Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Lipsa discernământului. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute
- contract de împrumut cu garanţie imobiliară
- lipsa discernământului
- consimţământ
Codul civil de la 1864, art. 948
Consimţământul, ca element al voinţei juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei exterioară, iar pentru a fi valabil el trebuie să emane de la o persoană având capacitatea de exerciţiu şi, în orice caz, discernământ, iar dacă această condiţie a consimţământului nu există actul juridic este nul absolut.
În cazul în care la momentul încheierii unui act autentic partea contractantă nu a avut capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi a consecinţelor care rezultă din semnarea acestuia, fiind bolnavă psihic, cu diagnosticul de schizofrenie în evoluţie, este exclusă orice manifestare de voinţă din partea acesteia săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, şi, ca atare, actul astfel încheiat este nul absolut pentru lipsa discernământului, respectiv a consimţământului.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2472 din 27 iunie 2014
I. Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual
Prin acţiunea introductivă înregistrată la 20 noiembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta B.D.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.M., constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 3277/17 noiembrie 2004 de BNP G.I. şi a actelor adiţionale autentificate sub nr. 1379/3 iunie 2005, nr. 169/18 ianuarie 2006 şi nr. 2011/28 iulie 2006 de acelaşi birou notarial.
În motivare, reclamanta a arătat că prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat la 17 noiembrie 2004 a împrumutat de la pârât suma de 2.000 euro şi că pârâtul i-a condiţionat acordarea împrumutului de înscrierea în contract şi a dobânzii, ca sumă împrumutată, astfel că în contract s-a menţionat suma de 4.550 euro. Susţine reclamanta că la scadenţa convenită, 17 mai 2005, nu a reuşit să restituie decât o mică parte din debit, că s-au acumulat dobânzi, fiind astfel obligată să semneze şi cele trei acte adiţionale în care sumele înscrise reprezentau în realitate dobânzi percepute de creditor. Mai arată reclamanta că la data încheierii contractului era bolnavă, fiind încă din anul 2003 în evidenţa Spitalului de psihiatrie cu diagnosticul „tulburare schizo-afectivă de tip depresiv”, diagnostic care a impus pensionarea sa medicală.
Prin sentinţa civilă nr. 9174 din 4 iunie 2008, Judecătoria Craiova a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Cabinetului de avocatură O.R.G. pentru reclamantă şi, în consecinţă, a anulat acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că în cauză contractul de asistenţă juridică nr. 525/2007 este încheiat între societatea de avocatură şi, în calitate de client, doamna B.D.N., prin P.R., fără să existe un mandat în baza căruia să se fi încheiat valabil contractul de asistenţă juridică.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 156 din 4 martie 2009 Tribunalul Dolj a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant în declararea apelului a SCPA O.R.G. şi a anulat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii şi împotriva sentinţei fondului reclamanta a declarat recurs.
Prin decizia nr. 802 din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 156/2009, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 9174/2008, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Instanţa de recurs a constatat că acţiunea introductivă s-a formulat de reclamantă prin apărător, la dosar fiind depusă împuternicire avocaţială în care apare reclamanta în calitate de client.
Totodată, la dosar s-a depus şi contractul de asistenţă juridică încheiat cu SCPA pentru reprezentarea în proces a reclamantei, în care s-a înscris menţiunea conform căreia contractul s-a încheiat prin fiica reclamantei, doamna P.R.
A reţinut instanţa de recurs că excepţia invocată de pârât se referă în concret la lipsa mandatului dat de reclamantă fiicei sale în vederea încheierii contractului de asistenţă juridică, iar potrivit art. 1533 C. civ. mandatul poate fi expres sau tacit.
În consecinţă, forma scrisă nu este obligatorie, astfel că în mod greşit s-a reţinut încheierea contractului de asistenţă juridică în lipsa mandatului fără a se verifica ipoteza mandatului tacit.
Judecătoria Craiova, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 17717 din 25 noiembrie 2009 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că valoarea obiectului pricinii este peste 500.000 lei, astfel cum a fost precizat de reclamantă la termenul din 21 ianuarie 2009 în faţa Tribunalului Dolj.
Această sentinţă a rămas irevocabilă prin decizia nr. 169 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului Dolj, Secţia civilă, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de declinare de competenţă.
II. Astfel învestit, Tribunalul Dolj, Secţia civilă, ca primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 297 din 6 decembrie 2012, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 3277/17 noiembrie 2004 de BNP G.I. şi a actelor adiţionale autentificate sub nr. 1379/3 iunie 2005, nr. 169/18 ianuarie 2006 şi nr. 2011/28 iulie 2006.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în sinteză, următoarele:
Actele medicale pe care reclamanta le-a depus la dosar, precum şi cele solicitate de la instituţiile medicale atestă că reclamanta este în evidenţa instituţiilor medicale din anul 2002 cu diagnosticul tulburare schizofrenică de tip depresiv. Acelaşi diagnostic este confirmat şi de adeverinţa medicală din 15 noiembrie 2007, eliberată de Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova, precum şi de referatul medical nr. 158/2 aprilie 2008, emis de Spitalul Clinic de Psihiatrie Craiova.
A reţinut instanţa din documentele medicale verificate şi faptul că în perioada 2002 – 2011 reclamanta a fost internată în mod repetat în Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova cu diagnosticul „tulburare schizoafectivă de tip depresiv”.
Acest diagnostic a fost confirmat şi de noul raport de expertiză medico – legală psihiatrică nr. A6/6126/2011 efectuat de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a stabilit că reclamanta B.D.N., la datele de 3 iunie 2005, 17 noiembrie 2004, 18 ianuarie 2006 şi 28 iulie 2006 era bolnavă psihic, cu diagnosticul schizofrenie în evoluţie, cadru psihopatologic ce implică deficit în manifestarea cu liberă voinţă, concluzia comisiei de expertiză fiind în sensul că reclamanta nu a avut capacitate psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata, fiind incompetentă psihic.
Examinând din perspectiva art. 948 C. civ. condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, obiectul şi cauza licită, instanţa a constatat că în ce priveşte consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, iar în cauză, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A6/6126/2011, la data încheierii actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat reclamanta nu a avut discernământ, ceea ce atrage incapacitatea acesteia de a încheia acte juridice, neavând puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voinţă.
Faţă de concluziile raportului de expertiză, instanţa a apreciat totodată ca nepertinente şi neconcludente declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea pârâtului cu privire la starea psihică, luciditatea şi discernământul reclamantei.
Pentru aceste argumente, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut şi a celor trei acte adiţionale încheiate de părţi.
III. Apelul. Decizia nr. 38 din 10 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă.
Prin decizia sus-menţionată, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul I.M. împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj la 6 decembrie 2012.
Analizând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor formulate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Susţinerile pârâtului referitoare la necompetenţa materială a tribunalului ca primă instanţă sunt nefondate, acest aspect fiind dezlegat irevocabil prin decizia nr. 169/29 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de declinare de competenţă pronunţate de Judecătoria Craiova.
În ceea ce priveşte excepţia dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, cu referire în concret la lipsa mandatului fiicei reclamantei de a încheia contractul de asistenţă juridică, Curtea a constatat că prima instanţă, în rejudecare, potrivit deciziei de casare, a desemnat curator special pentru reclamantă pe fiica acesteia P.R.G., care a înţeles să ratifice toate actele procesuale şi procedurale întocmite în cauză de apărătorul reclamantei, excepţia rămânând fără obiect.
În ceea ce priveşte calificarea acţiunii, instanţa de control reţine că lipsa discernământului desemnează situaţia în care o persoană, deşi legal are capacitate de exerciţiu, în fapt este în mod pasager ori permanent lipsită de discernământ, astfel că încheie un act juridic care reprezintă o manifestare de voinţă inconştientă, exprimată pe fondul unei tulburări mentale.
A reţinut şi că lipsa totală şi generală a discernământului la momentul încheierii actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului, un act juridic încheiat în asemenea condiţii fiind lovit de nulitate absolută, ce poate fi invocată de oricine are interes şi care este imprescriptibilă.
Or, în cauză s-a stabilit prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică că reclamanta era incompetentă psihic la data încheierii contractului de împrumut (3 iunie 2005), cât şi ulterior, la datele la care au fost încheiate actele adiţionale, neavând capacitatea de apreciere asupra conţinutului lor.
În acest context, instanţa de control a reţinut şi că buna sau reaua-credinţă a pârâtului împrumutător şi existenţa actului de adjudecare încheiat ulterior nu prezintă nicio relevanţă, esenţială fiind absenţa capacităţii psihice a reclamantei de apreciere asupra conţinutului şi a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor.
IV. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul I.M., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondate.
Recurentul şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Sub un prim aspect, recurentul a invocat greşita aplicare a legii raportat la dispoziţiile art. 2 lit. f) şi g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, arătând că acţiunea reclamantei nu a fost timbrată la valoarea pretenţiilor, astfel cum au fost precizate, fiind gratificată artificial de plata taxei de timbru datorată, respectiv a diferenţei de taxă de timbru şi timbru judiciar.
Sub un al doilea aspect, recurentul, raportându-se la dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. şi ale art. 129 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod, a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind rezultatul aplicării greşite a actului dedus judecăţii, deoarece în apel nu se poate schimba obiectul cauzei.
Potrivit recurentului, acţiunea a fost întemeiată pe art. 948 alin. (1) C. proc. civ. privitor la capacitatea de a contracta, invocându-se o nulitate relativă, iar tribunalul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 948 pct. 2 C. proc. civ., care priveşte consimţământul.
A mai arătat că acţiunea în anulare pentru motive de nulitate relativă este supusă prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 şi 9 din Decretul nr. 167/1958 fiind împlinit în ce priveşte actul de împrumut iniţial, faţă de data promovării acţiunii.
Consideră recurentul că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile procedurale în materia probei testimoniale, art. 198 C. proc. civ. confirmând înlăturarea nelegală a depoziţiilor martorilor audiaţi la cererea sa.
Potrivit recurentului, trebuia înlăturată expertiza medico-psihiatrică, efectuată în 2011, deoarece în perioada perfectării actelor (anul 2004) martorii au evidenţiat că reclamanta se exprima coerent, având un aspect îngrijit şi sănătos.
A arătat recurentul că instanţa de apel a ignorat actul de adjudecare a imobilului adus garanţie, care, neatacat în justiţie conform art. 488 C. proc. civ., relevă noua situaţie de fapt cu privire la titlul său de proprietate.
Sub un ultim aspect, recurentul a invocat nesocotirea prevederilor art. 1576, 1584, 1587 C. civ. privitor la natura împrumutului şi la obligaţia de a restitui suma împrumutată şi penalităţile, precum şi a dispoziţiilor art. 1075 şi 1078 C. civ., coroborate cu art. 1022 şi 1023 C. civ., arătând că nu a fost cercetată buna sa credinţă.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii introductive.
Intimata-reclamantă a depus la termenul din 16 mai 2014 concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
În esenţă, intimata a arătat că motivul de nulitate invocat a fost inexistenţa unui consimţământ valabil în condiţiile în care inexistenţa discernământului a fost probată cu expertizele medicale dispuse în cauză; a susţinut intimata că absenţa discernământului la încheierea unui act juridic constituie motiv de nulitate absolută şi nu se confundă cu viciile de consimţământ (eroare, dol, leziune), sancţionate cu nulitatea relativă a actului.
Înalta Curte, verificând decizia atacată în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este nefondat.
1. Chestiunea taxei de timbru datorată de reclamantă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată s-a pus în discuţie pentru prima dată de instanţa de apel, care prin citativul din 22 februarie 2013 a stabilit în sarcina apelantului-pârât o taxă judiciară de timbru de 527,5 lei, calculată la valoarea pretenţiilor, iar în sarcina reclamantei-intimate o taxă judiciară de timbru de 1.042,6 lei datorată pentru judecata în fond şi neachitată.
Împotriva modului de stabilire a taxei de timbru în sarcina sa, reclamanta-intimată a formulat în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 cerere de reexaminare, care a fost admisă prin Încheierea irevocabilă din data de 5 martie 2013.
S-a constatat că dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la 20 noiembrie 2007, când a fost introdusă acţiunea, prevedeau că cererile pentru anularea sau declararea nulităţii unui act juridic sunt neevaluabile în bani şi se taxează cu 12 lei, sumă achitată de reclamantă cu acest titlu.
Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, conform cărora sunt evaluabile în bani şi cererile privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, introduse prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 212/2008, punct modificat prin articol unic I pct. 2 din Legea nr. 276/2009, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece au intervenit după introducerea cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea din 20 martie 2013, instanţa de apel a revenit asupra cuantumului taxei judiciare de timbru stabilit iniţial şi dispune citarea pârâtului apelant cu o taxă judiciară de timbru fixă de 6 lei, pe care acesta o achită la 2 aprilie 2013.
Aşa fiind, criticile recurentului în sensul că reclamanta datorează taxa judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor sunt vădit nefondate, în condiţiile în care printr-o încheiere irevocabilă s-a stabilit incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aceste dispoziţii aplicându-se deopotrivă şi pârâtului în exercitarea căilor de atac, care a timbrat atât apelul, cât şi prezentul recurs cu suma de 6 lei, reprezentând ½ din taxa fixă datorată pentru acţiunea soluţionată de prima instanţă.
2. Înalta Curte a constatat că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, au un caracter pur formal, în condiţiile în care recurentul reproduce numai ipoteza textului de lege, fără să argumenteze explicit în ce constau motivele contradictorii ale deciziei atacate sau interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi fără să arate în ce constă pronunţarea extra petita a instanţei de apel.
Distinct de aceasta, Înalta Curte a constatat că decizia atacată respectă întrutotul exigenţele impuse de art. 261 C. proc. civ., instanţa de apel răspunzând în mod punctual criticilor formulate de apelant, analiză circumscrisă verificării situaţiei de fapt şi aplicării dispoziţiilor legale incidente.
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat la 17 noiembrie 2001, prin care pârâtul a împrumutat reclamantei suma de 4.550 Euro, termenul de restituire fiind stabilit la 17 mai 2005, iar prin cele trei acte adiţionale s-a mărit cuantumul sumei împrumutate la 23.000 Euro. Instanţa de apel, prin soluţia adoptată, a confirmat sentinţa fondului, astfel că afirmaţia recurentului în sensul interpretării greşite a actului privitor la natura împrumutului şi obligaţia de restituire este nefondată.
3. Cu privire la motivul întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9, vizând încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta a invocat încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba obiectul cauzei.
Acest aspect nu este confirmat de actele dosarului, ambele instanţe au examinat cauza prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut şi a actelor adiţionale pentru lipsa discernământului reclamantei la încheierea actelor şi a temeiului de drept indicat prin cerere, respectiv art. 948 C. civ. privitor la condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor. Înalta Curte a constatat, din examinarea cererii introductive de instanţă, că intimata-reclamantă a învestit in terminis instanţele de judecată cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului şi a actelor adiţionale întemeiată pe lipsa discernământului, aşadar a consimţământului, ceea ce infirmă susţinerea recurentului-pârât despre faptul că reclamanta a solicitat anularea actelor, invocând motive de nulitate relativă.
În plus, raportat la petitul cererii şi la temeiurile acesteia, Înalta Curte a apreciat ca irelevante criticile referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor referitoare la natura împrumutului şi la obligaţia împrumutatului de restituire a sumei împrumutate şi a penalităţilor (art. 1576, 1584, 1587 C. civ.).
Consimţământul, ca element al voinţei juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei exterioară, iar pentru a fi valabil el trebuie să emane de la o persoană având capacitatea de exerciţiu şi în orice caz discernământ, iar dacă această condiţie a consimţământului nu există, actul juridic este nul absolut.
În cauză au fost administrate probe de specialitate, respectiv expertize medico – legale psihiatrice, care au stabilit indubitabil că, la momentul încheierii actelor autentice, reclamanta, bolnavă psihic, cu diagnosticul de schizofrenie în evoluţie, nu a avut capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi a consecinţelor care rezultă din semnarea actelor, fiind incompetentă psihic, ceea ce exclude orice manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, voinţa, şi prin urmare, consimţământul în atare situaţie lipsesc.
Or, sancţiunea care intervine în cazul absenţei consimţământului din pricina unei boli psihice este nulitatea absolută, deoarece lipseşte un element constitutiv al actului juridic.
O astfel de nulitate nu va putea fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, deoarece lipsa discernământului urmare a unei boli psihice prezintă în general un caracter de permanenţă, prin pierderea capacităţii de apreciere critică asupra efectelor juridice ale manifestării sale de voinţă.
Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută este necesară pentru a se realiza finalitatea dispoziţiei legale încălcate la încheierea actului.
Acţiunea în nulitate este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care prevede expres că acţiunea în nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând.
Înalta Curte a constatat, totodată, că argumentele recurentului, întemeiate pe existenţa actului de adjudecare a imobilului adus drept garanţie prin contractul de împrumut şi buna sa credinţă sunt irelevante în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii nulităţii actului întocmit cu nerespectarea condiţiilor de validitate stabilite de lege (art. 948 C. civ.).
Astfel spus, chiar dacă actul a fost executat, nulitatea se analizează prin raportare la momentul încheierii actului, iar în cazul nulităţii absolute, nesusceptibilă de asanare, buna-credinţă a cocontractantului nu prezintă relevanţă.
În sfârşit, Înalta Curte a constatat, referitor la criticile vizând aprecierea probei testimoniale, pe de o parte că acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate pe care instanţa de recurs îl exercită în conformitate cu dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
A reţinut, pe de altă parte, că înlăturarea declaraţiilor martorilor a fost motivată de instanţa fondului cu argumente pertinente în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, în special de rapoartele de expertiză medico-legală, întocmite de persoane anume calificate a se pronunţa asupra chestiunii discernământului, de aceea susţinerea recurentului în sensul acordării prevalenţei probei testimoniale este lipsită de fundament legal.
Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică şi vizând încălcarea competenţei judecătoriei, ca primă instanţă, este de asemenea nefondat, în condiţiile în care chestiunea competenţei materiale s-a soluţionat irevocabil prin decizia nr. 169/29 ianuarie 2010 a Tribunalului Dolj, care a respins recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de declinare a competenţei, pronunţată de Judecătoria Craiova, în raport de valoarea obiectului pricinii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, valoare care se încadrează în prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.