Trafic de droguri de risc. Judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni privind traficul și consumul ilicit de droguri
Indice alfabetic: Drept penal
- trafic de droguri de risc
- judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei
Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1)
C. proc. pen., art. 3201
1. Fapta inculpatului care, împreună cu un coinculpat, a cumpărat droguri de risc, preluate de coinculpat și plătite de inculpat din banii trimiși de un alt coinculpat, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, săvârșită în forma autoratului, iar nu în forma complicităţii, întrucât, participând activ la cumpărarea de droguri de risc, inculpatul a comis una dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fapta sa depășind limitele înlesnirii sau ale ajutorului dat pentru comiterea infracţiunii.
2. Soluţia de condamnare pronunţată cu privire la inculpaţii care au fost judecaţi conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., pentru săvârșirea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către participanţii care sunt judecaţi potrivit procedurii de drept comun în cauza disjunsă.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3484 din 11 noiembrie 2013
Prin decizia nr. 95/A din 15 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, Secţia penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinţei nr. 270 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală și, în consecinţă:
A fost desfiinţată sentinţa penală atacată numai sub aspectul greșitei condamnări a inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și al individualizării pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și rejudecând cauza în aceste limite:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.N. pentru săvârșirea infracţiunilor de: trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., fără aplicarea vreunui spor, pedeapsă dată în executare în final inculpatului M.N.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus durata arestării preventive începând cu data de 21 februarie 2012 și până la data de 15 mai 2013.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa nr. 270 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală, a fost condamnat inculpatul M.N. la:
- 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.;
- 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.;
- 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de introducere în ţară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.;
- 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de introducere, fără drept, în ţară de droguri de mare risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pedeapsă care a fost sporită cu un an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
S-a interzis exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., în condiţiile și pe durata prevăzute în art. 71 C. pen.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus durata arestării preventive începând cu 21 februarie 2012 la zi.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare la data eliberării din penitenciar.
Din actele și lucrările existente la dosar, instanţa a reţinut următoarele:
În fapt: În Spania, inculpatul N.S. a primit de la inculpatul M.N. 10 plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g cocaină, droguri pe care inculpatul M.N. Ie-a cumpărat din suma de 1.000 euro trimisă de către inculpatul M.O.
Inculpatul N.S. a venit în România, ajungând în localitatea O. în dimineaţa zilei de 24 august 2011. În staţia de carburanţi P., inculpatul N.S. s-a întâlnit cu inculpatul M.O., plecând împreună cu un autoturism spre localitatea V.
Drogurile au fost păstrate de inculpatul N.S. la domiciliul său și, de câte ori inculpatul M.O. și R.D. identificau cumpărători, le dădea acestora o parte din drogurile deţinute, pentru a le comercializa. În activitatea de comercializare a drogurilor au fost implicaţi și inculpaţii R.D. și M.C.
Prin sentinţa penală nr. 36/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara au fost condamnaţi inculpaţii:
- M.O. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în: art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;
- N.S. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în: art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000; art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;
- R.D. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;
- M.C. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în: art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Starea de fapt reţinută mai sus a rezultat din probatorul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv: proces-verbal de stabilire a listei de pasageri, procese-verbale de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice, ordonanţe privind numirea investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, rapoarte de constatare tehnico-știinţifică, proces-verbal de prindere în flagrant, proces-verbal de percheziţie, declaraţiile inculpaţilor M.O., N.S., R.D., M.C., copia minutei sentinţei penale nr. 36/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.
Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești în primă instanţă, inculpatul M.N. s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declaraţie.
Relevante sub aspectul vinovăţiei inculpatul M.N. în comiterea infracţiunilor au fost declaraţiile numiţilor M.O. și N.S., declaraţii date în calitate de inculpaţi în dosarul Tribunalului Hunedoara.
Ulterior, audiaţi fiind în cursul cercetării judecătorești în cauza dedusă judecăţii în calitate de martori, M.O. și N.S. au infirmat cele relatate în declaraţiile date în calitate de inculpaţi în dosarul Tribunalului Hunedoara, însă revenirea acestora asupra propriilor declaraţii nu a fost justificată în vreun fel.
În conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Având în vedere că legea nu face nicio distincţie, în ceea ce privește valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, instanţa a constatat că declaraţiile date iniţial în calitate de inculpaţi reflectă adevărul, coroborându-se cu ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză.
Relevantă sub aspectul vinovăţiei inculpatului M.N. a fost considerată și convorbirea telefonică din data de 26 august 2011, purtată între M.O. și M.C., convorbire în care M.O. se plânge de calitatea drogurilor trimise de fratele său N., droguri pe care nu reușește să le comercializeze în vederea recuperării mașinii amanetate.
De asemenea, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „A.” învederează instanţei că din discuţiile purtate iniţial cu M.O. a aflat că drogurile proveneau din Spania de la o persoană pe nume N., fratele lui M.O.
În drept, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului M.N. de a cumpăra, deţine și trimite 1.000 g droguri de risc a constituit infracţiunea de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatului M.N. de a cumpăra, deţine și trimite 10 g droguri de mare risc a constituit infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe inculpatul N.S. să introducă droguri de risc în ţară, prin punerea la dispoziţie a drogurilor ce urmau a fi comercializate în România, a constituit complicitate la infracţiunea de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatului M.N. de a-l ajuta pe inculpatul N.S. să introducă droguri de mare risc în ţară, prin punerea la dispoziţie a drogurilor ce urmau a fi comercializate în România, a constituit complicitate la infracţiunea de introducere în ţară de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.N.
Curtea de apel, examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor invocate, precum și din oficiu, a constatat că apelul este fondat, din următoarele considerente:
Inculpatul a consimţit să dea declaraţie în faţa instanţei de apel și, întrucât a contestat vinovăţia sa, s-a dispus reaudierea martorilor și acvirarea dosarului Tribunalului Hunedoara, dosar în care au fost judecaţi inculpaţii M.O., N.S., M.C. și R.D., inculpaţi care au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Curtea de apel, examinând toate probele administrate în prezentul dosar, precum și în dosarul acvirat, reţine următoarea stare de fapt:
În Spania, inculpatul N.S. a primit de la inculpatul M.N. 10 plăci a 100 g fiecare rezină cannabis și 10 g de o substanţă despre care bănuiau că este cocaină, droguri pe care inculpatul M.N. Ie-a cumpărat din suma de 1.000 euro trimisă de către M.O.
În declaraţia dată în faţa curţii de apel, inculpatul apelant a recunoscut acuzaţiile referitoare la traficul de droguri de risc (rezină de cannabis), arătând că împreună cu N.S. s-a deplasat la un bar de unde anterior mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., iar apoi Ie-a înmânat lui N.S. să le transporte în ţară. Inculpatul a mai arătat că nu cunoaște nimic despre cele 10 g de cocaină și că fratele său nu i-a solicitat niciodată să cumpere această substanţă.
Raportat la această declaraţie și la cele date anterior de N.S., curtea de apel l-a reaudiat pe acesta din urmă, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penală nu au depistat substanţa bănuită a fi fost cocaină.
Declaraţia dată de acesta a confirmat declaraţia inculpatului M.N., în sensul că M.O. i-a trimis fratelui său inculpatul M.N. suma de 1.000 euro pentru a cumpăra hașiș și a-l trimite în ţară. A mai arătat că împreună cu inculpatul au ridicat banii și s-au dus la un bar unde au vorbit cu o persoană să le aducă hașișul, aceasta fiind de acord. N.S. relatează că până a sosit acea persoană cu hașișul comandat, inculpatul M.N. a plecat, doar el luând hașișul și, fără să mai discute cu inculpatul, s-a întors în ţară cu drogurile cumpărate.
Curtea de apel apreciază că această nuanţare a declaraţiei martorului N.S. cu referire la implicarea inculpatului apelant în cumpărarea hașișului este nesinceră și intră în contradicţie cu declaraţia acestuia din urmă care a afirmat că împreună au cumpărat drogurile.
În ce privește cele 10 g de cocaină, martorul afirmă că înainte de a se întoarce în ţară cu hașișul s-a întâlnit întâmplător cu persoana de la care l-au cumpărat și, fără știinţa inculpatului, a primit cele 10 g de cocaină pe care Ie-a adus în ţară și Ie-a dat lui M.O.
Faţă de aceste declaraţii, curtea de apel a procedat la audierea martorilor M.C. și R.D., singurii despre care rezultă din dosarul acvirat că au avut contact cu substanţa despre care s-a afirmat a fi fost cocaină și care nu a fost descoperită de către poliţie pentru a fi testata și a se stabili cert dacă a fost sau nu un drog de mare risc.
În declaraţia sa, martorul M.C. a afirmat că M.O. - fratele inculpatului, i-a vândut o substanţă pentru consum propriu despre care a afirmat că este cocaină, dar a fost nemulţumit de calitatea acesteia, având dubii că ar fi fost cocaină, deoarece nu a simţit efectele pe care le avea după consumul acestei substanţe.
Și martorul R.D. a declarat în același sens cu referire la substanţa despre care s-a afirmat că ar fi fost cocaină, neexistând certitudinea că acea substanţă a fost un drog de mare risc.
Cu ocazia depistării inculpaţilor din dosarul acvirat, organele de poliţie nu au mai găsit substanţa bănuită a fi fost cocaină, astfel că aceasta nu a putut fi supusă expertizării pentru a se stabili cu certitudine ce fel de substanţă a fost și dacă a fost un drog de mare risc.
În aceste condiţii, nedovedindu-se faptul că cele 10 g de substanţă bănuită a fi fost un drog de mare risc - respectiv cocaină, ar fi fost într-adevăr cocaină, nu se poate reţine vinovăţia inculpatului M.N. pentru săvârșirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, astfel că inculpatul va fi achitat pentru săvârșirea acestor infracţiuni, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit pe deplin implicarea sa în cumpărarea și traficarea acestei substanţe.
În ce privește vinovăţia inculpatului în săvârșirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și complicitate la infracţiunea de introducere în ţară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, curtea de apel arată următoarele:
Apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în complicitate la aceeași infracţiune și achitarea pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de introducere în ţară, fără drept, de droguri de risc prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu motivarea că inculpatul M.N. doar l-a ajutat pe N.S. să cumpere 1 kg de hașiș și nu l-a ajutat pe acesta în niciun fel să transporte în ţară aceste droguri.
Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc.
Analizând starea de fapt reţinută prin prisma acestor dispoziţii legale, curtea de apel constată că inculpatul M.N. a săvârșit infracţiunea de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, prin aceea că a cumpărat împreună cu N.S. 1 kg de hașiș.
Infracţiunea poate fi săvârșită alternativ în mai multe modalităţi. Curtea de apel reţine că inculpatul a cumpărat 1 kg de hașiș - drog de risc, acest fapt rezultând din propria declaraţie, precum și din declaraţia martorului N.S.
Conform art. 3 alin. (1) din aceeași lege, introducerea sau scoaterea din ţară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc.
Conform art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Din actele existente la dosarul cauzei a rezultat că inculpatul apelant a acceptat cererea fratelui său - M.O. să cumpere hașiș din Spania, primind și suma de bani necesară și, prin intermediul martorului N.S., să le trimită în România.
În aceste condiţii, curtea de apel constată că încadrarea juridică dată acestei fapte este corectă și inculpatul se face vinovat de săvârșirea acesteia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul M.N. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba lulia.
Parchetul a criticat decizia în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., sub aspectul greșitei achitări a inculpatului cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, solicitând casarea deciziei și menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
Inculpatul M.N. nu a motivat recursul cu ocazia declarării căii de atac, dar, ulterior, printr-un memoriu înregistrat la data de 22 octombrie 2013, a criticat decizia pentru nelegalitate în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. pe motiv că, deși situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în complicitate la infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, susţinând că nu a acţionat în calitate de autor, ci a ajutat și a înlesnit comiterea infracţiunii de către inculpatul N.S.
În plus, recurentul a invocat greșita deducere a prevenţiei, susţinând că a fost arestat în Spania încă din data de 18 ianuarie 2012.
Cu ocazia soluţionării recursului, inculpatul a solicitat proba cu înscrisuri, ce a fost încuviinţată de către instanţă, și a depus la dosar copiile certificatelor de naștere ale copiilor săi și copia unei hotărâri pronunţată de autorităţile spaniole, hotărâre ce a fost apoi tradusă în limba română din dispoziţia instanţei.
Având în vedere soluţia de achitare pronunţată de instanţa de apel, s-a procedat la audierea recurentului inculpat în temeiul art. 38514 alin. (11) C. proc. pen.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, având în vedere data pronunţării deciziei recurate, respectiv 15 mai 2013, ulterioară intrării în vigoare a legii mai sus menţionate.
În al doilea rând, se constată că ambele recursuri au fost motivate în termenul prevăzut în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
I.1). Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că motivul privind greșita achitare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În realitate, parchetul solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor din cursul judecăţii și mai ales a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de apel, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea pe baza căreia Curtea de Apel Alba lulia a dispus achitarea inculpatul M.N. cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere modul de reglementare a soluţionării recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că dispoziţiile Codului de procedură penală - astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 - sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond și a deciziei pronunţată de instanţa de apel, reducând astfel și limitele învestirii instanţei de recurs.
Pe cale de consecinţă, examinarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei și, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.
În speţă, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, desfășurarea judecăţii a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a evaluat întregul material probator și a analizat probele în acuzare, dar și apărările inculpatului și probele administrate în favoarea acestuia și a evidenţiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declaraţiile martorilor care susţineau varianta acuzării, motivând corespunzător soluţia de achitare.
În concluzie, se constată că achitarea inculpatului M.N. este urmarea stabilirii de către instanţa de apel a unei alte situaţii de fapt, cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanţa de recurs nu este îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situaţie de fapt, pe care nu o mai poate modifica.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu s-a dovedit pe deplin implicarea inculpatului M.N. în cumpărarea și traficarea celor 10 g de cocaină și această substanţă nici nu a fost găsită de organele de poliţie, astfel că nu a putut fi supusă expertizării și nu s-a stabilit cu certitudine că era un drog de mare risc sau o altă substanţă.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.N. în legătură cu comiterea celor două infracţiuni cu privire la care instanţa de apel a dispus achitarea, respectiv trafic de droguri de mare risc și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc.
2). În ce privește critica referitoare la nerecunoașterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 36/2012 a Tribunalului Alba, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., însă critica este nefondată.
Tribunalul Alba a fost sesizat prin același rechizitoriu în legătură cu faptele comise de inculpatul M.N., dar și de inculpaţii N.S. și M.C. Având în vedere că ultimii doi inculpaţi au uzitat de procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., instanţa a disjuns cauza în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. și a pronunţat faţă de inculpaţii N.S. și M.C. sentinţa penală de condamnare nr. 36/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2135 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Este adevărat că, în respectiva cauză, inculpaţii N.S. și M.C. au recunoscut în totalitate faptele, astfel cum au fost reţinute prin actul de sesizare, inclusiv referitor la participaţia penală a inculpatului M.N.
Soluţia pronunţată a dobândit autoritate de lucru judecat numai cu privire la faptele și persoanele la care se referă (inculpaţii N.S. și M.C.), fără să se poată invoca puterea autorităţii de lucru judecat în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N.
Desigur, declaraţiile date de inculpaţii N.S. și M.C. dobândesc relevanţă la soluţionarea cauzei de faţă și au fost avute în vedere atât de instanţa de fond, cât și de instanţa de apel, însă nu se poate susţine că pronunţarea unei soluţii de condamnare faţă de ceilalţi doi inculpaţi, ca urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., atrage în mod automat consecinţe cu privire la stabilirea răspunderii penale a inculpatului M.N.
Astfel, conform art. 343 alin. (2) și art. 345 C. proc. pen. raportat la art. 317 C. proc. pen., instanţa deliberează și decide numai cu privire la fapta și persoana cu care este sesizată, hotărând doar în aceste limite dacă fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă de inculpat.
Aceste dispoziţii se aplică și în cazul special al procedurii simplificate, situaţie în care este prevăzută posibilitatea disjungerii și soluţionării separate a cauzei în ceea ce-i privește pe inculpaţii cu privire la care nu este aplicabilă procedura prevăzută în art. 3201 C. proc. pen.
Instanţa care soluţionează conform procedurii obișnuite cauza disjunsă nu poate ignora probele administrate în cauza iniţială, însă modul în care acest material probator este valorificat în cauza disjunsă constituie o chestiune de apreciere, fără să se poată nega dreptul acestei instanţe de a evalua critic și, independent de soluţia anterioară, întregul ansamblu probator, diferit și mai complex decât cel care a făcut obiectul cauzei iniţiale.
În concluzie, faptul că anumiţi inculpaţi au fost condamnaţi prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluţia pronunţată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. pentru unii dintre participanţi nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către ceilalţi participanţi, care nu au fost judecaţi în procedura simplificată.
Drept urmare, nu există temeiuri pentru a considera că se impune casarea deciziei penale în ce privește soluţia de achitare, criticată de către parchet.
II. Referitor la recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că motivele invocate se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., însă criticile sunt nefondate.
Astfel, prin modificarea adusă art. 3859 C. proc. pen. de Legea nr. 2/2013, care a abrogat unele din cazurile de casare ce vizau aspecte de legalitate (inclusiv pct. 17 - care se referea la situaţia în care faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică), pct. 172 a devenit prin voinţa legiuitorului sediul comun pentru toate aspectele ce vizează nerespectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute expres la celelalte puncte ale art. 3859 C. proc. pen.
Drept urmare, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. poate fi invocat inclusiv referitor la greșita încadrare juridică a faptei și la necesitatea schimbării acestei încadrări.
Trebuie, însă, precizat că pentru a stabili dacă faptei i s-a dat o corectă încadrare juridică, instanţa de recurs nu poate modifica situaţia de fapt, fiind obligată să pornească de la situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată.
În speţă, încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, astfel cum au fost stabilite de către instanţa de apel prin reaprecierea probelor, este corectă.
Inculpatul a invocat aceleași apărări atât în faţa primei instanţe, cât și în faţa Curţii de Apel Alba lulia, care a răspuns punctual criticilor formulate și a expus cu claritate motivele pentru care faptele comise de inculpatul M.N. corespund infracţiunii de trafic de droguri de risc în forma autoratului.
Instanţa de recurs își însușește argumentele instanţei de apel și constată că fapta inculpatului M.N. (recunoscută ca atare de acesta), constând în aceea că împreună cu N.S. s-a deplasat la un bar de unde anterior mai cumpărase droguri și a cumpărat 1 kg de hașiș, plătind personal drogurile din banii trimiși de fratele său M.O., întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc săvârșită în forma autoratului (participând activ la cumpărarea drogului, inculpatul a comis unul din elementele materiale prevăzute alternativ în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000), fapta sa depășind limitele unei înlesniri sau unui ajutor dat pentru comiterea infracţiunii.
Drept urmare, nu se impune schimbarea încadrării juridice și nu sunt incidente dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Referitor la greșita deducere a prevenţiei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că este o critică ce poate fi analizată în recurs potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., fiind vorba despre corecta aplicare a legii, și nu despre examinarea unei situaţii de fapt.
În speţă, se constată că inculpatul M.N. a fost arestat în lipsă, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 47 din 1 octombrie 2011 și apoi un mandat european de arestare ce a fost pus în executare de instanţele spaniole la data de 18 ianuarie 2012, astfel cum rezultă din sentinţa dată de Audienţa Naţională din Regatul Spaniei (depusă în traducere legalizată la dosarul instanţei de recurs). Atât instanţa de fond, cât și cea de apel au dedus durata arestării preventive a inculpatului M.N. începând cu data de 21 februarie 2012.
Or, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.”
Rezultă, astfel, că s-a făcut o greșită aplicare a legii și susţinerile recurentului referitor la greșita deducere a prevenţiei sunt fondate.
Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., instanţa de recurs are obligaţia de a dispune ea însăși cu privire la perioada care trebuie dedusă din pedeapsă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că nu se impune admiterea recursului și casarea deciziei din acest motiv, în condiţiile în care o atare neregularitate poate fi îndreptată printr-un alt mijloc procedural.
În consecinţă, constatând că nu sunt incidente nici celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba lulia și inculpatul M.N. împotriva deciziei nr. 95/A din 15 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, Secţia penală și pentru cauze cu minori.
Conform art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată recurentului intimat inculpat durata prevenţiei de la 18 ianuarie 2012 la 11 noiembrie 2013.
Notă: Prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost modificat, după cum urmează: „Durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.”