Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Reorganizare. Efecte patrimoniale

 

Reorganizarea unei persoane juridice are atât un efect creator,  cât și un efect extinctiv: persoana juridică supusă fiind unei divizări totale, și-a încetat existenţa.

Are, de asemenea, un efect translativ, în cazul în speţă, al divizării, operând o transmisiune cu titlu universal, societăţile rezultate din divizare dobândind o parte din patrimoniul persoanei juridice supusă divizării, respectiv o fracţie din drepturile și obligaţiile cu valoare economică care au aparţinut persoanei juridice care și-a încetat existenţa.

Transmisiunea cu titlu universal care operează în cazul divizării este reglementată de art.47 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, după cum urmează: „Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

Drept urmare, prin efectul translativ al divizării, societăţile nou înfiinţate dobândesc o fracţie de patrimoniu, iar nu bunuri concrete, interpretarea  contrară, a recurentei,  fiind eronată sub acest aspect.

         Pe baza acestor fracţii se realizează prin actul de divizare o împărţire în natură, care de această dată are caracterul declarativ al oricărui partaj.

De principiu, situaţiile neclare și echivoce generate de împărţeala în natură pot fi regularizate prin voinţa societăţilor dobânditoare sau, în caz de neînţelegere, de către instanţă, actul de regularizare având și el tot caracter declarativ, iar nu translativ de proprietate.

 

(Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr.1203 din 25 martie 2008)

 

I. Prin sentinţa nr.918 din 13 martie 2006, Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea formulată de reclamata SC T.C. în contradictor cu pârâtele SC C.N., SC G. 4 I., SC S.B., SC R., SC S.C. și SC D.P.A. în sensul că:

- a constatat nulitatea absolută parţială a protocolului din 1993 în ceea ce privește cota de 20,11% din dreptul de proprietate asupra imobilelor arătate.

- a constatat că reclamanta este în prezent proprietară în proporţie de 57,75% asupra respectivului imobil.

- a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere referitor la constatarea dobândirii de către reclamantă, în urma reorganizării fostului T.A.G.C.M. a dreptului de proprietate exclusivă asupra imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată.

II. Curtea de Apel București – Secţia a V-a comercială, prin decizia nr.951 din 19 aprilie 2007 a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a constatat nulitatea absolută parţială a protocolului din 1993 în ceea ce privește cota de 23,92% din dreptul de proprietate asupra imobilelor indicate și că reclamanta este în prezent proprietară în proporţie de 61,5% asupra respectivelor imobile, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Reţinând coincidenţa dintre motivele de apel și motivele acţiunii de chemare în judecată instanţa de apel a stabilit cele ce urmează.

1. Textul art.47 din Decretul nr.31/1954 stabilește neîndoielnic că patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul juridic care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

2. Trustul s-a divizat total iar prin decizia nr.554/1995 nu s-a făcut o repartizare a activelor ci, s-a menţionat doar unitatea de stat care se reorganizează și din care se constituie noile societăţi comerciale, în ce o privește pe reclamantă precizându-se mai multe grupuri de șantiere de construcţii, secţie de producţie, depozit, laborator și sectorul social – cazare, context în care pentru împărţirea și finalizarea elementelor de patrimoniu s-au încheiat Protocoalele începând cu anul 1991.

         3. Din întregul material probator rezultă că B.S. și C. au devenit proprietatea comună a societăţilor succesoare, folosite în mod repetat în activitatea economică, nepunându-se în discuţie principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, reclamanta nefăcând nici dovada că sectorul social – cazare ar fi avut patrimoniu propriu constituit și din bunurile în litigiu.

4. Drepturile de proprietate ale societăţilor succesoare nu s-au constituit prin protocoale, acestea reţinând situaţia de drept preexistentă, părţile comportându-se ca coproprietari și nu proprietari exclusivi, situaţie consacrată și prin hotărârile judecătorești pronunţate în litigiile dintre părţi.

5. Fără a reţine autoritatea de lucru judecat, judecătorul fondului a avut în vedere argumentele de fapt și de drept care s-au referit la aspecte asupra cărora poartă litigiul de faţă și care au sprijinit soluţiile date diferitelor cauze, ca de exemplu decizia nr.411/12 iunie 2003 irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj și decizia nr.1837/13 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie prin care a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr.348/8 aprilie 2001 a Tribunalului Cluj.

6. Dreptul  de proprietate al pârâtelor s-a născut  în temeiul art.17 – 20 din Legea nr.15/1990 iar nu în temeiul Protocolului din 25 mai 1993, cum corect a reţinut instanţa de fond, situaţie în care era de prisos analiza tuturor motivelor de nulitate ale acestuia invocate de apelantă, context în care a fost înlăturat și ultimul motiv de apel cu privire la constatarea că aceasta este proprietara exclusivă asupra bunurilor în litigiu.

III. În contra deciziei a declarat recurs reclamanta SC T.C. solicitând modificarea sa în parte și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată pentru motivul prevăzut de art.304.9 Cod procedură civilă invocând:

1. aplicarea greșită a prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990: 

  - bunurile societăţii mamă se împart prin actul de divizare iar nu prin acte încheiate între societăţile comerciale derivate din societatea mamă iar actul de divizare l-au constituit deciziile prefectului prin care partajul s-a realizat în natură pe același criteriu pe baza căruia s-a efectuat și reorganizarea;

  - transmisiunea patrimoniului unei persoane juridice supuse procedurii de divizare trebuie să se facă conform art.34 alin.1 din Decretul nr.31/1954 cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice nou înfiinţate iar reclamanta prin actul de divizare al prefectului are obiectul de activitate „activităţi sociale, cămine, locuinţe, cantine”;

  - interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 conduce la concluzii inacceptabile în sensul că în urma divizării ar fi posibile încheierea de acte juridice între societăţile comerciale, rezultate din divizare prin care să-și împartă bunurile conform cotelor părţi deţinute asupra patrimoniului;

  - interpretând greșit prevederile art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, instanţa de apel a reţinut greșit că Protocolul din data de 25 mai 1993 este lovit doar de nulitate absolută parţială în ce privește cotele deţinute de SC CONSTRUCȚII NAPOCA SA și SC SOMEȘ BALASTIERE SA.

         Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Recurenta – reclamantă și intimatele pârâte au luat naștere ca persoane juridice și respectiv societăţi comerciale prin reorganizarea în forma divizării a Trustului în baza art.47 din Decretul nr.31/1954 și respectiv art.17 – 18 din Legea nr.15 /1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome și societăţi comerciale, prin decizii ale Prefectului Judeţului Cluj.

2. Reorganizarea unei persoane juridice are atât un efect creator, în speţa de faţă concretizat prin înfiinţarea a 11 noi societăţi comerciale cât și un efect extinctiv: persoana juridică supusă fiind unei divizări totale, și-a încetat existenţa.

3. Are, de asemenea, un efect translativ, în cazul în speţă, al divizării, operând o transmisiune cu titlu universal, societăţile rezultate din divizare dobândind o parte din patrimoniul persoanei juridice supusă divizării, respectiv o fracţie din drepturile și obligaţiile cu valoare economică care au aparţinut persoanei juridice care și-a încetat existenţa.

4. Transmisiunea cu titlu universal care operează în cazul divizării este reglementată de art.47 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, după cum urmează: „Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

         5. Textul de lege folosind noţiunea de „patrimoniu” , drepturile și obligaţiile care-l formează sunt apreciate în totalitatea lor, ca o universalitate.

         6. Drept urmare, prin efectul translativ al divizării, societăţile nou înfiinţate dobândesc o fracţie de patrimoniu, iar nu bunuri concrete, interpretarea  contrară, a recurentei,  fiind eronată sub acest aspect.

         7. Pe baza acestor fracţii se realizează prin actul de divizare o împărţire în natură, care de această dată are caracterul declarativ al oricărui partaj, și care, în cazul de faţă a coincis structural cu unităţile existente în cadrul fostului TAG – CM.

8. De principiu, situaţiile neclare și echivoce generate de împărţeala în natură pot fi regularizate prin voinţa societăţilor dobânditoare sau, în caz de neînţelegere, de către instanţă, actul de regularizare având și el tot caracter declarativ, iar nu translativ de proprietate.

         9. Este situaţia bunurilor asupra cărora reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate exclusivă și cu privire la care societăţile rezultate din divizare și care au fost constituite cu respectarea criteriului existenţei fostelor unităţi ale trustului divizat, în aplicarea aceluiași criteriu, întrucât respectivele bunuri nu aparţineau unei unităţi anume dar prin destinaţie le-a deservit pe toate, prin protocol separat, au hotărât să le păstreze în coproprietate conform cotelor cuvenite.

         10. Drept urmare, Protocolul din 1993 a cărui nulitate absolută, ca act de transfer reclamanta a cerut să se constate, are natura juridică a unui act de regularizare a împărţelii în natură a patrimoniului fostului trust și, ca atare, el nu este un act de transfer cum greșit susţine recurenta, ci un act declarativ.

         11. În atare situaţie, cauzele de nulitate pe care recurenta – reclamantă le-a legat de natura translativă a dreptului de proprietate sunt fără obiect iar celelalte cauze de nulitate invocate nu au incidenţă asupra protocolului încheiat, după cum rezultă din cele ce urmează.

         12. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, a cărui nerespectare o invocă recurenta, nu are aplicabilitate în cauza de faţă.

         Potrivit art.34 din Decretul nr.31/1954 „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

         Orice act juridic care nu este făcut „în vederea realizării acestui scop este nul”.

         13. Este de observat, că art.34 din Decretul nr.31/1954 cantonează capacitatea de folosinţă la aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și obligaţii civile care au ca izvor actele juridice civile ulterioare constituirii ei iar nicidecum transmiterea patrimoniului prin efectul divizării, întrucât încălcarea sau nu a principiului presupune conformitatea dintre un act juridic și scopul stabilit deja prin actul de înfiinţare, în cazul de faţă, decizia prefectului.

         14. Ca atare, înscrierea în obiectul de activitate al societăţii reclamante de „activităţi sociale, cămine, locuinţe, cantine” privește activitatea comercială pe care această societate urmează să o desfășoare, fără legătură cu bunurile cu destinaţie socială asupra cărora societăţile dobânditoare au stabilit modalitatea coproprietăţii și modul de exploatare a acesteia.

         Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în raport de art.304.9 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.