Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte, la data de 8 ianuarie 2014, reclamanta C.D. în contradictoriu cu pârâtul C.V. a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată între ei şi a se lua măsurile cu privire la capetele de cerere accesorii.
Prin Sentinţa civilă nr. 2110 din 28 mai 2014, Judecătoria Târgovişte a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aiud, faţă de împrejurarea că pârâtul îşi are locuinţa pe raza teritorială a acestei judecătorii, iar reclamanta locuieşte în Italia, în raport de dispoziţiile art. 914 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Judecătoria Aiud, prin Sentinţa civilă nr.1036 din 9 octombrie 2014, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Târgovişte, având în vedere că soţii au avut ultimul domiciliu comun pe raza acestei instanţe, în baza prevederilor art. 914 C. proc. civ. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Aiud a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a-l soluţiona.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea de divorţ a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 8 ianuarie 2014, dată la care erau în vigoare dispoziţiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Procedura divorţului este reglementată de dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I C. proc. civ.
Potrivit art. 914 alin. (1) teza I C. proc. civ. „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor."
Alin. (2) al art. 914 prevede că „dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui astfel de acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
În acord cu reglementările internaţionale, Codul de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010 aduce un element de noutate reprezentat de folosirea noţiunii de locuinţă, în locul celei de domiciliu consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.
Noţiunea de locuinţă trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.
Altfel spus, ceea ce interesează din punct de vedere al stabilirii competenţei este locuinţa faptică a părţilor, iar nu domiciliul legal.
În speţă, din probatoriul administrat rezultă că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în municipiul Târgovişte, iar în prezent atât reclamanta, cât şi pârâtul locuiesc în fapt în Italia.
Cum ambele părţi nu locuiesc efectiv în România, nu poate fi atrasă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei nici în favoarea Judecătoriei Târgovişte, nici în cea a Judecătoriei Aiud.
Drept urmare, este valabilă ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 914 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., potrivit căreia cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
Având în vedere situaţia de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile, pentru o bună administrare a justiţiei, pricina va fi trimisă spre competentă soluţionare Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - LM