Contract de vânzare-cumpărare încheiat în procedura de privatizare. Acţiune în stabilirea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului. Dispoziţii legale aplicabile
Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii
Index alfabetic: acţiune în stabilirea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului
- contract de vânzare-cumpărare
- garanţie contra evicţiunii
- privatizare
- principiul specialia generalibus derogant
C. civ., art. 5, art. 969, art. 1336
O.U.G. nr. 88/1997, art. 324
Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant, principiile de drept impunându-se părţilor şi interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept, astfel încât nu este permisă convenţia părţilor care să impună aplicarea legii generale, având în vedere limitele instituite de dispoziţiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părţilor.
Prin urmare, în cazul în care părţile unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în procedura de privatizare au prevăzut că răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului va fi angajată în condiţiile dreptului comun - art. 1336 şi urm. C. civ. – este întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în stabilirea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare specială a acestei obligaţii de garanţie.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 962 din 12 martie 2014
Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.
Prin încheierea din data 8 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a unit excepţia prescripţiei extinctive cu fondul cauzei şi a calificat excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă drept o apărare de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 20101/21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea reclamantei SC F.I. SRL, astfel cum a fost precizată, şi a fost obligată pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 13.704.091 lei cu titlu de prejudiciu şi a sumei de 159.184 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că între antecesorii celor două părţi în proces – Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor – CCCF şi F.P.S. – a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 49/1995, iar prin decizia civilă nr. 675 A/23 septembrie 2008, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie proprietarilor de drept unul dintre imobilele ce au făcut obiectul menţionatului contract de vânzare-cumpărare, teren în suprafaţă de 585,45 mp şi construcţie în suprafaţă de 384,46 mp. Ca atare, având în vedere răspunderea vânzătorului pentru evicţiune şi probele administrate, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâta la despăgubiri corespunzătoare imobilului revendicat.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor de şedinţă a declarat apel pârâta, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 174/30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte încheierea de şedinţă din 8 mai 2012, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în soluţionarea apelului au prioritate motivele relative la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă de fond. Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că în sentinţa atacată prima instanţă nu a analizat susţinerile pârâtei relative la inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, însă, având în vedere că nicio parte nu a solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceste susţineri au fost analizate direct de instanţa de apel.
Curtea de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că inadmisibilitatea este o simplă apărare de fond, în realitate fiind o veritabilă excepţie. Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a unuia dintre imobilele ce au făcut obiectul contractului nr. 49/1995, şi la cauza acestuia, respectiv obligaţia de garanţie contra evicţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. vechi, instanţa de apel a apreciat că în cauză se ridică problema raportului dintre legea specială – O.U.G. nr. 88/1997 şi, respectiv, legea generală – Codul civil şi a raportului dintre legea internă şi CEDO.
Sub aspectul raportului dintre legea specială şi legea generală, instanţa de apel a reţinut că este incident principiul specialia generalibus derogant şi că reclamantul nu are un drept de opţiune între legea specială şi legea generală, chiar dacă legea specială nu interzice expres accesul la legea generală, întrucât, în caz contrar, ar fi nesocotită intenţia legiuitorului de a reglementa anumite materii prin legi speciale.
Ca atare, întrucât contractul a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispoziţie specială ce reglementează condiţii derogatorii de la dreptul comun de acordare a despăgubirilor. Mai mult, în această materie a fost pronunţată şi Decizia RIL nr. 18/12 octombrie 2011 în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptăţite.
Instanţa de apel a mai reţinut că şi prin alte decizii în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, instanţa supremă a stabilit că legea specială înlătură de la aplicare legea generală, fără a fi nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, iar dispoziţiile legii speciale pot fi înlăturate doar dacă contravin CEDO.
Sub acest aspect, al raportului dintre legea internă şi CEDO, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a invocat şi dovedit faptul că anumite dispoziţii din legea specială contravin CEDO.
Adoptarea unei legi speciale care reglementează condiţiile în care se pot acorda despăgubiri şi modalitatea de despăgubire, a mai arătat instanţa de apel, nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces la un tribunal al reclamantei, prevăzut de art. 6 CEDO.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la prezentarea unor motive străine de natura pricinii, analizând cauza prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997, fără să facă referire la dispoziţiile art. 969 şi 1336 C. civ. care au constituit cauza cererii de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată, a învederat recurenta, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi 1336 C. civ., dată fiind răspunderea pârâtei-vânzător pentru evicţiune, cuprinsă în clauza 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 49/1995, care este legea părţilor. Or, a arătat recurenta, prin această clauză intimata s-a obligat să răspundă pentru liniştita posesie, conform art. 1336 C. civ., clauza menţionată instituind o obligaţie pe deplin valabilă, astfel cum s-a arătat prin sentinţa nr. 12747/2004 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 462/2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 1483/2006 a Î.C.C.J., hotărâri judecătoreşti prin care s-a respins irevocabil acţiunea A.V.A.S. în constatarea nulităţii clauzei 6.3 din contract.
Recurenta a arătat că, interpretând această clauză, instanţele au statuat că această clauză este o veritabilă garanţie contra evicţiunii. Ca atare, întrucât acesta a fost temeiul juridic al acţiunii în justiţie, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimata-pârâtă este neîntemeiată.
Mai mult, a învederat recurenta, decizia curţii de apel încalcă principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997 curtea de apel depăşeşte cadrul procesul fixat la data formulării cererii de chemare în judecată.
Recurenta a arătat că în speţă este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în speţă nu se pot aplica dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, întrucât contractul de privatizare a fost încheiat în anul 1995.
Recurenta a mai învederat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Deciziei RIL nr. 18/2010, care nu face referire la raportul dintre legea specială şi legea generală, ci analizează problemele de drept născute din interpretarea neunitară a dispoziţiilor speciale, doar în acele cauze întemeiate pe legea specială.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Dreptul civil român porneşte de la două principii fundamentale în interpretarea şi delimitarea domeniului de aplicare a legii generale şi, respectiv, a legii speciale: specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant. Consecinţa acestor principii de interpretare este aceea că ori de câte ori există dispoziţii legale speciale ce reglementează o materie dată este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeaşi materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale. Neaplicarea legii generale pentru ipoteze legale cuprinse în dispoziţii speciale este o regulă de drept ce rezultă din aplicarea în practică a celor două principii enunţate anterior. Ca atare, nu este necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziţii incluse în legea specială, după cum nu este necesară nici pronunţarea unor decizii în interesul legii care să lămurească expres problema raportului dintre legea generală şi legea specială, întrucât principiile de drept – fie că sunt incluse sau nu sunt incluse într-o reglementare expresă – se impun părţilor şi interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept.
Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte a reţinut că problema de drept supusă atenţiei judecătorului de la fond şi analizată în faţa instanţei de apel priveşte raportul dintre legea specială şi, respectiv, legea generală în materia răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în procedura de privatizare, dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o reglementare specială a acestei obligaţii de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului.
În speţă, recurenta-reclamantă a solicitat instanţelor de judecată să stabilească răspunderea pentru evicţiune a intimatei-pârâte, faţă de pierderea proprietăţii şi a liniştitei posesii a unuia dintre bunurile imobile ce au făcut obiectul contractului de privatizare, în condiţiile dreptului comun, respectiv, art. 1336 şi urm. raportat la art. 969 C. civ.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior şi având în vedere că problema întemeierii în drept a acţiunii a fost ridicată de intimata-pârâtă prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii cererii, Înalta Curte nu poate reţine primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea curţii de apel face referire la O.U.G. nr. 88/1997, şi nu la art. 969 şi art. 1336 C.c., astfel încât ar cuprinde motive străine de natura pricinii. Referirea instanţei de apel la dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 s-a făcut tocmai pornind de la raportul dintre această lege specială şi legea generală – înţelegând art. 969 şi art. 1336 C. civ. invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii, într-o materie, respectiv garanţia vânzătorului contra evicţiunii în contractele de privatizare, ce cuprinde o reglementare specială. De altfel, judecătorul era obligat faţă de existenţa dublei reglementări, specială şi generală, şi faţă de principiul specialia generalibus derogant, să analizeze şi să stabilească norma de drept aplicabilă în speţă, fie prin manifestarea unui rol activ, conform art. 129 C. proc. civ., fie, cazul în speţă, prin analiza excepţiei invocată de intimată în apărare. Ca atare, nu se poate reţine nicio încălcare a principiului disponibilităţii, întrucât drepturile procesuale ale părţilor, inclusiv dreptul general de petiţionare, de învestire a instanţei de judecată, nu pot fi exercitate decât în limitele stabilite de lege, înţelegând şi principiile, regulile fundamentale ale unui sistem de drept.
Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante relativă la existenţa în contractul dedus judecăţii a unei clauze de garanţie contra evicţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 1336 C. civ., clauză ce ar fi fost recunoscută ca validă prin mai multe hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Astfel cum s-a arătat în cele expuse anterior, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant, fiind de la sine înţeleasă. Prin urmare, tot ca o consecinţă a acestui principiu, nu este permisă convenţia părţilor care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziţia specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispoziţiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părţilor. Faptul că art. 6.3 din contractul dedus judecăţii, care instituie obligaţia de garanţie contra evicţiunii a intimatei-pârâte, a fost declarat valid prin respingerea acţiunii în anulare a intimatei, este fără relevanţă în speţa de faţă, întrucât hotărârile judecătoreşti pronunţate în respectiva speţă, au avut în vedere motivele de nulitate invocate de către intimată.
Ca atare, nu s-ar putea susţine că prin aceste hotărâri judecătoreşti a fost tranşată problema raportului dintre legea specială şi legea generală, în sensul înlăturării de la aplicare a legii speciale. De altfel, practica judecătorească este unanimă în a aprecia că trimiterea făcută de părţile unui contract la o anumită dispoziţie legală, chiar greşită, nu afectează valabilitatea clauzei contractuale respective, întrucât interpretarea şi aplicarea legii revine instanţei de judecată.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a reţinut că trimiterea făcută de părţile contractante la dispoziţiile art. 1336 C. civ. în clauza 6.3, ce instituie obligaţia de garanţie contra evicţiunii a intimatei-pârâte, nu intră în principiul reglementat de art. 969 C. civ. – pacta sunt servanda, întrucât nu le este permisă părţilor convenţia asupra legii aplicabile, instanţa de judecată nefiind obligată să dezlege pricina prin raportare la norma aleasă de părţi.
Înalta Curte a respins ca neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv relativ la greşita interpretare şi aplicare a legii, reţinând că în speţă, deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1995, sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, faţă de dispoziţiile speciale ale art. 30 din Legea nr. 137/2002 care stabilesc aplicarea retroactivă a legii, respectiv, pentru contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel.
Cât priveşte greşita aplicare în speţă a Deciziei RIL nr. 18/2010, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a făcut o aplicare efectivă în speţă a respectivei decizii în interesul legii, ci doar a făcut trimitere la conţinutul acesteia sub aspectul condiţiilor restrictive instituite în materia răspunderii pentru evicţiune din contractele de privatizare prin legea specială, astfel cum a fost interpretată de instanţa supremă prin respectiva decizie, lege care se aplică prioritar faţă de legea generală.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.