Majorarea capitalului social. Conversia datoriilor societăţii în acţiuni. Drept de preferinţă. Inaplicabilitate
Cuprins pe materii : Drept comercial. Modificarea actului constitutiv
Index alfabetic : conversia datoriilor
- drept de preferinţă
- majorare a capitalului social
Legea nr. 31/1990, art. 127 alin. (1), art. 210 alin. (2), art. 216
Conversia datoriilor societăţii în acţiuni nu reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare a creanţei în acţiuni, obligaţia de plată a creanţei de către societate transformându-se în obligaţia de a emite acţiuni de o valoare egală sau într-un anumit raport cu valoarea creanţei pe care să le distribuie creditorului.
În situaţia majorării capitalului social prin compensarea împrumuturilor acordate societăţii de către acţionarul principal (creditorul - n.r.), nu poate opera dreptul de preferinţă, deoarece acest drept nu se poate exercita decât în legătură cu acţiunile emise în cazul depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei datoriilor.
Secţia comercială, Decizia nr. 2513 din 30 iunie 2010
Prin sentinţa nr. 3 din 16 februarie 2008, Tribunalul
Prahova a respins acţiunea formulată de
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin hotărârea contestată acţionarii din cadrul pârâtei au hotărât majorarea capitalului social de la 25.687,50 lei la 522.485 lei, prin emisiunea unui număr de 198.719 acţiuni, cumpărate în totalitate de C.D.M.
S-a mai reţinut că majorarea capitalului social s-a realizat din împrumuturile făcute de acţionarul majoritar C.D.M. prin aportul acestuia conform prevederilor contractului nr. 53/2000 încheiat cu societatea.
S-a apreciat că faţă de dispoziţiile art. 210 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 216 alin. (1), reclamantei nu i s-a încălcat dreptul de preferinţă întrucât acest drept nu putea fi exercitat, având în vedere modalitatea în care s-a realizat majorarea capitalului social.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 13 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploiești, Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că este nefondată susţinerea reclamantei potrivit cu care nu și-ar fi putut exercita dreptul de preferinţă pentru a-și putea conserva cota de capital deţinută la societatea pârâtă din moment ce a avut cunoștinţă despre ședinţa AGEA și a mandatat-o pe numita R.L.C. să participe la aceasta și să voteze împotriva operaţiunii de majorare a capitalului social.
Din copia procesului – verbal de ședinţă rezultă că mandatara nu s-a prezentat
la adunare, dar a anunţat că operaţiunea de majorare a capitalului social nu
prezintă interes pentru acţionara
De asemenea, s-a mai avut în vedere că operaţiunea de majorare a capitalului social s-a făcut în contextul în care societatea se afla în pericol de dizolvare ca urmare a acţiunii promovate de Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat că faţă de modalitatea în care s-a efectuat majorarea, prin compensarea împrumuturilor acordate societăţii de către acţionarul principal, nu putea opera dreptul de preferinţă, deoarece acest drept nu se poate exercita decât în legătură cu acţiunile emise în cazul depunerii în numerar, iar nu în cadrul conversiei datoriilor.
S-a constatat că este nefondată și critica ce a vizat pretinsa încălcare a art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 ce nu se aplică în cazul societăţilor pe acţiuni, iar în ceea ce privește sancţiunea prevăzută de lege în această situaţie, prevederile art. 127 alin. (2) instituie răspunderea pentru daunele aduse societăţii și nicidecum nulitatea Hotărârii AGEA.
În fine, instanţa de apel a înlăturat și critica privind nerespectarea formelor de publicitate, în sensul că nu s-ar fi publicat textul integral privind propunerea majorării capitalului social, constatându-se că dispoziţiile art. 117 alin. (7) din lege au fost respectate întocmai.
Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
1.au fost încălcate
prevederile art. 211, art.
216 și 217 din Legea nr. 31/1990, reţinându-se greșit
că a existat o renunţare la dreptul de preferinţă din partea
1.1. Recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greșit normele privind reprezentarea atunci când s-a reţinut că dovada renunţării la dreptul de preferinţă a constat în comunicarea verbală făcută de mandatara sa, contra mandatului special comunicat societăţii din care rezultă clar împuternicirea de a vota împotriva operaţiunii de majorare a capitalului social.
1.2. Instanţa apelului a interpretat și aplicat greșit art. 216 din Legea nr. 31/1990, întrucât textul nu face nicio distincţie între tipurile de operaţiuni de majorare a capitalului social, adăugându-se la lege, fiind evident că în situaţia în care acordarea dreptului de preferinţă nu ar fi obligatorie, împrumutarea societăţii și compensarea creanţelor cu acţiuni ar fi o modalitate de eludare a dispoziţiilor alin. (3) din art. 216.
1.3. S-au interpretat și aplicat greșit prevederile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, reţinându-se greșit că acesta nu are aplicabilitate în cazul societăţilor pe acţiuni.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se constată încălcarea prevederilor legale incidente de către instanţa apelului.
În speţă, adunarea generală a acţionarilor a hotărât majorarea capitalului social în forma compensării unei creanţe lichide și exigibile asupra societăţii cu acţiuni (art. 210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).
Această operaţiune juridică, denumită și conversia datoriilor societăţii în acţiuni, nu reprezintă propriu-zis o compensare, ci o transformare a creanţei în acţiuni, obligaţia de plată a creanţei de către societate transformându-se în obligaţia de a emite acţiuni de o valoare egală sau într-un anumit raport cu creanţa, pe care să le distribuie creditorului.
În acest caz, în care majorarea se face prin conversia creanţelor în acţiuni, ea beneficiază numai creditorului societăţii, iar acest raţionament a stat și la baza soluţiei date de instanţa apelului atunci când a analizat prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990 în cauza de faţă.
Așa fiind, în mod corect s-a reţinut că dreptul de preferinţă privește exclusiv majorarea capitalului social prin subscrierea acţiunilor noi, în schimbul unor aporturi în numerar.
Este adevărat că
motivarea instanţei de apel cu privire la interpretarea acelei reţineri din
procesul-verbal al ședinţei, în sensul căreia numita L.C. – deși a fost
mandatată să participe la ședinţă nu s-a prezentat, dar a anunţat că
operaţiunea de majorare nu prezintă interes pentru acţionarul
Nici critica privind interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi primită, în condiţiile în care nerespectarea interdicţiei instituite de textul evocat nu atrage nulitatea hotărârii adunării generale luate cu votul acţionarului aflat în conflict de interese, ci doar atragerea răspunderii materiale a acestuia dacă prin votul său s-a format majoritatea necesară și societatea a fost prejudiciată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, a respins ca nefondat recursul, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată în cuantum de 4.200 lei, reprezentând onorariu de avocat.