou litigiu să nu mai fie cu putință, chiar dacă reclamantul se află în termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

Mai mult, instanța de fond a apreciat că pasivitatea creditorului în executarea hotărârii în termenul legal de prescripție nu poate atrage, pentru acesta, posibilitatea formulării unei noi acțiuni, chiar dacă se află în termenul de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât o parte nemulțumită de o hotărâre judecătorească ar putea rămâne în pasivitate cu privire la executarea ei și, după ce hotărârea și-ar pierde puterea executorie, ar putea exercita o nouă acțiune pentru a obține măsuri mai favorabile.

În opoziție, instanța de apel a considerat că prescripția dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale autorității de lucru judecat, neatinse de pierderea dreptului de executare silită, aceasta fiind și logica pentru care art. 405 C.proc.civ. prevede stingerea numai a dreptului de executare silită, dar nu și a puterii de lucru judecat, întrucât, într-adevăr, prescripția dreptului de executare silită vizează numai efectul de executorialitate, atașat puterii de lucru judecat, iar nu și celelalte atribute legate de incontestabilitate, exclusivitate și obligativitate.

În cauză, Înalta Curte reține, astfel, că ceea ce formează obiect de controversă este corelația între prescripția executării silite și autoritatea de lucru judecat, precum și consecințele acesteia asupra dreptului de proprietate dedus judecății și modalității prin care acesta poate fi „resuscitat”, prin promovarea unei noi acțiuni în justiție, în ipoteza existenței unei hotărâri irevocabile anterioare, care și-a pierdut executorialitatea.

În acest sens, spre deosebire de reglementarea anterioară (fostul art. 404 C.proc.civ.) care prevedea că „o hotărâre judecătorească anterioară, ce nu s-a executat în timp de 30 ani de la data sa, nu se va mai putea executa și va pierde puterea de lucru judecat”, prin reglementarea actuală (art. 405 C.proc.civ.), se prevede expres doar pierderea puterii executorii a titlului nevalorificat înăuntrul termenului de prescripție (alin. 3 – prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.).

Prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită nu este o continuare a prescripției dreptului material la acțiune, ci o prescripție de sine stătătoare, care privește posibilitatea de a solicita executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător obiectului obligației.

Astfel, prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită funcționează ca o sancțiune procesuală pentru creditor și un beneficiu legal pentru debitorul care a fost susceptibil de a fi urmărit în bunurile sale, constituind o cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu.

 Este în dezbatere, în acest context, sancționarea a două atitudini și stabilirea prevalenței uneia dintre ele: a creditorului care, având un titlu executoriu, nu a acționat pentru punerea lui în valoare sau, dimpotrivă, a debitorului care, știind că a fost condamnat, nu s-a conformat obligației stabilite în sarcina sa de instanță și nu a executat-o de bunăvoie.

Or, principul care trebuie să prevaleze în materia executării este acela al îndeplinirii benevole, din oficiu, a obligațiilor, și nu al recurgerii la forța coercitivă a statului, mai ales în ipoteza în care debitorul obligatiei de executare este statul sau un reprezentant al său, în cauză, pârâtul recurent Muzeul Național de Artă al României (a se vedea în acest sens cauza Sandor împotriva României, hotărârea din 24 martie 2005).

Rezultă că, deși puterea de lucru judecat și executorialitatea sunt atribute diferite ale hotărârii judecătorești, ele sunt în interdependență și se influențează.

A considera, însă, că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei noi acțiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în condițiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescipției dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, în opinia instanței de recurs, cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 din Convenție.

Astfel, pentru ipoteza în care dreptul material la acțiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată anterior.

În acest context, considerațiile instanței de fond privind eventuala pasivitate voluntară a creditorului, care ar putea spera în obținerea unei soluții mai favorabile, în ipoteza exercitării unei noi acțiuni, nu pot întemeia, cel puțin în cazul dedus judecății, deci nu au caracter de generalitate, soluția pronunțată, întrucât reclamantul - Municipiul Câmpina - obținuse recunoașterea deplină a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile solicitate și obligarea pârâtului Muzeul Național de Artă al României la restituirea acestora, situația sa fiind mai defavorabilă, în ipoteza celui de-al doilea proces, în care hotărârea anterioară va putea fi folosită doar ca mijloc de probă, existând posibilitatea administrării și a altor mijloace de probă, ce pot conduce la stabilirea unei situații de fapt diferite și la o nouă evaluare judiciară, nemaiexistând o imutabilitate a verificării jurisdicționale.

Acestea sunt considerentele, în virtutea cărora motivul de recurs, invocat de recurentul pârât Muzeul Național de Artă al României, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este nefondat.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., prin care s-a invocat faptul că decizia din apel schimbă natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al hotărârilor anterior pronunțate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii, Înalta Curte reamintește că acest motiv de recurs se raportează la denaturarea naturii și înțelesului vădit lămurit și neîndoielnic al unui act juridic dedus judecății, act juridic în sens de negotium, cu încălcarea art. 969 Cod civil, care reglementează principiul pacta sunt servanda, iar nu la o eventuală hotărâre judecătorească, pronunțată într-un litigiu anterior între părți, ce nu are natura unui act juridic, astfel încât dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. sunt improprii pentru susținerea acestui motiv.

Dacă admitem că, prin acest motiv de recurs, se invocă și încălcarea  legii civile, respectiv a art. 1909 din C.civ., și, din această perspectivă, motivul de recurs poate fi calificat ca nefondat, câtă vreme instanța de apel nu a analizat acest temei juridic în soluționarea cauzei, iar părțile interesate nu au exercitat apel împotriva modului în care a fost soluționată, în primă instanță, excepția prescripției dreptului la acțiune.

Asupra recursului exercitat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național:

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul invocă dispozițiile art. 294 alin. 1 C.proc.civ., pentru a justifica critica sa privind greșita dezlegare dată pricinii de către instanța de apel, prin examinarea superficială, și chiar printr-o motivare omisivă, în ceea ce privește mijloacele de apărare utilizate de către intimatul - pârât Muzeul Național de Artă al României, ceea ce ar atrage, în opinia acestuia, și încălcarea principiului contradictorialității și al egalității de tratament al părților în procesul civil.

Ca specie a pretinsei nemotivări, recurentul invocă nesoluționarea de către Curtea de Apel București a excepției inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, ceea ce ar atrage, în mod paradoxal, deopotrivă, o antepronunțare, dar și o denegare de dreptate.

Un asemenea motiv nu poate fi primit, întrucât instanța de apel nu a omis a se pronunța asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârât, dar, apreciind că instanța de fond a soluționat, în mod nelegal, cauza, în temeiul unei excepții peremptorii, a autorității de lucru judecat,  a aplicat, în mod corespunzător, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, dispozițiile art. 297 alin. 1 C.proc.civ., în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe, stabilind, în mod expres, că această excepție urmează a fi avută în vedere de către tribunal.

Astfel, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanțiile procesuale ale părților

impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie și protejează dreptul la un proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., în partea privind aplicarea greșită a legii, Înalta Curte reține că, deși se tinde a se critica aplicarea dispozițiilor art. 297 C.proc.civ., critica recurentului privește, în realitate, modul de soluționare a autorității de lucru judecat de către instanța de apel. Astfel, în opinia acestuia, admiterea excepției autorității de lucru judecat, de către prima instanță, a făcut de prisos, în tot, conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ., cercetarea în fond a pricinii.  Această teză ar putea fi primită însă numai în ipoteza în care și instanța de apel, ca și prima instanță, ar fi apreciat că există tripla identitate – de părți, de obiect și de cauză juridică, ce caracterizează autoritatea/puterea de lucru judecat, în ipoteza contrară, existentă în speță, în care cauza nu ar fi trebuit dezlegată prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, aplicarea soluției impuse de art. 297 alin. 1 C.proc.civ.,  de către Curtea de Apel București, este cea legală.

În ceea ce privește argumentele pentru care instanța de recurs apreciază că nu este incidentă, în cauză, excepția autorității de lucru judecat și că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, acestea au fost expuse odată cu examinarea recursului exercitat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României și își mențin, pe deplin, valabilitatea și în analiza recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Pentru considerentele enunțate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondate recursurile.