Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1783/2015

Şedinţa publică de la 30 iunie 2015

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1734/30/2011, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internaţional Timişoara T.V. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat acordat, prin intermediul contractului de marketing din 30 iulie 2008, de către Aeroportul Internaţional T.V. SA în favoarea W.A., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că acest contract s-a încheiat cu încălcarea regulilor privind ajutorul de stat, solicitând să se aplice efectul direct al art. 108 parag. 3 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene şi să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat de Statul român prin intermediul aeroportului, considerând că W.A. a beneficiat de o măsură selectivă, discriminatorie care a afectat, semnificativ, concurenţa pe piaţa serviciilor de transport aerian şi a lezat, în mod grav, interesele reclamantei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 544/2004, art. 108 parag. 3 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, celelalte texte indicate în cerere, O.U.G. nr. 117/2006.

Prin încheierea de şedinţă din 4 mai 2011 pronunţată de secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 1734/30/2011 s-a admis excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei de contencios administrativ şi s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei de contencios administrativ şi trimiterea, spre competentă soluţionare, secţiei comerciale din cadrul Tribunalului Timiş, apreciindu-se că litigiul are o natură comercială.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2011 pronunţată în acelaşi dosar s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului Timiş şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la secţia de contencios administrativ, considerându-se că natura litigiului este de contencios administrativ.

La data de 9 noiembrie 2011 s-a depus cerere de intervenţie în interes propriu de către W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft, care a solicitat admiterea în principiu a cererii şi respingerea acţiunii, constatarea faptului că prin contractul de marketing nu sunt încălcate prevederile legale cu privire la pretinsul ajutor de stat, cu cheltuieli de judecată.

La acelaşi termen de judecată, după punerea în discuţie a încadrării cererii de intervenţie şi admisibilităţii în principiu a acesteia, instanţa a apreciat-o ca fiind o cerere de intervenţie accesorie şi a admis-o în principiu.

Prin încheierea nr. 78 din 7 martie 2012, Tribunalul Timiş, având în vederea încheierea nr. 797 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în Dosarul nr. 340/1/2012 privind admiterea cererii de strămutare a judecării cauzei, a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 8851/3/2012, iar prin încheierea din 21 septembrie 2012 pronunţată în acest dosar, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi s-a dispus transpunerea cauzei către un complet specializat din cadrul secţiei a VI-a civilă.

Ca urmare a acestei dispoziţii, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 39910/3/2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2012 pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti s-a respins excepţia de necompetentă funcţională a acestei secţii, excepţie invocată de reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 decembrie 2012 s-a pus în vedere reclamantei să timbreze acţiunea cu suma de 19 RON conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 şi 0,3 RON timbru judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA şi intervenienta W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că ajutorul de stat reprezintă un avantaj selectiv acordat de stat unei întreprinderi de care aceasta nu ar fi beneficiat în condiţii normale de piaţă, care distorsionează concurenţa şi afectează comerţul dintre statele membre, astfel că orice ajutor de stat este considerat incompatibil cu piaţa comunitară dacă restrânge, împiedică, denaturează concurenţa, favorizând anumite întreprinderi, fiind de natură a afecta comerţul liber.

Susţinerea reclamantei privind calitatea pârâtului de autoritate publică ce prestează servicii de interes public naţional (Statutul Aeroportului conform H.G. nr. 1096/2008), transferarea unor resurse statale prin intermediul contractului, trebuia însoţită de dovezi în sensul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate publică, pentru a putea fi asimilat actelor administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere cererea reclamantei, aşa cum a fost susţinută, de a se constata caracterul ilegal al pretinsului ajutor de stat prin intermediul contractului arătat, cu privire la care nu s-au indicat bunurile proprietate publică, fiind supus dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 56 C. com. au fost analizate condiţiile de admisibilitate ale cererii. Reclamanta a pretins că măsura criticată, facilitatea prin intermediul contractului, s-a acordat ilegal, solicitând a se respecta obligaţia statului de a notifica UE, referitor la ajutorul de stat.

S-a apreciat că, faţă de cererea neevaluabilă în bani, supusă dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., trebuie întrunite condiţiile prevăzute de această reglementare, ceea ce nu se poate reţine în cauză, sens în care acţiunea în constatare are caracter subsidiar, iar o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Or, reclamanta avea posibilitatea formulării unei acţiunii în realizarea dreptului, în cadrul căreia puteau fi supuse analizei calitatea părţilor, dacă pârâtul a acţionat în regim de putere publică ce prestează servicii de interes public naţional, condiţiile de valabilitate ale contractului, dacă prin intermediul acestuia s-a dispus o măsură calificată drept ajutor de stat, prin alocarea unor resurse de stat, în sensul art. 107 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, constatarea nulităţii absolute a contractului, pentru fraudă la lege.

Cum reclamanta a cerut a se constata dacă s-a respectat sau nu obligaţia de notificare a pretinsului ajutor de stat, însă nu a indicat criteriile avute în vedere, fără a se preciza condiţiile discriminatorii care ar fi provocat un dezavantaj concurenţial, care ar fi interesul dacă se pretind despăgubiri, pentru a se considera acordată o astfel de facilitate prin intermediul contractului care, aparent, vizează activitatea comercială a contractanţilor, în lipsa unor dovezi privind natura administrativă a acestora, constatarea acordării unui astfel de ajutor de stat, dacă măsura pretinsă este aplicabilă tuturor liniilor aeriene care operează pe aeroport, condiţiile încheierii contractului, precum şi modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Tratat prin acţiune împotriva statului membru şi nu a agenţilor economici, nu s-a probat temeinicia cereri.

Reclamanta nu a argumentat şi dovedit dacă a acţionat direct pretinsul beneficiar al ajutorului de stat. Aceasta nu înseamnă că reclamanta nu poate sesiza instanţa cu o cerere temeinic motivată şi însoţită de dovezi, conform reglementării Legii nr. 554/2004 ce poate fi supusă analizei instanţei de contencios administrativ. S-a reţinut că instanţele româneşti s-au pronunţat într-o speţă având ca obiect constatarea caracterului nelegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul altui instrument, respectiv o grilă de tarife, prin sentinţa nr. 992/PI/CA/2011 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2351/R/2012 a Curţii de Apel Piteşti în Dosarul nr. 1735/30/2011.

Rolul instanţelor naţionale în materie, potrivit susţinerilor reclamantei, faţă de Comunicarea Comisiei Europene privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele române nr. 2009/C85/01, este de a proteja dreptul persoanelor afectate de punerea în aplicare, ilegală, a ajutorului de stat ori aplicarea deciziilor de recuperare adoptate de Regulamentul CE nr. 659/1999, fie în funcţie de normele de procedură din dreptul intern şi prin alte tipuri de acţiuni în justiţie.

A apreciat prima instanţă că acţiunea este supusă condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 111 C. proc. civ., sub aspectul admisibilităţii cererea nu a putut fi primită, având în vedere şi faptul că în situaţia în care s-ar constata că măsura este ajutor de stat ilegal contractul ar rămâne în vigoare dacă nu s-a cerut nulitatea acestuia. Prin urmare, în aceeaşi ordine de idei, nu s-a susţinut temeinicia unei astfel de cereri, nefiind dovedită acordată facilitatea, constatat acordat ajutorul de stat, avantajul selectiv pretins fără respectarea normelor legale, pentru a se pretinde, ulterior, intervenţia instanţei pentru protejarea drepturilor persoanelor ce se pretind afectate de punerea în aplicare a acestuia, ceea ce nu înseamnă că în urma obţinerii unei hotărâri în instanţă, cu probatorii concludente, reclamanta nu poate formula pretenţii asupra valabilităţii, executării contractului, a pretinde eventuale despăgubiri în condiţiile legii.

La data de 11 februarie 2013, SC C. SA a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 148/2013 şi a încheierilor pronunţate la termenele de judecată din data de 20 decembrie 2012, 29 noiembrie 2012, 21 septembrie 2012 (încheiere pronunţată în Dosarul nr. 8851/3/2012) şi 4 mai 2011 (încheiere pronunţată în Dosarul nr. 1734/30/2011), solicitând schimbarea, în tot, a acestora, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, respingerii excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ, calificării cererii de chemare în judecată ca fiind o acţiune în realizare, întemeiată pe dispoziţiile art. 108 alin. (3) din TFUE şi pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, precum şi trimiterea cauzei, în vederea soluţionării pe fond, către Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

Apelanta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată are natura unei acţiuni în realizare, nefiind vorba de o acţiune în constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept nepatrimonial supusă reglementarilor art. 111 C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., art. 108 alin. (3) TFUE, Legea nr. 554/2004, precum şi toate dispoziţiile legale expres indicate în cuprinsul cererii de apel.

La data de 1 aprilie 2013 intimata SN Aeroportul Iinternaţional Timişoara T.V. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată introdusă de C.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 111, art. 115 şi art. 274 C. proc. civ..

La data de 28 martie 2013 intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, menţinerea sentinţei pronunţate şi a încheierilor apelate ca fiind temeinice şi legale.

Prin decizia civilă nr. 164 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanta SC C. SA, au fost anulate sentinţa şi încheierile apelate şi s-a trimis cauza spre judecare instanţei competente, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA şi intervenientă W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, care au fost admise prin decizia civilă nr. 2143 din 11 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, dispunându-se, faţă de prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Ca urmare a acestei decizii, dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39910/3/2012*.

Prin decizia civilă nr. 1183 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC C. SA împotriva sentinţei civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 şi a încheierilor pronunţate la termenele de judecată din 20 decembrie 2012 şi 29 noiembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2012), încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2012 (pronunţată în Dosarul nr. 8851/3/2012) şi din 4 mai 2011 (pronunţată în Dosarul nr. 1734/30/2011), în contradictoriu cu intimata-pârâtă SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA şi intimata-intervenientă W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft, ca nefondat.

A fost respinsă cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte criticile formulate de apelantă împotriva încheierii de şedinţă din 29 noiembrie 2012 pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 39910/3/2012, precum şi a încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2012 (pronunţată de secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 8851/3/2012) şi a celei din 4 mai 2011 (pronunţată de secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 1734/30/2011), prin care s-a apreciat că revine secţiei comerciale/civile - litigii cu profesioniştii - competenţa funcţională de soluţionare a cauzei, nefiind competentă secţia de contencios administrativ, instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt întemeiate şi Ie-a respins.

S-a avut în vedere că reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internaţional Timişoara T.V. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing din 30 iulie 2008 de către Aeroportul Internaţional T.V. SA în favoarea W.A.

La termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2012, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta a indicat acelaşi obiect al acţiunii, respectiv constatarea caracterului nelegal al ajutorului de stat acordat, precizând că, din punctul său de vedere, nu poate solicita anularea contractului de marketing, deoarece acesta a fost reziliat.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, această noţiune este definită ca reprezentând activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit acestei legi, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Mai departe, la lit. c), se arată că autoritatea publică este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În ceea ce priveşte actul administrativ, la lit. d) a aceluiaşi art. se arată că actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării, în concret, a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Faţă de cele de mai sus, instanţa de apel a constatat că pentru a se putea reţine natura de contencios administrativ a cauzei de faţă trebuia nu numai să se constate că intimata pârâtă este o autoritate publică asimilată, întrucât asigură servicii de interes public naţional, astfel cum se susţine prin motivele de apel, ci şi că actul juridic încheiat de părţi (contractul de marketing) este emis în regim de putere publică -pentru ca, faţă de prevederile lit. d) susmenţionate, să poată fi considerat ca fiind act administrativ sau că are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.

În ceea ce priveşte prima cerinţă, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 5 alin. (1) din Statutul Societăţii Naţionale "Aeroportul Internaţional Timişoara – T.V." - scopul activităţii desfăşurate de acesta îl constituie efectuarea de prestaţii, servicii, lucrări de exploatare, întreţinere, reparare, dezvoltare şi modernizare a bunurilor din patrimoniul său, aflate în proprietate sau în concesiune, în vederea asigurării condiţiilor pentru sosirea, plecarea şi manevrarea la sol a aeronavelor în trafic naţional şi/sau internaţional, asigurarea serviciilor aeroportuare pentru tranzitul de persoane, mărfuri şi poştă, precum şi servicii de interes public naţional.

Cu toate acestea, actul juridic prin care se pretinde că s-ar fi acordat un ajutor de stat cu caracter ilegal, respectiv contractul de marketing din 30 iulie 2008, nu a fost încheiat în regim de putere publică.

Aceasta deoarece adoptarea unui act în regim de putere publică presupune pentru autoritatea publică emitentă a actului existenţa unor anumite prerogative, derogatorii de la dreptul comun şi care îi permit ca, în caz de nevoie, să recurgă la aplicarea directă a măsurilor luate, în situaţia actului administrativ autoritatea emitentă aflându-se pe o poziţie de superioritate juridică, spre deosebire de actul juridic civil, unde părţile se situează pe poziţii de egalitate juridică.

Aceste prerogative sunt justificate de faptul că autoritatea publică acţionează pentru satisfacerea interesului public, astfel că actele emise au caracter obligatoriu, cu posibilitatea, la nevoie, ca în caz de neconformare să se recurgă la măsuri sancţionatorii sau la executarea silită.

De asemenea, contractul de marketing din 30 iulie 2008 nu reprezintă nici un contract administrativ, întrucât nu are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, astfel cum impune art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În mod nefondat s-a susţinut de către apelantă, prin motivele de apel, că nu are relevanţă natura serviciilor contractate şi remunerate prin intermediul respectivului contract, câtă vreme, pentru a fi calificat ca şi contract administrativ - care este asimilat actului administrativ, contractul trebuie să aibă un anumit obiect.

Or, în cauză, instanţa de apel a constatat că respectivul contract de marketing încheiat între părţi nu este încheiat în regim de putere publică, întrucât părţile acestui contract sunt pe poziţii de egalitate juridică şi nu există vreo posibilitate pentru intimata pârâtă SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA de a constrânge direct şi din oficiu pe intimata intervenientă la executarea acestuia, de unde concluzia că la încheierea acestuia pârâta a acţionat în calitate de comerciant.

De asemenea, obiectul contractului nu se încadrează nici în sfera celor avute în vedere de art. 2 lit. c) pentru a fi considerat contract administrativ, relevant fiind aici că nici măcar apelanta reclamantă nu face vreo susţinere în acest sens.

Faptul că, în opinia apelantei, instituţia ajutorului de stat este o instituţie de drept public şi că obiectul acţiunii vizează pretinsa încălcare a obligaţiei de notificare a Comisiei Europene prevăzută de art. 108 alin. (3) TFUE, nu este de natură să confere prezentei cauze natura unui litigiu de contencios administrativ, faţă de modul cum acesta este definit la art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 şi în condiţiile în care în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind emiterea actului în regim de putere publică şi caracterul administrativ al contractului de marketing.

Faptul că prin încheierea de strămutare nr. 797 din 16 februarie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus şi păstrarea actelor îndeplinite în dosarul Tribunalului Timişoara nu este de natură să conducă la concluzia că aspectul privind competenţa funcţională, deja soluţionat de Tribunalul Timiş, nu mai putea fi pus încă o dată în discuţie în faţa Tribunalului Bucureşti, deoarece aspectul competenţei funcţionale nu este o chestiune asupra căreia Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie să fi statuat, nefiind în prezenţa unei probleme de drept care să fi fost dezlegată de către instanţa supremă. Strămutarea la secţia de contencios a Tribunalului Bucureşti s-a dispus în considerarea faptului că dosarul era pe rolul Tribunalului Timiş tot la un complet de contencios administrativ.

A achiesa la punctul de vedere al apelantei ar însemna, a se ajunge în situaţia în care prima încheiere prin care s-a dispus cu privire la secţia competentă funcţional să poată fi atacată (cea a Tribunalului Timiş din data de 04 mai 2011), pe când celelalte (din 21 septembrie 2012 şi 29 noiembrie 2012) nu ar putea fi contestate, deşi la termenele respective s-a soluţionat aceeaşi excepţie, a necompetenţei funcţionale, ceea ce nu poate fi primit.

În ceea ce priveşte criticile aduse încheierii pronunţate la termenul de judecată din 20 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a timbra acţiunea cu suma de 19 RON, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 şi 0,3 RON timbru judiciar, iar nu potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, astfel cum susţine apelanta, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt nefondate.

S-a avut în vedere că litigiul dintre părţi nu are natura unuia de contencios administrativ, astfel că, pe cale de consecinţă, prevederile legale din materia timbrajului, invocate de apelantă, nu sunt aplicabile.

Mai mult, faţă de faptul că reclamanta (în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru anterior menţionate), nu a formulat critici care să vizeze modul de timbrare al cererii de chemare în judecată în cadrul cererii de reexaminare prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceasta nu mai poate formula astfel de critici prin intermediul apelului.

Instanţa de apel a apreciat ca nefondate şi criticile formulate de apelantă împotriva sentinţei civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pentru următoarele considerente:

Cât priveşte natura cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu a reţinut susţinerile apelantei în sensul că cererea de chemare în judecată are natura unei acţiuni în realizare, faţă de faptul că prin aceasta nu se solicită „condamnarea" pârâtei, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat de către reclamant.

Din contra, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că este învestită cu o acţiune în constatare, având în vedere nu doar faptul că reclamanta însăşi a folosit acest termen în redactarea petitului cererii de chemare în judecată, ci chiar pretenţia concretă a reclamantei, respectiv să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing.

S-a avut în vedere că, atât din modul de formulare a acestui petit, cât şi din motivele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, reiese că suntem în prezenţa unei acţiuni în constatare, care, însă, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 111 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate de apelantă prin care a susţinut natura de acţiune în realizare a cererii de chemare în judecată, prin prisma faptului că reclamanta ar fi urmărit, prin intermediul acestei acţiuni, sancţionarea pârâtei pentru încălcarea obligaţiei legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE, deoarece, specific acţiunii în realizare este faptul că prin intermediul său se solicită „condamnarea" pârâtului, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat de către reclamant, ori, în cazul în care acest lucru nu este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Or, în cauză, se observă că, oricât ar încerca apelanta reclamanta să argumenteze în acest sens, prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut obligarea pârâtei la respectarea unui drept subiectiv civil afirmat de către reclamantă.

Cu privire la aprecierea naturii juridice a acţiunii, s-a mai subliniat că, în cazul acţiunii în realizare, în situaţia admiterii acesteia, reclamantul obţine o hotărâre de „condamnare", care poate fi pusă, în caz de nevoie, în executare silită. Or, în cauză, în nici un caz, în situaţia admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă, hotărârea nu ar fi susceptibilă de executare silită.

Referitor la faptul că acţiunea formulată nu poate fi încadrată în niciuna din cele trei categorii de acţiune în constatare la care se face referire în doctrină (declaratorii, interogatorii şi provocatorii), astfel cum s-a arătat în motivele de apel, acest motiv nu reprezintă, în opinia instanţei de apel, un argument pentru admiterea apelului, ci, din contră, unul care subliniază soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare.

Instanţa de apel a mai constatat că art. 111 C. proc. civ. prevede o serie de cerinţe speciale pentru a se putea admite o acţiune în constatare şi anume: să fie vorba de o cerere privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, care nu poate fi formulată atât timp cât partea poate formula acţiune în realizare.

Referitor la susţinerile apelantei în sensul că în orice caz acţiunea în constatare este admisibilă, deoarece C. nu are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului, acestea nu au fost găsite întemeiate.

S-a reţinut că reclamanta, care a invocat faptul că prin respectivul contract de marketing s-a acordat un ajutor de stat de natură a afecta semnificativ concurenţa pe piaţa serviciilor de transport aerian (fiind deci încălcate norme care ocrotesc un interes general, obştesc), avea deschisă calea acţiunii în realizare, cum ar fi spre exemplu cea prin care să ceară constatarea nulităţii absolute a acestui contract (în condiţiile în care şi nulitatea absolută se dispune de către instanţă).

Faptul că între timp părţile au reziliat contractul şi că - în opinia apelantei - faţă de această situaţie o asemenea acţiune ar fi fost respinsă ca lipsită de interes nu poate fi apreciat ca relevant, în condiţiile în care nu există vreo dispoziţie legală care să prevadă că nu se mai poate cere anularea unui contract care a fost deja reziliat, şi, mai mult, formularea unei asemenea acţiuni se poate face indiferent dacă se solicită sau nu şi repunerea în situaţia anterioară. De asemenea, trebuie avut în vedere că nicio instanţă nu s-a pronunţat, irevocabil, cu privire la o cerere de anulare a contractului de marketing din speţă şi că nici instanţa de apel nu şi-a putut exprima un punct de vedere asupra unei cereri cu care nu a fost învestită.

S-a mai reţinut că nu este îndeplinită în speţă nici cealaltă cerinţă pentru a se considera admisibilă acţiunea în constatare, respectiv faptul că prin intermediul său trebuie să se solicite constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel cum, în mod fondat, s-a arătat de către intimata pârâtă prin întâmpinarea formulată.

Prin intermediul cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat să se constate că ar fi titulara vreunui drept subiectiv civil sau că, din contra, pârâta nu ar avea faţă de ea un asemenea drept, ci, în realitate, s-a solicitat constatarea existenţei unei situaţii de fapt şi anume a faptului că prin contractul de marketing din 30 iulie 2008 s-a acordat un ajutor de stat şi că acesta are caracter ilegal.

Cât priveşte cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a respins-o ca neîntemeiată, avându-se în vedere că, deşi apelul formulat de reclamantă a fost respins, iar cererea de intervenţie a fost formulată în interesul pârâtei, care a „câştigat" procesul, totuşi, obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă nu se justifică, prin prisma faptului că aceasta, care nu era iniţial parte în cauză, a intervenit din proprie iniţiativă pentru a sprijini apărarea pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C. SA Timiş, prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL, aducându-i următoarele critici:

1.a).Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

În acest sens a arătat că, atunci când a analizat natura cauzei, în vederea soluţionării criticilor din apel referitoare la competenţa funcţională, instanţa de apel a analizat două condiţii, cea cu privire la faptul că pârâta ar fi trebuit să fie autoritate publică asimilată şi cea cu privire la faptul că respectivul contract ar trebui să fie emis în regim de putere publică sau să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea unor lucrări de interes public prestarea serviciilor publice, achiziţii publice.

Cu privire la prima condiţie, deşi la pag. 24 parag. 3 din hotărâre a reţinut că pârâtul are calitate de autoritate publică asimilată, totuşi la pag. 25 parag. 4 a ajuns la concluzia că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică.

În legătură cu acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut şi o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ, în legătură cu natura actului administrativ asimilat, considerând că s-a făcut o combinaţie greşită între condiţiile necesare pentru existenţa actului administrativ unilateral cu cele instituite de lege pentru contractele administrative - acte administrative asimilate.

b) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens s-a susţinut că la pag. 25 parag. 5, instanţa de apel a reţinut că obiectul contractului nu se încadrează în sfera celor avute în vedere de art. 2 lit. c) şi că nici reclamanta nu ar fi făcut vreo susţinere în acest sens, considerând că această susţinere este nemotivată.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că în cuprinsul motivelor de apel, la parag. 30, ar fi arătat care sunt bunurile proprietate publică ce se pun în valoare prin contractul de marketing, anume cele privind infrastructura aeroportuară, proprietate a statului.

În sprijinul criticii sale, recurenta-reclamantă a invocat constatările Comisiei Europene cuprinse în Decizia privind deschiderea investigaţiei de ajutor de stat împotriva Aeroportului Timişoara, publicată în JO al Uniunii Europene din 13 septembrie 2011 cu nr. 2011/C270/06.

c) în ce priveşte criticile formulate împotriva încheierii din 20 decembrie 2012, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel ar fi reţinut că aceste critici vizau dispoziţiile referitoare la timbraj, în realitate critica viza constatarea de către instanţă a faptului că a fost sesizată într-o cauză comercială, fără ca această măsură să fi fost pusă, în prealabil, în discuţia părţilor şi fără să fie motivată.

2. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia.

În acest sens s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că acest contract nu ar fi unul administrativ, în accepţiunea Legii nr. 554/2004.

Instanţa de apel a reţinut că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică, însă acest raţionament este greşit, deoarece, pentru ca un contract încheiat de o autoritate publică asimilată să fie contract administrativ, nu este necesar ca acesta să fie încheiat în regim de putere publică, această cerinţă fiind impusă de legiuitor numai pentru actele administrative unilaterale, aşa după cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

A fost criticată şi concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că respectivul contract nu ar avea ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, invocându-se dispoziţiile art. 7 din statutul aeroportului şi dispoziţiile art. l pct. 25 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a mai invocat faptul că, potrivit art. 1 pct. 1 din contractul de marketing, W.A. se obligă să promoveze zborurile proprii de la/către Aeroportul Timişoara, activitate pentru care primea o remuneraţie calculată în funcţie de numărul de pasageri efectiv transportaţi, susţinându-se că, astfel, acest contract de marketing vizează punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, ceea ce conferă acestui contract un caracter administrativ.

Urmare a faptului că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura juridică a acestuia a condus la o soluţie greşită cu privire la una dintre problemele de drept ce trebuiau soluţionate, relativ la competenţa funcţională a primei instanţe, care trebuia să aparţină secţiei de contencios administrativ.

3. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

a) Chiar şi instanţa de apel a reţinut că pârâtul, conform statutului aprobat prin H.G. nr. 1096/2008, este o autoritate publică asimilată, acest lucru rezultând din dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acest act normativ, coroborate cu dispoziţiile art. 2 lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, potrivit art. 5 alin. (3) din Statut, Aeroportul are obligaţia de a asigura aducerea la îndeplinire, în zona sa de activitate, obligaţiilor care revin statului din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

În opinia recurentei-reclamante, întrucât pârâtul prestează servicii de interes public naţional, acesta poate şi trebuie să fie asimilat unei autorităţi publice, simplul fapt că este înregistrat ca o societate comercială nefiind de natură să înlăture, de plano, calitate sa de autoritate publică.

Mai mult, acţionar majoritar este Ministerul Transporturilor, care deţine 80% din capitalul social al pârâtei, iar Consiliul de Administraţie este compus din reprezentanţii statului.

S-a invocat şi faptul că activitatea Aeroportului a fost controlată de Curtea de Conturi, acest fapt însemnând că pârâtul are în administrare elemente de patrimoniu public şi privat al statului, rezultând că este o autoritate publică asimilată.

b) Litigiul s-a născut în legătură cu încheierea unui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, contractul de marketing fiind asimilat unui astfel de contract, potrivit art. 2 lit. c) din această lege.

S-a subliniat faptul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a legii când a considerat că, pentru a fi caracterizat drept act administrativ asimilat, actul respectiv ar trebui să fie încheiat în regim de putere publică, deoarece această condiţie a fost impusă de legiuitor numai pentru actele unilaterale, susţinându-se că reclamanta ar fi demonstrat faptul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate publică, respectiv infrastructura aeroportuară.

c) Instanţa de apel a interpretat greşit efectele încheierii de strămutare, reclamanta neinvocând faptul că dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a strămuta cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ar fi rezultatul unei dezlegări a problemei competenţei funcţionale, ci doar că dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se menţine actele de procedură realizate de Tribunalul Timiş nu mai permitea repunerea în discuţie, în faţa Tribunalului Bucureşti, a necompetenţei funcţionale.

d) Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a respectat decizia de casare prin care s-a dispus ca instanţa de apel să lămurească natura măsurii contestate.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a măsurii contestate, respectiv măsura ajutorului de stat este o instituţie de drept public care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei de către secţia de contencios administrativ a primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a reiterat opinia sa cu privire la faptul că în speţă este vorba despre un ajutor de stat, ce ţine de dreptul concurenţei, domeniu ce nu face parte din dreptul privat ci din dreptul public, astfel încât competenţa în primă instanţă trebuia să aparţină secţiei de contencios administrativ a primei instanţe.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat şi jurisprudenţa Tribunalului Timiş cât şi a Tribunalului Sibiu.

e) Instanţa de apel a calificat greşit natura juridică a cererii de chemare în judecată ca nefiind o acţiune în realizare, singurul motiv reţinut de instanţa de apel fiind acela că reclamanta nu ar fi solicitat condamnarea pârâtei, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv afirmat, însă recurenta susţine că, în realitate, a solicitat sancţionarea pârâtei pentru încălcarea obligaţiei legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE.

S-a mai susţinut de către reclamanta-recurentă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., atunci când a apreciat că aceasta ar fi avut la dispoziţie o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului, arătând că acesta era deja desfiinţat ca urmare a rezilierii sale, fiind greşit argumentul instanţei de apel, în sensul că nu există un text de lege care să interzică constatarea nulităţii unui contract reziliat, deoarece efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic născut din actul juridic lovit de sancţiunea nulităţii, însă această sancţiune nu mai poate fi constatată de o instanţă, cât timp raportul juridic era deja desfiinţat ca urmare a rezilierii contractului.

S-a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că cererea reclamantei ar viza constatarea unei situaţii de fapt, câtă vreme recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unei stări de drept, respectiv constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat.

La data de 30 aprilie 2015, a fost depusă la dosarul cauzei o adresă din partea R. & P. SPRL prin care s-a învederat faptul că împotriva recurentei-reclamante a fost deschisă procedura insolvenţei, această societate fiind numită administrator judiciar.

La data de 12 iunie 2015, intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 15 iunie 2015, intimatul Aeroportul Internaţional T.V. Timişoara a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.a) Hotărârea instanţei de apel nu conţine motive contradictorii.

Concluzia instanţei de apel, la care se referă recurenta-reclamantă, regăsită la pag. 24 parag. 3 din decizie, nu trebuie înţeleasă în sensul că pârâtul Aeroportul Timişoara are calitate de autoritate publică asimilată pentru orice act emis sau orice operaţiune înfăptuită în desfăşurarea activităţii sale, art. 5 alin. (1) din Statutul său trebuind interpretat în sensul că această societate naţională, care este un comerciant, are calitate de autoritate publică asimilată doar atunci când emite acte sau prestează operaţiuni legate de efectuarea unor servicii de interes public naţional, nu pentru toate actele şi operaţiunile sale.

Tocmai de aceea, instanţa de apel a ajuns la concluzia că acest contract, ce face obiectul litigiului de faţă, nu a fost încheiat în regim de autoritate publică, acesta nefiind încheiat în legătură cu prestarea de către pârât a unor servicii de interes public naţional.

De asemenea, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2004, aşa după cum se va arăta mai jos, la analiza criticilor de la pct. 2 şi 3 din motivele de recurs.

b) Nu se poate reţine, în niciun caz, critica cu privire la faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de apel motivând, pe larg, de ce a ajuns la soluţia respectivă, acest lucru rezultând cu uşurinţă din simpla lecturare a deciziei.

Faptul că instanţa de apel a ajuns la alte concluzii decât cele ale recurentei-reclamante, nu înseamnă că aceasta nu a motivat decizia recurată.

c) Nici critica privind încheierea din 20 decembrie 2012 nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel nu s-a referit, în principal, la problema taxei judiciare de timbru ca atare, ci la faptul că problema naturii juridice a litigiului a fost pusă în discuţie, cât timp taxa judiciară de timbru fixată se referea la o cauză de natură comercială, iar nu la o cauză de natura contenciosului administrativ, sub acest aspect arătându-se că recurenta-reclamantă nici măcar nu a atacat natura şi cuantumul taxei judiciare de timbru.

2. Nici criticile de la pct. 2 din motivele de recurs nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii atunci când a reţinut că respectivul contract nu ar fi unul administrativ, ci un contract comercial.

S-a făcut o analiză corectă a situaţiilor în care un contract poate fi considerat ca fiind de natură administrativă.

Astfel, o primă situaţie ar fi aceea în care acest act sau contract trebuie să emane de la o autoritate publică, în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2004 teza a ll-a, arătându-se în ce caz sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat, însă, aşa după cum s-a arătat mai sus, în situaţia de faţă nu se poate considera că Aeroportul Internaţional T.V. poate fi asimilat unei autorităţi publice, deoarece, în situaţia dată, acesta nu presta un serviciu public, ci un simplu serviciu comercial, ce făcea parte din obiectul activităţii sale obişnuite.

O altă situaţie este prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a ll-a din aceeaşi lege, dar acest text de lege cuprinde două condiţionări pentru ca un contract să poată fi considerat de natură administrativă.

O primă condiţionare este aceea ca respectivul contract să emane de la o autoritate publică, ori, plecând de la reglementarea art. 2 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 544/2004, de la o persoană juridică de drept privat care acţionează în regim de putere publică, iar a doua condiţionare are în vedere ca obiectul contractelor să se refere la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice.

Niciuna dintre condiţionări nu este respectată, în situaţia de faţă.

Astfel, aşa după cum s-a arătat mai sus, pârâtul, care este o persoană juridică de drept privat, nu a acţionat în regim de putere publică, deoarece contractul respectiv nu s-a încheiat în legătură cu executarea unui serviciu de interes public, pentru a putea fi considerat că este, în acest caz, asimilat autorităţii publice.

Nici condiţia ca obiectul contractului să vizeze bunuri proprietate publică, lucrări de interes public, servicii sau achiziţii publice nu este respectată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, contractul criticat nu vizează nici bunuri proprietate publică, nici lucrări de interes public, nici servicii sau achiziţii publice, ci simple operaţiuni comerciale, obişnuite în activitatea pârâtului.

Faptul că pentru desfăşurarea activităţii sale, pârâtul a încheiat contract de concesiune asupra unor bunuri proprietate a statului, respectiv infrastructura aeroportuară, cu un alt organ al statului, respectiv Ministerul Transporturilor, nu poate conduce la concluzia că respectivul contract de marketing are ca obiect acele bunuri.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii şi a soluţionat în mod legal problema competenţei în primă instanţă, ca aparţinând secţiei comerciale.

De altfel, referirea la competenţa funcţională a primei instanţe este făcută fără a se da o definiţie a acesteia, părerea Înaltei Curţi fiind aceea că recurenta-reclamantă s-a referit la competenţa după natura litigiului (care face referire, în primul rând, la secţia competentă a primei instanţe, după desemnarea acestei prime instanţe, având în vedere natura litigiului) şi nu la competenţa funcţională (care se referă, în primul rând, la desemnarea instanţei competente în primă instanţă, din ierarhia instanţelor din România).

3. Nici criticile de la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs nu pot fi reţinute.

a) Aşa după cum s-a arătat mai sus, prevederile statutului pârâtului, aprobat prin H.G. nr. 1096/2008, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretate în sensul că pârâtul poate fi asimilat cu o autoritate publică, dar numai în situaţia în care a obţinut statut de utilitate publică sau ar fi autorizatat să presteze un serviciu public, în regim de autoritate publică, fiind evident faptul că nu orice act care emană de la o astfel de persoană de drept privat poate fi asimilată unui act administrativ, ci doar cel care se referă la serviciul public pentru care a fost autorizat.

Invocarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Statutul pârâtului, nu vine în sprijinul recurentei-reclamante, ci în sprijinul pârâtului, recurenta-reclamantă nefăcând dovada că acest contract a fost încheiat pentru a asigura aducerea la îndeplinire de către pârât a obligaţiilor care revin statului din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte, doar în această situaţie pârâtul putând presta un serviciu public şi doar atunci acesta putând fi asimilat unei autorităţi publice.

Faptul că pârâtul este înregistrat ca o societate comercială, înlătură, de plano, calitatea sa de autoritate publică, pentru a se putea considera că acesta a acţionat în calitate de autoritate publică asimilată, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada faptului că, în speţa de faţă, acesta a acţionat în executarea unui serviciu public, însă nu s-a făcut această dovadă.

Faptul că Ministerul Transporturilor este acţionar majoritar al pârâtului, nu are nicio semnificaţie asupra caracterului de persoană juridică de drept privat al pârâtului.

De asemenea nu are nicio semnificaţie juridică faptul că activitatea pârâtului a fost controlată de Curtea de Conturi, acest lucru petrecându-se, într-adevăr, pentru că pârâtul a concesionat bunuri aflate în patrimoniul public al statului, semnificaţie având doar natura juridică a contractului supus analizei, care este unul comercial şi nu unul administrativ.

Nici criticile de la pct. 3.b) din motivele de recurs, care reprezintă, de fapt, o reiterare a unor critici deja analizate, nu pot fi reţinute, pentru motivele arătate mai sus.

Nu pot fi reţinute nici criticile privind greşita interpretare, de către instanţa de apel, a efectelor încheierii de strămutare, în sensul că nu se mai putea repune în discuţie, în faţa Tribunalului Bucureşti, necompetenţa funcţională a acestuia.

În primul rând, aşa după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte apreciază că era vorba de competenţa după natura litigiului şi nu de competenţa funcţională a instanţei, iar în al doilea rând, chiar şi în condiţiile vechiului C. proc. civ., după regulile căruia se desfăşoară procesul civil de faţă, se putea ajunge la un conflict negativ de competenţă, chiar dacă declinarea reciprocă a competenţei se făcea între două secţii ale aceleiaşi instanţe, or, câtă vreme nu s-a pronunţat o instanţă ierarhic superioară într-un regulator de competenţă, necompetenţa după natura litigiului se putea ridica şi în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

d) Nici criticile privind nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Recurenta-reclamantă face o speculaţie atunci când afirmă că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare, prin aceea că nu a lămurit natura măsurii contestate, fiind evident faptul că instanţa supremă, în decizia de casare, s-a referit la lămurirea naturii contractului ce a făcut obiectul analizei, or, din acest punct de vedere instanţa de apel a lămurit natura acestui contract, arătând că este unul comercial, de drept comun, iar nu unul de natură administrativă, această concluzie fiind, de fapt, cea care a nemulţumit pe recurenta-reclamantă.

Opiniile privind ajutorul de stat nu îşi au locul în analiza speţei de faţă, din felul în care reclamanta-recurentă şi-a conceput acţiunea, neputându-se trage o altă concluzie decât aceea că aceasta a formulat o acţiune în constatare, în temeiul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiune care, în mod legal, a fost constatată ca inadmisibilă şi de către instanţa de apel.

e) Critica cu privire la greşita reţinere a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o acţiune în realizare (probabil a vrut să spună ca fiind una în constatare) nu poate fi reţinută.

Tocmai diferenţa pe care a minimalizat-o recurenta-reclamantă, referitoare la „condamnarea" pârâtei este cea care face diferenţa între o acţiune în constatare şi una în realizarea dreptului, acţiunea în constatare fiind nesusceptibilă de executare, pe când acţiunea în realizarea dreptului este susceptibilă de executare.

Inconsistenţa considerentelor instanţei de apel cu privire la posibilitatea recurentei-reclamante de a formula o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului cu toate că acesta era deja reziliat, nu poate determina schimbarea calificării cererii introductive, ca nefiind una în constatare, ci una în realizare.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta -reclamantă SC C. SA Timiş - prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL la plata sumei de 18.831,72 RON către intimatul-pârât SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA Timiş şi a sumei de 10.885,04 către intimatul - intervenient W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT Budapesta, cheltuieli de judecată aferente recursului, reprezentând onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA Timiş - prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL împotriva deciziei civile nr. 1183 din 2 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC C. SA Timiş - prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL la plata sumei de 18.831,72 RON către intimatul-pârât SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA Timiş şi a sumei de 10.885,04 către intimatul - intervenient W.A. Hungary Legikozlekedesi Budapesta, reprezentând cheltuieli de judecată aferente recursului.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 30 iunie 2015.

Cu opinia separată a doamnei judecător C.T.T., în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Timiş - prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL împotriva deciziei civile nr. 1183 din 2 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul admiterii apelului formulat de reclamanta SC C. SA Timiş împotriva sentinţei civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 şi a încheierilor pronunţate la termenele de judecată din 20 decembrie 2012 şi 29 noiembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, (în Dosarul nr. 39910/3/2012), încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2012 (pronunţată în Dosarul nr. 8851/3/2012) şi din 4 mai 2011 (pronunţată în Dosarul nr. 1734/30/2011), pe care le anulează şi trimite cauza spre judecare instanţei competente - Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a contencios administrativ şi fiscal.

Opinie separată

Nu sunt de acord cu soluţia adoptată în opinie majoritară deoarece motivele de recurs invocate atrag admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă SC C. SA Timiş, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă şi anularea hotărârilor atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare instanţei competente - Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa de apel a fost învestită cu rejudecarea apelului declarat de apelanta-reclamantă SC C. SA împotriva sentinţei civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 şi a încheierilor pronunţate la termenele de judecată din 20 decembrie 2012 şi din 29 noiembrie 2012, de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă (Dosarul nr. 39910/3/2012), încheierilor de şedinţă pronunţate la termenele de judecată din 21 septembrie 2012 (Dosarul nr. 8851/3/2012) şi din 4 mai 2011 (Dosarul nr. 1734/30/2011).

Prin încheierea de şedinţă din 4 mai 2011 pronunţată de secţia comercială şi de contencios administrativ, a Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 1734/30/2011 s-a admis excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei de contencios administrativ şi s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei de contencios administrativ, şi trimiterea spre competentă soluţionare secţiei comerciale din cadrul Tribunalului Timiş, apreciindu-se că litigiul are o natură comercială.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 23 iunie 2011 pronunţată în acelaşi dosar s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului Timiş şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la secţia de contencios administrativ, considerându-se că natura litigiului este de contencios administrativ.

La 9 noiembrie 2011 s-a depus cerere de intervenţie în interes propriu de către W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft, care solicită admiterea în principiu a cererii şi respingerea acţiunii, constatarea faptului că prin contractul de marketing nu sunt încălcate prevederile legale cu privire la pretinsul ajutor de stat, cu cheltuieli de judecată.

La acelaşi termen de judecată, după punerea în discuţie a încadrării cererii de intervenţie şi admisibilităţii în principiu a acesteia, instanţa a apreciat-o ca fiind o cerere de intervenţie accesorie şi a admis-o în principiu.

Prin încheierea nr. 78 din 7 martie 2012, Tribunalul Timiş, având în vederea încheierea nr. 797 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în Dosarul nr. 340/1/2012 privind admiterea cererii de strămutare a judecării cauzei, a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 8851/3/2012, iar prin încheierea din 21 septembrie 2012 pronunţată în acest dosar, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi s-a dispus transpunerea cauzei către un complet specializat din cadrul secţiei a Vl-a civilă.

Ca urmare a acestei dispoziţii, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 39910/3/2012.

Prin încheierea de şedinţă din 29 noiembrie 2012 pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti s-a respins excepţia de necompetenţă funcţională a acestei secţii, excepţie invocată de reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din 20 decembrie 2012 a aceleiaşi instanţe s-a pus în vedere reclamantei să timbreze acţiunea cu suma de 19 RON, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 şi 0,3 RON timbru judiciar, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA şi intervenienta W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2143 din 11 iunie 2014 a învestit instanţa de apel cu rejudecarea apelului formulat de reclamanta SC C. SA dispunând să se lămurească natura măsurii contestate de reclamantă prin acţiunea introductivă, natura actului juridic prin care această măsură a fost acordată, dacă pârâta la încheierea contractului de marketing a acţionat în regim de autoritate publică sau în calitate de profesionist şi dacă această măsură este sau nu ajutor de stat în sensul legii.

Consider că instanţa de apel, nu a ţinut seama şi nu a respectat limitele rejudecării impuse prin decizia de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat şi nu a lămurit natura măsurii contestate de reclamantă prin acţiunea introductivă, care trebuia calificată ca fiind ajutor de stat, lămurire ce era aptă să producă în concret, consecinţele cu privire la natura juridică a litigiului, a competenţei şi admisibilităţii acţiunii.

Natura juridică a litigiului, trebuia analizată observând natura juridică sui generis a acţiunii reclamantei care este întemeiată, pe de o parte, pe dispoziţiile de drept comun în materia litigiilor de contencios administrativ, Legea nr. 554/2004, pe O.U.G. nr. 117/2006 şi, pe de altă parte, pe prevederile comunitare, art. 107 şi art. 108 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene (TFUE).

Totodată, se impunea analizarea naturii juridice a litigiului, a competenţei şi admisibilităţii acţiunii, atât din perspectiva legislaţiei naţionale, cât şi din perspectiva legislaţiei comunitare privind ajutorul de stat, cu asigurarea aplicării directe şi efective în ordinea juridică internă a normelor dreptului comunitar, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.

Prin abrogarea Legii nr. 143/1999 - privind ajutorul de stat, la 31 decembrie 2006, legiuitorul român a adoptat o nouă reglementare în materia ajutorului de stat, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în concordanţă cu prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene – O.U.G. nr. 117/2006, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 137/2007.

Prin primul articol se arată că "Prezenta Ordonanţă de Urgenţă are ca scop reglementarea procedurilor naţionale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi a legislaţiei secundare adoptată în baza acestora" (art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006).

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi autorizat.

În conformitate cu art. 107 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene (în continuare TFUE) - ex. Art. 87 alin. (1) - cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Potrivit prevederilor art. 108 alin. (1) şi (3) TFUE (ex. articolul 88 (1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile autoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcţionarea pieţei comune. Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. în cazul în care apreciază ca un proiect nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu dispoziţiile art. 107, comisia iniţiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate".

Raportat la prevederile naţionale singurele dispoziţii care se referă la competenţa instanţelor de judecată sunt cele cuprinse în art. 29 din O.U.G. nr. 117/2006, potrivit cărora: "(1) în cazul în care beneficiarul nu rambursează ajutorul de stat, furnizorul, în baza deciziei Comisiei Europene, se va adresa Curţii de Apel Bucureşti pentru ca aceasta să dispună anularea actului prin care a fost acordat ajutorul de stat şi, pe cale de consecinţă, recuperarea acestuia şi a dobânzii aferente. (2) Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este supusă recursului. Recursul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător".

Referitor la prevederile comunitare, în materia ajutoarelor de stat, în ceea ce priveşte încălcarea de către stat, a interdicţiilor stipulate în cuprinsul art. 107 şi art. 108 TFUE în condiţiile în care, în aparenţă, atribuţiile legate de verificarea şi aprobarea conformităţii măsurilor de ajutor de stat cu piaţa comună, au fost atribuite prin Tratat, Comisiei Europene, nu există o reglementare clară dacă şi în ce măsură instanţelor naţionale trebuie să li se recunoască vreo competenţă.

Articolele din TFUE, deşi aplicabile în dreptul intern sub aspectul obligaţiei autorităţilor competente de a monitoriza ajutoarele de stat, nu prevăd norme privind competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale în stabilirea unei măsuri ca fiind ajutor de stat, anularea sau suspendarea acesteia.

Sub acest aspect bogata jurisprudenţă a instanţelor comunitare cu privire la aplicarea normelor comunitare referitoare la ajutorul de stat (ex: Cazurile conexate C-261/01 şi 262/01 Eugene van Calster şi alţii; Cauza C-39/94 Syndicat francais de I’ Express Internaţional şi alţii (SFEI) şi alţii; Cauza C-368/04, Transalpine Olleitung in Osterreich, GmbH şi alţii; Cauza C-354/90, Federation naţionale du commerce exterieur des produits alimentaires şi alţii, Cauza 78 - 76 Steinike şi Heinlig, Cauza 33/76 REWE - Zentralfinanz e Get Rewe - Zentral AG şi alţii, Cauza C 174/02 Streekgewest Westelijk Noord - Brabant, cât şi documente oficiale ale Comisiei Europene (Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale 2009/C 85/01) - publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE şi ale Autorităţii AELS de Supraveghere sunt în sensul că instanţele naţionale şi Comisia au roluri distincte şi complementare în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat; că rolul Comisiei este acela de a verifica dacă o măsură ce constituie ajutor de stat este compatibilă cu piaţa comună; că această evaluare a compatibilităţii rămâne responsabilitatea exclusivă a Comisiei, fiind supusă controlului jurisdicţional al instanţelor comunitare; că instanţele naţionale nu au competenţa de a declara o măsură de ajutor de stat ca fiind compatibilă cu art. 87 alin. (2) sau (3) din Tratatul CE, că rolul instanţelor naţionale depinde de măsura de ajutor în cauză şi de faptul dacă acea măsură a fost notificată în mod corespunzător şi aprobată de către comisie; că atribuţiile Comisiei sunt limitate la verificarea compatibilităţii şi eventuala recuperare a ajutorului nelegal, fără posibilitatea de a asigura o protecţie fermă şi imediată a drepturilor şi intereselor particularilor afectaţi; că instanţele naţionale au competenţa de a interpreta noţiunea de ajutor de stat; de a se pronunţa cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei de notificare a ajutorului de stat în temeiul art. 108 alin. (3) din TFUE; că rolul instanţelor naţionale este de a proteja drepturile celor vătămaţi, prin încălcarea de către stat, a interdicţiei de a nu pune în aplicare măsurile preconizate (încălcarea obligaţiei de status quo); că atunci când protejează interesele particularilor, instanţele naţionale trebuie să ia, pe deplin, în considerare eficienţa şi efectul direct al art. 108 alin. (3) din TFUE - ex art. 88 alin. (3) TCE, precum şi interesele Comunităţii; că trebuie să li se recunoască terţilor afectaţi de măsurile ilegale de ajutor de stat, posibilitatea de a se adresa, în mod direct, instanţelor naţionale, în vederea protejării drepturilor şi intereselor lor, indiferent de existenţa, sau nu, în legislaţia internă, a unui text de lege care să reglementeze o atare acţiune; că, chiar în absenţa unor dispoziţii în legislaţia internă, noua construcţie juridică europeană presupune o ordine de drept care se impune statelor membre şi care are preeminenţă asupra ordinii naţionale şi ca atare odată cu aderarea României la Uniunea Europeană prevederile de drept comunitar au aplicare directă în ordinea juridică internă.

Se reţine că prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 4 martie 2011 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1734/30/2011 reclamanta SC C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing din 30 iulie 2008 de către pârâtă în favoarea W.A., cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că prin acest contract s-a acordat un ajutor de stat cu încălcarea regulilor privind ajutorul de stat, solicitând să se aplice efectul direct al art. 108 alin. (3) din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene şi să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat de Statul Român prin intermediul pârâtei, precum şi luarea măsurilor de încetare a punerii în aplicare a ajutorului de stat nelegal, considerând, pe de o parte, că W.A. a beneficiat de o măsură selectivă, discriminatorie care a afectat semnificativ concurenţa pe piaţa serviciilor de transport aerian şi a lezat în mod grav interesele reclamantei, şi pe de altă parte că ajutorul de stat este ilegal întrucât a fost acordat de pârâtă fără respectarea obligaţiei de notificare a Comisiei Europene, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Tratat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 108 alin. (3) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi O.U.G. nr. 117/2006.

Consider că instanţa naţională - Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ, este competent - să se pronunţe asupra cererii care are o natură de contencios administrativ şi nu una civilă.

Aşa cum s-a arătat natura juridică sui generis a acţiunii reclamantei SC C. SA izvorăşte în mod direct din prevederile art. 108 alin. (3) din TFUE şi este întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materia litigiilor de contencios administrativ, reglementate Legea nr. 554/2004 şi pe O.U.G. nr. 117/2006.

Prin această cerere reclamanta a urmărit sancţionarea pârâtei pentru încălcarea obligaţiei legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE, obligaţie corelativă dreptului reclamantei de a beneficia de un mediu concurenţial corect, ceea ce impune analiza admisibilităţii acesteia şi a competenţei din perspectiva legislaţiei comunitare, aplicabilă direct şi efectiv în ordinea juridică internă, pentru a se stabili dacă legea română a transpus corect prevederile comunitare şi în caz contrar, pentru a da eficienţă supremaţiei dreptului comunitar.

În acest sens este necesar să se cunoască interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la art. 107 şi 108 TFUE.

Consider că trebuie să se recunoască admisibilitatea acţiunii, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa comunitară „chiar în absenţa unor dispoziţii în legislaţia internă întrucât, noua construcţie juridică europeană presupune o ordine de drept, care se impune statelor membre şi care are preeminenţă asupra ordinii juridice naţionale" (Cauza C 354/90 FNCE Federation naţionale du commerce exterieur des produits alimentaires şi alţii).

Totodată în sensul celor de mai sus, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat în mod echivoc, faptul că normele de procedură din dreptul intern nu pot face excesiv de dificilă sau practic, imposibilă exercitarea drepturilor conferite prin dreptul comunitar -principiul eficienţei (Cauza C-368/04, Transalpine Olleitung in Osterrich GmbH şi alţii, Cauza C 174/2 - Streekgewest Westelijk Noord - Brabant şi Cauza 33/76 REWE - Zentralfinanz e Get Rewe - Zentral AG şi alţii).

Această solicitare dedusă judecăţii nu ţine de dreptul privat, ci ţine exclusiv de dreptul public administrativ, astfel că instanţele de contencios administrativ sunt competente să o soluţioneze.

Domeniul concurenţei nu face parte din dreptul privat, ci din dreptul public, întrucât obiectul protecţiei nu este interesul particular, ci cel general al tuturor concurenţilor de pe o piaţă. De altfel, în sine instituţia ajutorului de stat, reglementată prin O.U.G. nr. 117/2006 este una de drept public. Acest fapt rezultă şi din criteriile care se aplică pentru calificarea unei măsuri ca fiind ajutor de stat. Se are în vedere implicarea unor resurse statale menite să distorsioneze concurenţa în sine şi să afecteze comerţul între statele membre UE. Ca atare încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE are repercursiuni la nivel general, astfel corecta calificare a cauzei este aceea de contencios administrativ.

Acţiunea reclamantei nu tinde doar la protejarea unui interes privat al acesteia, ci şi la protejarea unui interes general de menţinere a unui mediu concurenţial corect, astfel că, această verificare poate reveni numai unei instanţe de contencios administrativ.

Dacă s-ar respinge caracterul de contencios administrativ al cauzei pentru faptul că aceasta nu îşi găseşte încadrarea într-unul din tiparele reglementate de Legea nr. 554/2004, ar însemna să i se refuze reclamantei accesul la justiţie.

Sub un alt aspect, consider că deşi acţiunea reclamantei nu se încadrează în tiparul unei acţiuni clasice de contencios administrativ, reglementată de prevederile Legii nr. 554/2004, trebuie să i se recunoască acesteia un astfel de caracter, dată fiind măsura contestată, respectiv ajutor de stat şi autoritatea care a procedat la implementarea ilegală a acesteia, respectiv Statul, prin intermediul SN Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA, având ca acţionari: Ministerul Transporturilor din România, deţinând un procent de 80 % din acţiuni, şi Fondul Proprietatea, deţinând un procent de 20 % din acţiuni.

Ca atare, instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cauza ţinând cont de obiectul şi temeiul cauzei, care se referă la sancţionarea acordării unui ajutor de stat în lipsa îndeplinirii obligaţiei de notificare a Comisiei Europene prevăzut de art. 108 alin. (3) din TFUE, de O.U.G. nr. 117/2006 privind procedura naţională în domeniul ajutorului de stat, adoptată în vederea aplicării art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi de calitatea aeroportului de autoritate publică asimilată, având în vedere controlul pe care Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor îl exercită asupra aeroportului, în calitate de acţionar majoritar şi implicarea sa directă în comportamentul de piaţă al acestuia (art. 5 alin. (1) şi (3) din Statutul Societăţii Naţionale Aeroportul Internaţional Timişoara T.V. SA aprobat prin H.G. nr. 1096/2008, ex. -cauzele CJUE conexate 67/85, 68/85 şi 70/85 Kwekerij Gebroeders Van der Kooy BV şi alţii).

Pentru calificarea prezentului litigiu, ca fiind de drept administrativ, nu este necesar ca actul emis, contractul de marketing să constituie efectuarea unui serviciu public, în regim de putere publică, ci doar ca Aeroportul să îşi îndeplinească atribuţiile în vederea executării legii, respectiv a prevederilor statutului său.

Pentru aceste considerente, în opinia mea, hotărârea este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi recursul ar fi trebuit admis, cu consecinţa casării hotărârilor recurate şi apelate şi a trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a contencios administrativ şi fiscal.