Delegarea atribuţiilor de conducere ale societăţii. Răspunderea solidară a administratorilor. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcţionarea societăţilor
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
- răspundere civilă delictuală
- administrator
- răspundere solidară
Legea nr. 31/1990, art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e), art. 1441, art. 1551
C. proc. pen., art. 22
C. civ., art. 1201
Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Astfel, în cazul formulării de către administratorul căruia i-au fost delegate atribuţiile de conducere ale societăţii şi faţă de care s-a stabilit, în soluţionarea laturii civile a procesului penal, răspunderea faţă de societate, în baza art. 1551 din Legea nr. 31/1990, analiza instanţei penale nefiind extinsă şi la dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeaşi lege, a unor cereri de chemare în garanţie a celorlalţi membri ai consiliului de administraţie, solidaritatea legală a acestora nu poate fi înlăturată prin aplicarea autorităţii de lucru judecat din hotărârea penală, în soluţionarea cererilor de chemare în garanţie nefiind incidente dispoziţiile art. 22 C. proc. pen.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1187 din 26 martie 2014
Prin sentinţa nr. 239 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş s-au respins excepţiile necompetenţei materiale, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanţie. Tribunalul, prin aceeaşi hotărâre, a admis în parte acţiunea reclamantei obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 414.239,2 lei, despăgubiri şi dobânzi legale aferentei acestei sume şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârât faţă de D.G. şi R.I., obligându-i pe aceştia din urmă să-i plătească pârâtului suma de 138.079,75 lei, fiecare, şi dobânzile legale aferente acestei sume.
Prima instanţă de fond a mai dispus obligarea pârâtului şi a chemaţilor în garanţie la plata cheltuielilor de judecată aferente.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Comercial Mureş este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 144 şi art. 72 – 73 din Legea nr. 31/1990, iar excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii este neîntemeiată, întrucât în ipoteza în care invitaţia la conciliere nu cuprinde temeiul de drept şi actele pe care se întemeiază creanţa, anulabilitatea actului se justifică doar dacă se deosebeşte o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanţie, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată în raport de dispoziţiile art. 72 şi 73 din Legea nr.31/1990, republicată, care prevăd că răspunderea administratorilor faţă de societate este solidară.
Pe fondul cauzei, prima instanţă de fond a reţinut că reclamanta societatea comercială a chemat în judecată pe pârâtul B.C., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societăţii, în calitatea pârâtului de administrator al acesteia, conform art. 155 din Legea nr. 31/1990, iar pârâtul a formulat cererea de chemare în garanţie a numiţilor D.G. şi R.I., în calitate de membrii ai consiliului de administraţie.
Cât priveşte prejudiciul creat reclamantei, tribunalul a reţinut că în perioada 1 octombrie 2002-29 februarie 2003 a avut loc o înrăutăţire a capacităţii de plată a reclamantei datorită neexecutării obligaţiilor asumate de trei societăţi comerciale care nu şi-au onorat obligaţiile de plată ce le reveneau către reclamantă, creanţele împotriva acestor societăţi nemaiputând fi în prezent recuperate. Pornind de la acest aspect, tribunalul a reţinut răspunderea administratorilor în calitate de mandatari, în temeiul contractului de mandat comercial, faţă de societatea reclamantă reţinând, între altele, că delegarea unora dintre atribuţii directorului general nu exonerează de răspundere pe ceilalţi membri ai consiliului de administraţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâtul şi chemata în garanţie.
Prin decizia nr. 101/A din 5 decembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelurile declarate de reclamantă şi pârâtul B.C. şi a admis apelurile chemaţilor în garanţie, schimbând în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanţie şi respingerii acestei cereri ca atare.
Prin decizia nr. 2724 din 23 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul B.C., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Prin decizia nr. 12/A din 18 februarie 2013, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelurile chemaţilor în garanţie şi a admis apelul pârâtului B.C., schimbând în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea principală, având ca obiect plata sumei de 414.239,27 lei şi a dobânzii, calculată până la data de 1 noiembrie 2007, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. Instanţa de apel a obligat pârâtul B.C. la plata în favoarea reclamantei a dobânzii comerciale aferente sumei de 249.038,07 lei începând cu data de 2 noiembrie 2007 şi până la achitarea integrală a debitului.
Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanţie, fiind obligaţi chemaţii în garanţie la plata, în favoarea pârâtului B.C. a sumei de 83.012,69 lei fiecare şi a dobânzii legale aferente începând cu data scadenţei facturilor şi până la achitarea integrală a debitului. Instanţa de apel a obligat intimata-reclamantă şi apelanţii chemaţi în garanţie la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, între momentul pronunţării deciziei casate prin decizia 2724/2012 a Î.C.C.J. şi momentul rejudecării apelului, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 517 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Târgu Mureş rămasă definitivă prin decizia penală nr. 354 din 27 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul penal nr. xx72/320/2008, dosar penal ce a avut ca obiect, între altele, şi acţiunea civilă formulată de partea civilă SC R. Mureş SA, în contradictoriu cu inculpatul B.C., acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 249.038,07 lei şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenţei facturilor şi până la data de 1 noiembrie 2007.
Curtea de apel a reţinut că acţiunea civilă soluţionată definitiv în procesul penal este identică din perspectiva obiectului, părţilor - SC R. Mureş SA şi B.C.- şi cauzei cu acţiunea civilă din prezenta cauză. S-a apreciat ca nefondată susţinerea apelantei-reclamante în sensul că nu ar fi identic obiectul celor două cauze, deoarece în procesul penal s-a solicitat răspunderea pârâtului B.C. pentru gestiune frauduloasă, iar în prezenta cauză se solicită răspunderea acestuia, în calitate de administrator şi director general, în baza Legii nr. 31/1990, republicată, întrucât în ambele acţiuni civile s-a solicitat răspunderea delictuală a pârâtului B.C., rezultată din calitatea sa de director general şi administrator al reclamantei, pentru prejudiciile cauzate societăţii prin neîncasarea facturilor emise către societăţile debitoare ale reclamantei.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ. în soluţionarea acţiunii formulate, reţinând excepţia autorităţii de lucru judecat şi respingând cererea pronunţată ca atare, întrucât pentru prejudiciul invocat de reclamantă există deja un titlu executoriu reprezentat de hotărârea penală.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel a reţinut, faţă de conţinutul deciziei de casare şi faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., că se impune soluţionarea pe fond a acesteia.
Curtea de apel a reţinut că, faţă de conţinutul hotărârii AGEA a reclamantei din data de 30 aprilie 1997, rezultă că D.G. şi R.I., chemaţii în garanţie, aveau calitatea de membri ai consiliului de administraţie, având obligaţia, în virtutea mandatului încuviinţat de societate, să asigure buna gestiune a societăţii.
Instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care răspunderea pârâtului a fost definitiv stabilită prin hotărâre penală, chemaţii în garanţie nu au dovedit că acestui pârât îi aparţine culpa exclusivă în producerea prejudiciului şi nu au înlăturat efectele solidarităţii răspunderii administraţilor prevăzută de Legea nr. 31/1990 republicată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, pârâtul şi chemaţii în garanţie, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate chematul în garanţie D.G. şi reclamanta au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat doar în soluţionarea cererii principale atâta timp cât în hotărârea penală se reţine că singurul vinovat de producerea prejudiciului este pârâtul B.C. Ca atare, instanţele penale au tranşat problema unei eventuale răspunderi a altor persoane decât pârâtul, statuând că ceilalţi membri ai consiliului de administraţie, respectiv chemaţii în garanţie, nu au absolut nicio culpă în producerea prejudiciului societăţii reclamante, singurul vinovat de producerea acestui prejudiciu fiind pârâtul.
Conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, au arătat recurenţii, astfel încât se impune respingerea cererii de chemare în garanţie pe fondul său.
Pe fondul cererii de chemare în garanţie, au mai învederat recurenţii, faptele generatoare de prejudiciu reclamantei derivă din neîndeplinirea obligaţiilor pârâtului B.C. în calitate de administrator şi mandatar al societăţii reclamate. Acestuia îi reveneau conform art. 144 din Legea nr. 31/1990 republicată, s-a arătat, obligaţii de prudenţă şi diligenţă în luarea măsurilor adecvate pentru reducerea riscurilor în activitatea comercială şi asigurarea capacităţii de plată a societăţii.
Recurentul D.G. a învederat că nu a avut nicio legătură cu operaţiunile demarate de pârâtul B.C. cu cele trei societăţi comerciale.
S-a mai arătat că acţiunea în răspundere împotriva administratorului este o acţiune socială, iar interesul, la rândul său, este unul social, or, în speţă, societatea, prin adunarea generală, a înţeles să formuleze acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicată, doar împotriva unuia dintre administratori, respectiv, împotriva pârâtului B.C. Chiar dacă administratorul chemat în judecată se poate regresa împotriva celorlalţi administratori, în temeiul art. 73 alin. (1) lit. e), este necesară dovedirea culpei acestora.
Recurentul chemat în garanţie R.I. a arătat, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată, întrucât a ignorat dispoziţiile statutului societăţii care au delegat conducerea curentă a societăţii către directorul general, pârâtul B.C. Ca atare, acest aspect coroborat cu caracterul personal al răspunderii penale şi cu hotărârea instanţei penale exclude solidaritatea administratorilor, probele administrate dovedind că membri ai consiliului de administraţie au delegat atribuţiile de conducere pârâtului B.C.
Pârâtul B.C., a arătat recurentul-chemat în garanţie, în calitate de director general, se ocupa efectiv de gestionarea societăţii reclamante şi de încheierea contractelor, astfel încât nu poate fi reţinută culpa chemaţilor în garanţie pentru neexecutarea supravegherii impuse de funcţia deţinută, întrucât membrii consiliului de administraţie au acţionat doar în baza informărilor şi situaţiilor financiare prezentate de directorul general.
Recurentul-chemat în garanţie R.I. a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a aplicat autoritatea de lucru judecat şi în privinţa cererii de chemare în garanţie, omiţând să analizeze această cerere prin raportare la hotărârea penală. Astfel, instanţele penale au tranşat problema răspunderii penale a inculpatului B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă, prin care s-a cauzat acelaşi prejudiciu ce face obiectul cauzei civile de faţă. Ca atare, s-a stabilit că singurul vinovat de producerea prejudiciului este pârâtul B.C., iar hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, conform art. 22 C. proc. pen.
Recurentul a mai învederat că în mod nelegal instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie, în condiţiile în care acţiunea principală a fost respinsă, întrucât, într-o atare ipoteză, cererea de chemare în garanţie rămâne fără obiect şi trebuie respinsă. Prin urmare, instanţa de apel a extins în mod nelegal consecinţele răspunderii penale stabilită de instanţa penală în sarcina pârâtului, sarcina acoperirii prejudiciului revenind, în final, altor persoane decât celor a căror răspundere a fost stabilită.
S-a mai învederat că, fără temei legal, instanţa de apel a obligat alte persoane la plata dobânzilor legale începând cu data de 2 noiembrie 2007, deşi până la 1 noiembrie 2007 aceste accesorii sunt plătite de o altă persoană – pârâtul B.C., conform hotărârii penale.
Recurentul-pârât B.C. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi obligarea chemaţilor în garanţie la acoperirea prejudiciului creat societăţii reclamante, întrucât, în speţă, a fost dovedită culpa exclusivă a acestora.
La termenul de astăzi, recurentul-pârât a învederat instanţei de recurs că înţelege să nu achite taxa de timbru datorată, astfel încât, în baza dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 11 şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicată, Înalta Curte a anulat recursul declarat de recurentul-pârât B.C. ca netimbrat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursurile declarate de reclamantă şi chemaţii în garanţie sunt nefondate, criticile de nelegalitate invocate în cele două cereri de recurs urmând a fi analizate concomitent, dată fiind identitatea acestora:
Legea nr. 31/1990 republicată, ca reglementare specială în materia societăţilor comerciale, instituie prin dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) regula solidarităţii răspunderii membrilor consiliului de administraţie în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin faţă de societatea ai căror administratori sunt, în virtutea mandatului comercial ce le-a fost încredinţat, conform art. 72 din aceeaşi lege. Aşadar, dispoziţiile legale menţionate instituie o prezumţie de solidaritate, prezumţie care poate fi răsturnată prin dovada contrară, respectiv prin dovada existenţei unor obligaţii conjuncte ce reveneau fiecărui administrator în parte.
Obligaţiile membrilor consiliului de administraţie, de a asigura o bună gestionare a intereselor societăţii ai căror administratori sunt, sunt calificate de art. 1441 din Legea nr. 31/1990, republicată, ca obligaţii de prudenţă şi diligenţă.
Sub aspect procesual, regula solidarităţii deschide posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie de către administratorul sau administratorii chemaţi în judecată pentru atragerea răspunderii prevăzută de dispoziţiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990, republicată, împotriva celorlalţi membri ai consiliului de administraţie.
Întrucât prezumţia legală a solidarităţii administratorilor poate fi răsturnată doar prin proba contrară, a culpei exclusive a administratorului/administratorilor chemaţi în judecată, sarcina probei este răsturnată, revenind chemaţilor în garanţie obligaţia de a face dovada menţionată.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte a reţinut că cei doi recurenţi - chemaţi în garanţie susţin greşita aplicare a excepţiei autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel doar cu privire la cererea principală, nu şi cu privire la cererea de chemare în garanţie, atâta timp cât prin hotărârea penală s-a stabilit culpa exclusivă a administratorului B.C.
Înalta Curte a respins acest motiv de recurs ca nefondat, reţinând că instanţa penală a analizat exclusiv răspunderea administratorului B.C. sub aspectul răspunderii civile faţă de societatea reclamantă, neputând face aprecieri cu privire la răspunderea solidară instituită de art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu atât mai mult cu cât recurenţii-chemaţi în garanţie nu au făcut obiectul cercetării instanţei penale.
Ca atare, întrucât în soluţionarea laturii civile a procesului penal instanţa penală a analizat exclusiv răspunderea pârâtului B.C. faţă de societate, în baza art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicată, nefiind extinsă analiza şi la dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeaşi lege, nu se poate reţine că prin hotărârea penală ar fi fost dovedită cu autoritate de lucru judecat culpa exclusivă a administratorului B.C. şi, deci, în plan procesual, ar fi fost răsturnată prezumţia de solidaritate legală a membrilor consiliului de administraţie. Faptul că instanţa penală a reţinut că directorul general, administratorul cercetat penal, şi-a încălcat dreptul de informare a celorlalţi membri ai consiliului de administraţie cu privire la operaţiunile comerciale care au atras răspunderea penală a acestuia pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă, are relevanţă probatorie doar sub aspectul răspunderii penale pentru infracţiunea menţionată. Din punct de vedere stric al răspunderii civile întemeiată pe art. 1551 din Legea nr. 31/1990, republicată, această reţinere a instanţei penale poate fi cel mult un început de probă, lipsit de valoarea probatorie în absenţa coroborării cu alte mijloace de probă, care nu înlătură obligaţia de prudenţă şi diligenţă ce revine tuturor membrilor consiliului de administraţie în gestionarea intereselor societăţii.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte a respins susţinerile recurenţilor privind neaplicarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat din hotărârea penală, în soluţionarea cererilor de chemare în garanţie nefiind incidente dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. Prin urmare, a fost respins şi motivul invocat privind extinderea limitelor răspunderii penale stabilită de instanţa penală şi obligarea altor persoane la suportarea prejudiciului decât a acelei persoane a cărei răspundere a fost deja stabilită.
Înalta Curte a respins şi motivul de recurs relativ la delegarea conducerii societăţii către directorul general şi, deci, absenţa răspunderii chemaţilor în garanţie, întrucât o atare delegare, uzuală în practică, nu duce la înlăturarea răspunderii celorlalţi membri ai consiliului de administraţie, faţă de dispoziţiile art. 73 şi art. 1441 din Legea nr. 31/1990 republicată, în supravegherea derulării raporturilor juridice stabilite de societatea pe care o administrează şi, implicit, în urmărirea încasării creanţelor acesteia. Atâta timp cât legea instituie o obligaţie de prudenţă şi diligenţă a acestor persoane, încălcarea acestor obligaţii poate să îmbrace şi forma inacţiunii prin neimplicarea şi pasivitatea manifestată în îndeplinirea mandatului acordat de societate. Faptul că recurenţii au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile pe baza situaţiilor financiare prezentate de intimatul-pârât B.C. şi că acesta a omis să-i informeze asupra anumitor aspecte nu reprezintă în sine o răsturnare a prezumţiei de solidaritate instituită de lege, contrar susţinerilor recurenţilor.
Înalta Curte a respins ca nefondate şi motivele de recurs relative la caracterul social al acţiunii recurentei-reclamante care a înţeles să acţioneze exclusiv împotriva intimatului-pârât B.C., întrucât, astfel cum s-a arătat în considerentele anterioare, solidaritatea prevăzută de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, se manifestă, sub aspect procesual, tocmai prin posibilitatea deschisă administratorului chemat în judecată în temeiul art. 1551 din lege, de a formula cereri de chemare în garanţie împotriva celorlalţi membri ai consiliului de administraţie.
De altfel, solidaritatea prevăzută de lege este o formă de solidaritate pasivă, vizând cu precădere raporturile dintre codebitorii solidari.
Cât priveşte aceste raporturi, Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerea relativă la delegarea de către ceilalţi membri ai consiliului de administraţie - chemaţii în garanţie a tuturor atribuţiilor de conducere a societăţii către intimatul-pârât, ceea ce ar exclude răspunderea recurenţilor - chemaţi în garanţie. Faptul că prin art. 11 din Statutul societăţii s-au delegat directorului general atribuţiile de conducere curentă nu înlătură obligaţia recurenţilor -chemaţi în garanţie de gestionare şi supraveghere a intereselor economice ale societăţii ai căror administratori sunt, astfel cum s-a arătat şi anterior.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs invocat de recurentul - chemat în garanţie R.I., relativ la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în garanţie ca urmare a respingerii cererii principale, Înalta Curte a reţinut că acesta este nefondat, întrucât cererea principală nu a fost respinsă pe fond, ci prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât acţiunea în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 1551 din Legea nr. 31/1990 republicată, împotriva intimatului-pârât se soluţionase deja printr-un alt titlu, în sensul admiterii şi obligării la plata contravalorii despăgubirilor aferente prejudiciului creat. Susţinerea aceluiaşi recurent relativă la obligarea altor persoane la plata dobânzilor legale aferente despăgubirilor, deşi pe o perioadă anterioară fusese obligat doar intimatul-pârât, este superficială, întrucât, astfel cum reiese din dispozitivul deciziei atacate, toţi membrii consiliului de administraţie au fost obligaţi la plata dobânzii legale aferente debitului principal începând cu data emiterii facturilor şi până la data plăţii efective.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate de recurenţii - chemaţi în garanţie ca nefondate.