Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Judecata. Principiul rolului activ al instanţei. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

  • rol activ

 

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (5), alin. (51), art. 294, art. 295 alin. (2)

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în cauză, putand pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, însă conform prevederilor alin. (51) al aceluiasi articol, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, astfel încât, în cazul în care recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, aceasta nu-şi poate invoca propria culpă în a depune toate diligenţele pentru aflarea adevărului.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3970 din 11 decembrie 2014

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, Secţia comercială, reclamanta SC M. SA a solicitat obligarea pârâtei Banca de Export-Import a României E. SA la plata sumei de 8.472.000 USD reprezentând beneficiul nerealizat în perioada august 2007-august 2010.

La termenul de judecată din 28.07.2011, reclamanta şi-a restrâns câtimea pretenţiilor la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD.

Prin sentinţa civila nr. 334 din 28.07.2011, Tribunalul Gorj, Secţia comercială, a admis în parte acţiunea, a luat act că reclamanta şi-a restrâns câtimea pretenţiilor la suma de 18.561.237 lei, a obligat pârâta la plata sumei de 8.273.480 lei, cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 85.921,32, a dispus restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru nefolosită în suma de 90.159 lei.

Prin decizia civilă nr. 20 din 14.02.2012, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta SC M. SA şi de pârâta Banca de Export Import a României E. SA, s-a dispus anularea încheierii nr. 1807/21.12.2010 şi a sentinţei civile nr. 334/28.07.2011 pronunţate de Tribunalul Gorj şi s-a trimis cauza spre judecare Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, întrucât prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin decizia nr. 4920 din 11.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 20/14.02.2012.

Prin sentinţa nr. 3636 din 30.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a ajunge la această soluţie a reţinut, în esenţă, că reclamanta SC M. SA şi-a justificat interesul prin aceea că tinde la angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei Banca de Export Import a României E. SA, pentru repararea prejudiciului cuantificat la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD (conform precizărilor de la termenul din 28.07.2011), reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 2007-2010 cauzat prin fapta ilicită a pârâtei de a rezilia unilateral contractul de credit nr. 19/DRC/2004.

S-a reţinut că reclamanta nu a solicitat, prin prezenta acţiune, o reparare în natură a unui prejudiciu, prin acordarea creditului în sumă de 1.590.000 euro, ca urmare a constatării, prin sentinţa civilă nr. 819/07.12.2004 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. xx04/COM/2004, definitivă şi irevocabilă, a faptului că pârâta nu era îndreptăţită la rezilierea contractului de credit, fiind obligată să îl respecte, ci a invocat producerea în patrimoniul său a unei pagube constând în foloasele nerealizate prin neutilizarea creditului în perioada 2007-2010 (lucrum cessans). Conduita pârâtei care nu a cerut executarea sentinţei civile nr. 819/07.12.2004, arătând, prin procesul-verbal de conciliere din data de 03.05.2010, că acordarea creditului nu mai prezintă interes pentru societate, nu afectează, prin urmare, interesul procesual în formularea prezentei acţiuni, astfel că excepţia invocată de pârâtă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat stabilirea dreptului său la despăgubire pentru beneficiul nerealizat în perioada 2007-2010, invocând o pagubă produsă în cei trei ani anteriori formulării acţiunii (cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28.09.2010).

 Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, termenul de prescripţie fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) teza întâi din acelaşi act normativ.

Împrejurarea că reclamanta a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind rezilierea contractului de credit, ce a avut loc în anul 2004, nu afectează exerciţiul dreptului material la acţiune, câtă vreme se solicită repararea unei pagube produse în perioada 2007-2010, astfel că excepţia prescripţiei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin contractul de credit nr. 19/DRC/31.05.2004 încheiat între reclamanta SC M. SA, în calitate de împrumutat, pârâta Banca de Export-Import a României E. SA, în calitate de împrumutător şi numiţii P.I. şi P.E., în calitate de fidejusori, pârâta s-a obligat să acorde reclamantei un credit în sumă totală de 1.590.000 euro cu scopul utilizării în exclusivitate pentru achiziţionarea şi punerea în folosinţă a unei fabrici de cărămidă second-hand de la firma germană T.H. Gmb & Co.KG, în baza contractului de cumpărare încheiat la data de 12.03.2004 şi înregistrat la SC M. SA sub nr. 605/15.03.2004.

Acest împrumut urma să fie acordat în trei tranşe, respectiv 280.000 euro la data de 31.05.2004, 1.120.000 euro la data de 31.01.2005 şi 190.000 euro la data de 31.01.2005 (art. 3, 4 şi 6).

Potrivit art. 8 şi 9 din contract, creditul era acordat pe o durată de 5 ani, cu o perioadă de graţie de 12 luni, durata creditului fiind de la data semnării contractului până la data intrării în contul împrumutătorului a ultimei sume de plată din credit. Prin adresa nr. 575/06.07.2004, pârâta a informat reclamanta că prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 225/02.07.2004, a fost reziliat contractul de credit nr. 19/DRC/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 819 din 07.12.2004 pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. xx04/COM/2004, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta Banca de Export-Import a României E. SA şi s-a dispus obligarea pârâtei să respecte contractul de credit nr. 19/DRC/2004, în sensul de a-i acorda reclamantei împrumutul în sumă de 1.590.000 euro, reţinându-se, în esenţă, că motivele pentru pârâta a refuzat executarea contractului nu sunt legale, nu justifică neonorarea împrumutului.

Sentinţa civilă mai sus menţionată a rămas irevocabilă prin respingerea apelului, prin Decizia nr. 3172/17.10.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. xx27/54/2006.

S-a reţinut că principala obligaţie ce incumba pârâtei în baza contractului de credit nr. 19/DRC/2004 era aceea de a-i acorda reclamantei împrumutul în sumă de 1.590.000 euro. Deşi reclamanta a precizat că fapta ilicită a pârâtei constă în rezilierea contractului de credit, din ansamblul motivării rezultă că a avut în vedere neîndeplinirea obligaţiei de a pune la dispoziţia reclamantei suma necesară finanţării fabricii de cărămidă, rezilierea unilaterală a contractului reprezentând mijlocul prin care pârâta a încercat să se sustragă de la executarea obligaţiei asumate.

Prin sentinţa civilă nr. 819 din 07.12.2004 pronunţată de Tribunalul Gorj, pârâta a fost obligată la o executare directă, în natură, a acestei obligaţii. Reclamanta avea posibilitatea de a pune în executare silită, potrivit dispoziţiilor art. 3711 alin. (2) şi urm. C. proc. civ., această sentinţă începând cu data de 17.10.2007, data rămânerii irevocabile, având în vedere susţinerile reclamantei, necontestate de pârâtă, în sensul că executarea sentinţei nr. 819/07.12.2004 a fost suspendată prin decizia nr. 3402/03.06.2005.

S-a mai reţinut că din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de experţii C.E., S.M.M. şi T.M. şi din răspunsurile reclamantei la interogatoriu rezultă că linia tehnologică second-hand nu a mai fost achiziţionată de la societatea T.H. Gmb & Co.KG în anul 2004 şi nici ulterior, iar la data de 16.01.2008 reclamanta a încheiat cu societatea SACM I. Italia un contract de livrare a unei fabrici de produse ceramice, punerea în funcţiune având loc la data de 05.07.2010.

Această fabrică a fost achiziţionată prin finanţarea investiţiei de către Banca Comercială C. SA cu care reclamanta a încheiat contractul de credit nr. 57/11.09.2008, modificat prin actul adiţional nr. 1/19.12.2008 şi contractul de credit nr. 17/17.07.2009.

Din coroborarea adreselor nr. 956/24.03.2008 emisă de reclamantă şi nr. 1250/26.03.2008, nr. 1243/26.03.2008 şi nr. 1244/26.03.2008 emise de pârâtă, rezultă că cea dintâi a solicitat băncii să realizeze formalităţile de radiere din cartea funciară a înscrierilor privind dreptul de ipotecă şi interdicţiile de înstrăinare şi grevare instituite în baza contractelor de garanţie imobiliară accesorii contractului de credit nr. 19/DRC/2004, ca efect al rezilierii acestuia, această manifestare de voinţă relevând intenţia reclamantei de a nu pune în executare dispoziţiile sentinţei civile nr. 819/07.12.2004, după data rămânerii sale irevocabile.

S-a reţinut că reclamanta nu are drept de opţiune între executarea în natură şi cea prin echivalent; câtă vreme cea dintâi era posibilă, fie şi pe calea executării silite, nu se naşte în patrimoniul creditorului un drept la dezdăunare sub forma daunelor-interese compensatorii.

Pe de altă parte, prejudiciul invocat de reclamantă nu are caracter cert, în sensul că nu este sigur nici în privinţa existenţei, nici a posibilităţii de evaluare. Sub primul aspect, s-a constatat că reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu eventual, constând în profitul pe care l-ar fi putut realiza prin punerea în funcţiune a fabricii de cărămidă second-hand în perioada 2007-2010 şi pe care nu l-a realizat din culpa pârâtei, care nu şi-a executat obligaţia de a-i acorda creditul necesar finanţării acestei investiţii.

S-a mai reţinut că reclamanta nu a făcut niciun demers pentru obţinerea creditului, dimpotrivă toate actele emise ulterior datei rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 819/07.12.2004 demonstrează faptul că reclamanta nu mai era interesată ca pârâta să-i asigure finanţarea investiţiei ce i-ar fi putut aduce foloasele pretinse prin acţiunea precizată, estimate la suma de 18.561.237 lei, echivalentul sumei de 6.343.770 USD. Sub cel de-al doilea aspect, s-a reţinut că prin raportul de expertiză întocmit de expertul T.E.M., s-a determinat profitul estimat pe baza analizei comparative a rentabilităţii liniei vechi de producţie de cărămidă, deţinută de reclamantă anterior anului 2004 şi a celei noi, achiziţionate în anul 2010, iar prin raportul de expertiză întocmit de experţii C.E., S.M.M. şi T.M. s-a determinat, într-o variantă, profitul estimat din pierderea ce constă din cheltuielile suplimentare şi costurile de producţie pe linia tehnologică veche deţinută de reclamantă anterior anului 2004, prin raportare la costurile de producţie pe linia nouă, pusă în funcţiune în anul 2010, având în vedere rentabilitatea celor două linii de fabricaţie (6,55% faţă de 33,73%), iar într-o a doua variantă, profitul estimat calculat în raport de media lunară de cărămidă produsă de reclamantă cu linia tehnologică nouă achiziţionată în anul 2010.

S-a apreciat că valorile determinate de experţi au caracter ipotetic şi nu au fost stabilite ţinând cont de caracteristicile tehnice ale liniei de producţie second hand ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 605/15.03.2004. Mai mult decât atât, potrivit constatărilor experţilor, în perioada august 2007-august 2010, nu au existat contracte de livrare efectiv reziliate din cauza incapacităţii de producţie ca urmare a rezilierii convenţiei de credit nr. 19/DRC/2004, nici nu au existat litigii ori executări silite ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale din lipsa volumului necesar al producţiei.

S-a mai arătat că nu au fost identificate documente (comenzi, refuzuri la comenzi, concilieri/negocieri în vederea reajustării graficelor de livrare etc.) din care să rezulte faptul că, din cauza lipsei performanţelor de producţie, nu au putut fi onorate contractele de livrare de cărămidă încheiate cu clienţii societăţii la data rezilierii contractului de credit, iar foloasele nerealizate pretinse de reclamantă nu sunt consecinţa directă a nefuncţionării, în perioada 2007-2010, a liniei de producţie ce trebuia finanţată de pârâtă, linie de producţie pe care reclamanta nu a mai dorit să o achiziţioneze cu creditul de 1.590.000 euro, orientându-se spre un alt furnizor şi o altă bancă finanţatoare.

S-a reţinut astfel că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale a pârâtei, faţă de dispoziţiile legale mai sus evocate, instanţa respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 551/2013 din 19 decembrie 2013.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că niciodată nu s-a executat obligaţia cuprinsă în contractul de credit încheiat între părţi (aspect acceptat de altfel de ambele părţi), chiar dacă inclusiv judecătoreşte s-a stabilit existenţa acestei obligaţii (conform hotărârii ÎCCJ invocate de ambele părţi). Obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligare la executarea unei obligaţii contractuale nu echivalează cu însăşi executarea acelei obligaţii. De aceea obţinerea unei astfel de hotărâri, chiar neurmată de îndeplinirea formelor de executare silită, nu poate echivala cu executarea „în natură” a obligaţiei contractuale în discuţie.

S-a reţinut că dacă ne raportăm şi la principiul executării benevole a hotărârilor judecătoreşti, rezultă, de asemenea, că nu se poate reţine o culpă contractuală a apelantei-reclamante vizavi de ideea obţinerii executării întocmai a obligaţiilor contractuale asumate şi pe cale de consecinţă, pe acest motiv, nu se poate bloca răspunderea contractuală a intimatei-pârâte.

Aşadar simpla alegere a creditorului în sensul obţinerii executării obligaţiei contractuale potrivit art. 1073 C. civ. (adică întocmai cum a fost asumată), aşa numita executare „în natură”, nu poate avea niciun efect asupra dreptului creditorului acelei obligaţii la dezdăunare pentru neexecutarea obligaţiei, dacă nu s-a şi realizat (obţinut efectiv) executarea acelei obligaţii. Această concluzie fiind generală cuprinde inclusiv situaţia când alegerea creditorului a îmbrăcat forma unei acţiuni în justiţie prin care a solicitat obligarea debitorului la executarea obligaţiei, acţiune admisă irevocabil, dar care nu a condus totuşi la efectiva executare a obligaţiei (în felul acesta se răspunde implicit şi la aserţiunile privitoare la consecinţelor procedurilor de ridicare a înscrierilor garanţiilor imobiliare date pentru contractarea creditului).

Este evident intrigant faptul că apelanta-reclamantă, creditor al obligaţiei intimatei-pârâte de acordare a creditului, a susţinut o astfel de acţiune dincolo de momentul de la care, chiar această apelantă recunoaşte că executarea în natură nu mai era posibilă (adică susţinerea acţiunii soldate cu decizia nr. 3172/17.10.2007 a ÎCCJ, când fabrica pentru care se acorda creditul - iar destinaţia creditului nu putea fi schimbată de părţi şi nu a fost schimbată nici prin decizia ÎCCJ menţionată mai sus - fusese vândută altuia încă din 2004), însă decizia menţionată este irevocabilă, iar soluţia de admitere a acţiunii înseamnă implicit că la acel moment s-a apreciat că există un interes al SC M. SA ceea ce face ca argumentele pârâtei faţă de acest aspect să nu poată fi discutate pentru că ar însemna o reluare a unor aspecte tranşate irevocabil.

S-a reţinut că la fel de evidentă este însă şi culpa intimatei-pârâte în neexecutarea obligaţiei contractuale asumate (culpă ce intră şi ea în autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate), dar şi faptul că în materie comercială expirarea termenului contractual atrage de drept punerea în întârziere a debitorului (deci nu mai este necesară o nouă punere în întârziere; oricum judecata asupra realizării obligaţiei contractuale acoperă orice lipsă vizavi de punerea în întârziere).

Ca o concluzie intermediară s-a apreciat că nu se poate reţine că în abstract apelanta nu poate pretinde dezdăunarea pentru neexecutarea obligaţiei intimatei de acordare a creditului pentru că a obţinut o hotărâre de obligare la executarea contractului. Rămâne însă de analizat.

Pentru lămurirea dacă într-adevăr există beneficiul nerealizat pretins de către apelanta-reclamantă s-a apreciat că trebuie a fi analizate două probleme de drept: cauza acţiunii de faţă (importantă pentru că instanţa nu poate depăşi cadrul procesual trasat de către reclamantă inclusiv sub aspectul cauzei, pe lângă obiect şi părţi, dar şi pentru că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată), caracteristicile beneficiului nerealizat.

Cauza acţiunii este situaţia de fapt calificată juridic de către reclamantă, iar nu textul de lege indicat (chiar şi în ipoteza în care acesta ar fi greşit). În speţă se invocă repararea unui beneficiu nerealizat rezultat din neonorarea unor contracte încheiate înainte de primirea fabricii de cărămidă germane, dar după obţinerea creditului de finanţare.

Deci, această situaţie de fapt (neonorarea unor contracte încheiate înainte de finalizarea cumpărării fabricii de cărămidă germane) calificată juridic de către reclamantă ca fiind faptul generator al prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat nu poate fi schimbată de instanţă în sensul că nu se pot acorda interese (despăgubiri) reprezentând beneficiu nerealizat pentru un alt fapt generator, de pildă pentru pierderea posibilităţii de a obţine alte contracte prin creşterea capacităţii de producţie, adică prin afectarea indicelui economic de acaparare a cererii de cărămidă pe piaţa cărămizilor de construcţie din zona în care acţionează apelanta-reclamantă. Acest exemplu a fost dat tocmai pentru că în această direcţie ce depăşeşte cauza acţiunii au fost solicitate obiective ale raportului de expertiză.

Neidentificarea acestor contracte de către experţii contabili şi neprezentarea de către reclamantă a unor înscrisuri care să ateste existenţa acestor contracte, precum şi a unor dovezi asupra neonorării acestora din cauza lipsei de cărămizi dat fiind neprimirea liniei de producţie nemţeşti, fac ca situaţia de fapt invocată de reclamantă şi care stă la baza prezentei judecăţi să nu poată fi reţinută şi prin urmare acest fapt singur este suficient pentru respingerea acţiunii.

Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din chiar denumirile acestor 2 componente ale prejudiciului civil ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de „efectivitate” pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă).

Prin natura sa beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Desigur că aceasta ridică dificultăți de apreciere a întinderii poate mai mari decât vizavi de paguba efectivă.

Beneficiul nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia când intimata şi-ar fi executat întocmai obligaţia asumată) şi deci se situează la un nivel probabilistic (nu neapărat la nivelul indubitabilului). Însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor nefiind suficient ca să existe simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obţinut. De aceea era fără tăgadă necesar şi util ca reclamanta să motiveze în fapt detaliat în ce anume constă în concret beneficiul pe care nu l-a obţinut din vina intimatei (adică ce contracte anume nu au putut fi onorate) şi apoi să dovedească realitatea celor afirmate (sarcina probei revenindu-i conform art. 1169 C. civ.).

S-a reţinut că sub acest aspect al întinderii beneficiului nerealizat nu pot fi primite nici concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză (chiar dacă am face abstracţie de depăşirea cauzei acţiunii). În situaţia dedusă judecăţii în cauza de faţă analiza beneficiului nerealizat este o analiză economică, iar nu pur contabilă. Acesta înseamnă că trebuiau luate în considerare nu doar valoarea producţiei obţinute de către reclamantă, valoarea producţiei ce ar fi fost obţinută prin utilizarea liniei de producţie nemţeşti, ci inclusiv elementul notoriu al scăderii pieței materialelor de construcţii (adică trebuia făcută o analiză economică prin care să se releve dacă piaţa cărămizilor de construcţie în teritoriul acoperit de reclamantă a scăzut în perioada la care se referă reclamanta, cu ce procent a scăzut, care sunt actorii economici influențați de scăderea pieţei, în ce cote).

S-a mai reţinut de asemenea că experţii nu au observat caracteristicile liniei de producţie nemţeşti prin observarea caracteristicilor tehnice din documentele de producţie şi prin raportare la uzura survenită, ci, având în vedere şi domeniul lor de specialitate, s-au raportat doar la documentele depuse la dosar, adică la documentaţia care a stat la baza aprobării creditului de către intimată, mai precis la studiul de fezabilitate. Or respectivul studiu de fezabilitate nu are natura juridică a unui raport de expertiză tehnică şi nu poate înlocui dovezi clare asupra caracteristicilor particulare liniei de producţie ce se dorea a fi cumpărată. Acel studiu de fezabilitate are doar „meritul” că a fost acceptat de intimata-finanţator ca temei al acordării creditului. Însă acordarea creditului a fost însoţită şi de garanţii imobiliare (la care se referă şi părţile), deci acceptarea studiului de fezabilitate nu poate însemna stabilirea şi acceptarea între părţi în mod irevocabil a unei situaţii de fapt referitoare la caracteristicile liniei de producţie. 

Sarcina dovezii întinderii beneficiului nerealizat revenea tot apelantei-reclamante sub sancţiunea respingerii acţiunii în fond chiar dacă stabilirea întinderii beneficiului nerealizat este doar una din condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea unei astfel de acţiuni.

Nu este posibilă nici soluţia admiterii în parte, pentru că probele nu conduc la concluzia că o anumită parte a prejudiciului pretins reprezintă întinderea reală a beneficiului nerealizat, ci ele lasă nedovedită întinderea în orice măsură a pretenţiilor reclamantei. De aceea s-a apreciat că soluţia primei instanţe este justă, chiar dacă unele din argumentele primei instanţei nu pot fi reţinute (în sensul arătat mai sus), motiv pentru care apelul a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC M. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susţinut, în esenţă, că motivarea instanţei de apel este vădit contradictorie sub aspectul analizei existenţei şi întinderii beneficiului nerealizat, urmare a confuziei făcută între repararea beneficiului nerealizat – care a constituit obiectul cererii de chemare în judecată – şi prejudiciul direct – izvorât direct din neonorarea unor contracte preexistente.

În opinia recurentei, trimiterea la contractele ce nu puteau fi onorate denotă confuzia pe care instanţele anterioare o fac cu privire la instituţia beneficiului nerealizat, deoarece în cazul existenţei unor astfel de contracte neonorate nu se mai poate vorbi de o probabilitate, de un prejudiciu ipotetic, ci de o certitudine, deci de un prejudiciu efectiv.

Recurenta a mai arătat că nu a calificat ca fapt generator al prejudiciului neonorarea unor contracte, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci a invocat repararea prejudiciului reprezentat de profitul nerealizat pe care l-ar fi obţinut în condiţiile în care fabrica ar fi fost pusă în funcţiune. Totodată, se invocă greşit faptul că această calificare s-ar susţine raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectivul paragraf fiind o prezentare a situaţiei de fapt, instanţa de apel făcând o gravă eroare prin scoaterea din context a acestuia.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. şi aplicarea greşită a prevederilor art. 294 din acelaşi cod.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că sunt nelegale considerentele instanţei de apel cu privire la faptul că a schimbat cauza acţiunii având în vedere că nu a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul suferirii unui prejudiciu direct ca urmare a rezoluţionării contractelor de vânzare cumpărare şi pentru care a suportat toate consecinţele, situaţie în care s-ar fi putut reţine încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.

De asemenea, decizia recurată încalcă limitele judecării apelului şi cadrul procesual întrucât au fost analizate aspecte ce nu au făcut obiectul criticilor de apel. Astfel, a susţinut recurenta, beneficiul nerealizat a fost cuantificat în dosar pe baza studiului de fezabilitate după care a solicitat probe ce nu au legătură cu prejudiciul direct şi stabilirea întinderii acestuia.

Prin prisma aceluiaşi motiv de nelegalitate  - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – se mai invocă interpretarea nelegală a prevederilor art. 1084 C. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) raportat la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta apreciază că decizia recurată este nelegală fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (5) raportat la art. 295 alin. (2) C. proc. civ. întrucât pe aspectul cuantificării i s-a imputat faptul că nu a efectuat o analiză economică, expertiza contabilă fiind insuficientă, instanţa de apel având posibilitatea să dispună efectuarea acelei analize economice.

Încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. este cu atât mai evidentă cu cât cuantificarea beneficiului nerealizat reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată, recurenta învederând că nu este posibilă o cuantificare exactă din moment ce solicitarea sa avea în vedere repararea beneficiului nerealizat, iar nu a prejudiciului efectiv.

Referitor la interpretarea nelegală a prevederilor art. 1084 teza a II-a şi art. 1169 C. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

Instanţa de  apel deşi a reţinut existenţa beneficiului nerealizat suferit de reclamantă consideră că nu a fost dovedită întinderea acestuia, făcând trimitere la aspecte care înlătură caracterul de probabilitate al beneficiului nerealizat, motiv pentru care se apreciază că instanţa de apel nu a aplicat corect prevederile legale deoarece nu a constatat că obiectul probei este limitat în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, la stabilirea probabilităţii lui.

În ceea ce priveşte aspectul cuantificării, recurenta apreciază că sunt nelegale argumentele instanţei potrivit cărora se impunea efectuarea unei analize economice, deoarece expertiza contabilă nu este suficientă. Din această perspectivă, apreciază ca fiind interpretate în mod nelegal şi dispoziţiile art. 1169 C. civ.

Recurenta a mai susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile privind sarcina probei, instanţa de apel reţinând în mod greşit că nu poate stabili întinderea prejudiciului invocând inexistenţa unor elemente care au fost, de fapt, demonstrate prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Totodată, sarcina probei privind dovedirea probabilităţii producerii prejudiciului era limitată, motivat de faptul că prin decizia nr. 3127/2007 a ÎCCJ s-a reţinut culpa exclusivă a intimatei în rezilierea contractului de credit, situaţie în care îi revenea obligaţia de a dovedi doar caracterul rezonabil al beneficiului nerealizat. Astfel că, instanţa de apel a interpretat în mod nelegal dispoziţiile art. 1169 C. civ.

S-a mai susţinut că instanţa de apel avea posibilitatea de a stabili întinderea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat în lipsa expertizei chiar şi pe bază de prezumţii, în acord cu practica instanţelor române şi cea a CEDO (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei).

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate şi, rejudecând pe fond apelul, admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.

Intimata-pârâtă Banca de Export Import a României – E. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Asupra recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele permise de această cale extraordinară de atac, s-a constatat că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat existenţa unor motive contradictorii sub aspectul analizei existenţei şi întinderii beneficiului nerealizat, ca urmare a confuziei făcută între trăsăturile definitorii ale prejudiciului efectiv şi beneficiul nerealizat.

Criticile nu pot fi reţinute.

Astfel, este de reţinut că motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii din care să rezulte atât temeinicia cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Or, în speţă, contrar susţinerilor recurentei nu poate fi reţinută ipoteza supusă analizei sub aspectul existenţei unor motive contradictorii în cadrul deciziei recurate, faţă de împrejurarea că argumentele invocate nu susţin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se observă că recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia de respingere a apelului său, în raport de care instanţa de apel a analizat în ce măsură există şi poate fi acordat beneficiul nerealizat pretins raportat la situaţia de fapt expusă de reclamantă şi probatoriul administrat în cauză. De altfel, toate aceste critici sunt reluate şi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele şi raţionamentul recurentei conducând la aceeaşi chestiune juridică, respectiv greşita soluţionare a pricinii sub aspectul nedovedirii prejudiciului pretins.

Trecând peste aceste observaţii, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat şi situaţia de fapt, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat.

Astfel, se constată că instanţa de apel în evaluarea daunelor-interese pe cale judiciară solicitate de reclamantă a aplicat principiul instituit de dreptul comun, potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă – damnum emergens - şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza – lucrum cessans, cu condiţia de a se face dovada existenţei şi întinderii daunelor suferite.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a făcut confuzie între repararea beneficiului nerealizat şi prejudiciul direct, ci a analizat în ce măsură poate fi acordat prejudiciul pretins atât din perspectiva cauzei acţiunii cât şi din cea a beneficiului nerealizat, concluziile acesteia fiind de nedovedire a existenţei şi întinderii prejudiciului pretins.

Faptul că, în cauză, s-a reţinut că prejudiciul pretins nu a fost probat nu constituie o încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 294 şi art. 295 C. proc. civ., cum greşit susţine recurenta.

 Sub pretextul unei pretinse încălcări si aplicări greşite a unor norme legale recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt, conform căreia şi-ar fi îndeplinit obligaţiile privind sarcina probei, argumente ce constituie o chestiune de fapt şi care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel ca instanţă devolutivă având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Totodată, nici invocarea unei pretinse încălcări a rolului activ în desfăşurarea pricinii nu poate fi primită.

Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel că rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, iar în situaţia în care instanţa apreciază că o probă este necesară, o va pune în discuţia părţilor.

Având în vedere că instanţa de apel este suverană în aprecierea probelor, iar faptul că reclamanta nu a prezentat înscrisuri care să ateste existenţa contractelor neonorate încheiate înainte de finalizarea cumpărării fabricii de cărămidă germană nu constituie o încălcare a rolului activ al instanţei, reglementat de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., deoarece în virtutea efectului devolutiv instanţa a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, pronunţând o hotărârea temeinică şi legală.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în cauză, şi că pot pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, însă potrivit art. 129 alin. (51) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, iar cum recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, aceasta nu-şi poate invoca propria culpă în a depune toate diligenţele pentru aflarea adevărului.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. întrucât textul de lege menţionat instituie posibilitatea şi nicidecum obligaţia instanţei de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 din acelaşi cod.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că sarcina dovezii întinderii beneficiului îi revenea reclamantei şi că probele lasă nedovedită întinderea în orice măsură a pretenţiilor solicitate şi nu a constatat caracterul probabilităţii beneficiului nerealizat conform raţionamentului reclamantei expus de altfel şi în motivarea prezentei căi de atac, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 1084 teza a II-a şi art. 1169 C. civ.

Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel avea posibilitatea de a stabili întinderea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat în lipsa expertizei chiar şi pe bază de prezumţii, în acord cu practica instanţelor române şi cea a CEDO nu poate fi reţinută.

Astfel, se constată că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, iar practica judiciară nu este de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, a respins ca nefondat recursul reclamantei.