Contract de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii
- contract de credit
- clauză abuzivă
- comision de risc
- principiul quod nullum est nullum producit effectum
Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3) teza II
Directiva CE 93/13, art. 3 pct. 2
C. civ., art. 969
Contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura acestuia să fie succesivă, ştiut fiind că acesta nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte, restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nefiind decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.
Prin urmare, în cazul constatării nulităţii clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014
Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.
Tribunalul Specializat Mureş, prin sentinţa nr. 167/6.02.2012, a admis în parte acţiunea promovată de reclamanţii L.I.I. şi L.I., în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA Bucureşti.
A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsă la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 Condiţiile generale din convenţia de credit nr. 0150182/13.05.2008 încheiată între reclamanţi şi pârâta SC V. România SA Bucureşti şi s-a dispus înlăturarea acestor clauze din convenţia de credit menţionată.
A obligat pârâta SC V. România SA la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc şi să restituie în favoarea reclamanţilor suma de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011.
A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la ajustarea dobânzilor curente cuprinse la art. 3 lit. d din convenţia de credit sus menţionată.
A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamanţilor suma de 7.181,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Agenţia Real a V. România SA şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea promovată de reclamanţi împotriva acesteia ca fiind promovată faţă de o persoană fără capacitate procesuală.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Între reclamanţi în calitate de împrumutaţi şi pârâta SC V. România SA în calitate de împrumutător a fost încheiată convenţia de credit nr. 0150182/13.05.2008, în baza căreia părţile au prevăzut la art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale convenţiei clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cu obligaţia comunicării împrumutaţilor a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.
Totodată la art. 5 lit. a din partea Condiţiile speciale ale convenţiei, părţile au prevăzut comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.
Contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.
Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislaţia naţională conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv, preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.
Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 5 pct. a din partea Condiţii speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, instanţa a reţinut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piaţa monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta neparticularizând aceste clauze la situaţia concretă.
Apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit încheiată între părţi şi a dispus eliminarea lor din contract.
În ceea ce priveşte obligarea în solidar a pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011, instanţa de fond a reţinut că, prin constatarea abuzivă a acestei clauze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.
Prin decizia nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinţei nr. 167/06.02.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
A respins susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv, preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive, reţinând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de conţinut directiva şi norma internă de transpunere, intenţia legiuitorului fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi protejeze eficient.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dat eficienţă prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în legislaţia internă Directiva 93/13/CEE, reţinând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit încheiată între părţi.
Contrar celor invocate de pârâte, prima instanţă a reţinut în mod legitim că, în speţă, sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condiţiile speciale şi generale la contractul de credit încheiat cu intimaţii-reclamanţi şi anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanţii, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
În speţă s-a apreciat de către prima instanţă, prin raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimaţii reclamanţi neavând în mod efectiv posibilitatea de a le influenţa în vreun fel.
În mod corect s-a stabilit de către prima instanţă caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale, precum şi ale art. 3.5 din Condiţiile generale, reţinându-se că acestea au permis băncii ca în mod unilateral şi discreţionar să modifice rata dobânzii fără a institui criterii clare ce pot fi verificate şi de către consumatori.
Prin iniţierea de către apelantă, după scoaterea comisionului de risc din contract în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, a demersurilor pentru încheierea de acte adiţionale care nu mai includ în convenţii comisioane de risc, ci de administrare, în acelaşi cuantum, este evident că reclamanţii au fost puşi în aceeaşi situaţie ca şi anterior intervenirii schimbării legislative, singura modificare fiind una de redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost în intenţia legiuitorului, aceasta fiind raţiunea pentru care nu au înţeles să dea curs semnării actului adiţional.
Împotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta SC V. România SA Bucureşti întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului în sensul schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată.
În criticile formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu poate produce efecte retroactive, întrucât convenţia de credit este o varietate a împrumutului de consumaţie, act juridic ce este inclus în categoria contractelor cu executare succesivă.
Chiar şi în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive.
Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.
În situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată prin îmbogăţirea fără justă cauză a clienţilor.
2. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, nu sunt clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În acest sens, recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, avându-se în vedere că, comisionul de risc nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, cele două noţiuni fiind complet distincte.
Totodată, menţionează faptul că art. 5 lit. a din Condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost negociat şi a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.
Recurenta a susţinut că, în speţă, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credinţă în convenţie de societatea sa, cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia.
Recurenta a apreciat că nu se poate pretinde şi proba nici un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în lipsa probării existenţei unui prejudiciu în speţă.
Clauza în discuţie este prevăzută în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanţii, adeziunea vizând doar Condiţiile generale ale contractului de credit.
Având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de credit, inclusiv Condiţiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi, potrivit art. 969 C. civ.
Analizând recursul declarat de pârâta SC V. România SA Bucureşti şi SC V. România SA - Sucursala Oradea împotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs prin care recurenta a susţinut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanţi în raport de aşa zisul caracter succesiv al contractului de credit nu poate fi primit.
Astfel, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte.
Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.
Susţinerea recurentei că în materia împrumutului de folosinţă este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, şi că această prevedere este în fapt o aplicare a excepţiei de la principiul retroactivităţii nulităţii, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă şi că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se menţin pentru trecut, nu poate fi reţinută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulităţii unei clauze, nulitate parţială, se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.
În atare situaţie, este fără suport susţinerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel că împrumutaţii nu ajung la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca, pentru sumele acordate cu titlu de împrumut, a încasat şi încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.
2. Înalta Curte a constatat că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.
Punctul 3.5 din Secţiunea 3 Costuri din Condiţiile generale ale convenţiei de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.
În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.
Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeaşi lege.
Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit menţionate reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.
Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.
În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
Susţinerile recurentei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că, de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.
- Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.
De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamanţii au dreptul de a le fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.
Totodată, se reţine că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.
- În cauză, se constată că nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu poate fi reţinută.
Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.
Înalta Curte a constatat că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.
Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.
În plus, în materia protecţiei consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.