Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 2235/2015

Şedinţa publică din 16 octombrie 2015

Decizia nr. 2235/2015

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 octombrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi SC C. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îi oblige pe pârâţi, în solidar, la plata echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin atingerile aduse dreptului la propria imagine, onoarei şi demnităţii umane.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în data de 14 iulie 2010, ziaristul B. a publicat în ziarul Financiarul articolul intitulat „15 multimilionari şi datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”. În cadrul acestui articol, sub pretextul prezentării „reţetei succesului în business garantată atunci când afacerile se fac cu bani publici sau nu se plătesc obligaţiile la buget”, autorul a făcut referire la mai mulţi oameni de afaceri din România, printre care şi la reclamantul A.

Cu privire la reclamant, pârâtul B. a formulat susţineri vădit tendenţioase, cu caracter injurios, susţineri care au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare. Astfel, acesta a afirmat despre reclamantul A. următoarele: „văzut până nu demult drept cel mal bogat român, A. este eclipsat de D. şi de E., dar se menţine în vârful milionarilor şi în topul datornicilor prin dările acumulate de societăţile la care acesta a fost sau mai este acţionar direct. Averea de 900 de milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G., în cadrul SC H. SRL, care are datorii de 5.586.833 de lei la bugetul de stat. O alta datorie a firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 de lei prin SC I. SA. Milionarul mai are datorii şi prin firma SC J. SA”.

În partea finală a articolului pârâtul B. a concluzionat că „statul se alege cu praful de pe tobă” printre altele datorită faptului că „Milionarul A. a mai avut acţiuni la societăţile SC A. SA şi la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu datorii cu tot după ce au fost preluate de diverşi acţionari, cum este cazul echipei de fotbal.”

S-a arătat că SC H. SRL are ca asociat unic pe SC L. SA, deţinută la rândul ei în proporţie de 13% de M., companie cipriotă ale cărei părţi sociale au fost cesionate în 2003 de fostul asociat A. lui G. După cum se poate vedea, din 2003, reclamantul A. nu mai are nicio legătură cu respectivele companii, fapt care face ca total nejustificate acuzaţiile aduse de ziarist reclamantului pentru presupuse datorii la bugetul de stat de pe urma cărora ar câştiga în calitate de asociat.

SC I. SA are ca acţionar minoritar pe SC N. SA, ce deţine un procent de 4.83%, iar nu pe reclamantul A.

SC J. SA are ca acţionar minoritar pe SC N. SA, ce deţine un procent de 2.57%, iar nu pe reclamantul A.

SC O. SA nu este „îngropată” şi nici nu a fost „radiată, declarată în insolvenţă sau lichidată prin tertipuri juridice variate”, după cum a afirmat pârâtul B., ci este o companie activă, în funcţiune şi fără datorii la bugetul de stat, schimbându-se forma societăţii, din societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată.

La SC K. SA, reclamantul A. a deţinut calitatea de acţionar minoritar, fără a deţine însă calitatea de administrator/director, neimplicându-se nici măcar de facto în administrarea şi managementul societăţii, aspect de care s-a ocupat dl. P. şi a cărui activitate a fost analizată în cadrul procedurii de faliment declanşată împotriva mai sus numitei societăţi şi care nu a relevat vreo culpă a acestuia sau a unei alte persoane pentru situaţia financiară care a determinat falimentul FC K. SA (mărturie în acest sens stă soluţia Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, care, în Dosarul nr. x/3/2007, a pronunţat în şedinţa publică de la data de 12 iunie 2008 soluţia de respingere a cererii creditoarei Administraţia Finanţelor Publice sector 5 de atragere a răspunderii personale a administratorului P., ca neîntemeiată).

A susținut reclamantul că apare cu claritate caracterul inexact al informaţiilor furnizate de pârât prin articolul menţionat, contrar situaţiei de fapt şi realităţii juridice, evident fiind că pârâtul B. a extras diferite informaţii cărora le-a dat o asemenea interpretare cu o vădita rea-intenţie, informaţiile din articol căpătând astfel caracter tendenţios.

Mai mult, afirmaţiile cuprinse în articolul publicat în ziarul ... din data de 14 iulie 2010 depăşesc limitele admisibile ale libertăţii de exprimare, care este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a subliniat că aceasta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.

În cauză, prin afirmaţiile defăimătoare, contrare realităţii aparţinând pârâtului B., făcute cu rea-credinţă, cu depăşirea limitelor dreptului la libera exprimare, s-a adus atingere dreptului reclamantului A. la propria imagine, demnităţii şi onoarei.

Astfel, sfidând regulile minimale ce ţin de deontologia profesiei de ziarist și deturnând întregul demers editorial de la informarea corectă şi exactă a cetăţeanului, pârâtul B. a conceput un articol colectiv ce cuprinde informaţii despre mai multe persoane şi/sau personalităţi, evident pentru a crea o confuzie a cititorului asupra celor amintiţi în respectivul material publicistic. Intenţia de dezinformare creatoare de confuzie rezultă şi din topografia paragrafelor articolului, în care se face referire la persoana reclamantului. Astfel, pârâtul a dedicat individual reclamantului A. parag. 3, pentru ca în paragraful final, într-o înşiruire de denumiri ale unor societăţi comerciale au fost amintite mai multe persoane „incriminate” asociate necorespunzător, exclusiv în scopul dezinformării şi al inducerii concluziei că personalităţile menţionate în articol folosesc o reţetă garantată a succesului în business făcând afaceri cu bani publici sau neplătind obligaţiile la buget, toate acestea cu un singur pretins efect, şi anume acela al „alegerii statului cu praful de pe tobă”.

Calificarea ca faptă ilicită a afirmaţiilor făcute de pârât în cadrul articolului publicat în data de 14 iulie 2010 în ziarul ... ţine, în primul rând, de calitatea persoanei lezate de afirmaţiile făcute. Persoana lezată este reclamantul A., ca persoană fizică ce nu deţine o funcţie publică sau altă calitate ce ar putea implica exerciţiul unei autorităţi publice sau obşteşti. Reclamantul este un important om de afaceri, ce desfăşoară activităţi de interes privat, iar nu public.

Calitatea persoanei lezate de declaraţiile făcute în presa scrisă sau audiovizuală are o mare importanţă, întrucât potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea unui discurs virulent sau afirmaţiilor defăimătoare la adresa unei persoane se face ţinând seama de faptul că persoana lezată este sau nu este persoana ce deţine o funcţie politică sau publică.

 Un al doilea aspect, care permite aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, implică caracterizarea tipului de discurs. În mod cert, o parte a afirmaţiilor a privit problema plăţii obligaţiilor bugetare ale fiecărui contribuabil. Aceste afirmaţii cu caracter critic pot fi exprimate de ziarişti şi ţin de dreptul la exprimare şi informare a publicului, indiferent dacă problema pusă în discuţie este de interes public, publică sau pur privată. Acest tip de discurs - în sine - nu a fost incriminat de reclamant ca fiind cel ce aduce atingere dreptului său la imagine şi onoare, ci faptul că acestuia i se reproşează lucruri de care nu se face vinovat, ştiut fiind că un asociat, fie el chiar direct, iar nu indirect prin intermediul altor companii, nu se identifica cu compania la care este asociat, acţionar.

Un al treilea aspect, care permite aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de expresie priveşte posibilitatea ca pârâtul să folosească alte expresii pentru exprimarea aşa ziselor opinii critice. În mod cert, există posibilitatea reală ca ziaristul să-şi limiteze discursurile critice la expunerea faptelor şi a textelor de lege încălcate prin respectivele fapte, fără a califica pe reclamant drept campion al marilor datornici la bugetul de stat, vinovat de afaceri cu bani publici sau de neplata la bugetul de stat a datoriilor.

Un al patrulea aspect priveşte stabilirea calităţii persoanei care a făcut afirmaţiile incriminate ca şi fapte ilicite şi care este aceea de ziarist, calitate care implică respectarea exigenţelor impuse de Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii. Potrivit respectivei Rezoluţii, de care Camera Deputaţilor şi Senatul României au luat act, ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială şi opiniile oneste, ziaristul fiind obligat să respecte demnitatea umană şi dreptul cetăţeanului la viaţa privată. De asemenea, la pct. 25, se reţine că, în ziaristică, „scopul nu scuză mijloacele.”

Faţă de aspectele mai sus arătate, interpretarea art. 10 alin. (2) din Convenţia privind protecţia drepturilor omului implică în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, dar şi a instanţelor române, următoarele precizări: a) libertatea de informare nu este un drept absolut, ci relativ. Aceasta înseamnă că „art. 10 nu garantează fără nicio restricţie libertatea de exprimare, chiar când este vorba de prezentarea în presă a chestiunilor care prezintă un interes public serios”. Altfel spus, libertatea de exprimare „nu trebuie să depăşească limitele impuse în interesul protejării reputaţiei persoanelor particulare” şi b) depăşirea limitelor libertăţii de exprimare implică tragerea la răspundere materială a autorului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ., art. 20 şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, Decretul nr. 31/1954, Hotărârea Camerei deputaţilor nr. 25/1994 și Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii.

La termenul de judecată din data de 24 iunie 2011, reclamantul a depus la dosar cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii introductive cu privire la cuantumul despăgubirilor, în sensul că în acţiune în mod eronat a fost menționată suma de 10.000 euro, în loc de suma de 130.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 877 din 02 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 14 iulie 2010, în ziarul ... a fost publicat articolul „15 multimilionari şi datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, semnat de pârâtul B. În cadrul acestui articol, pârâtul a făcut referire la mai mulţi oameni de afaceri din România, printre care şi reclamantul A.

Cu privire la reclamant, pârâtul a afirmat următoarele: „Văzut până nu demult drept cel mai bogat român, A. este eclipsat de D. şi de E., dar se menţine în vârful milionarilor şi în topul datornicilor prin dările acumulate de societăţile la care acesta a fost sau mai este acţionar direct. Averea de 900 milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile date statului de asocierea cu mentorul trustului F., G., în cadrul SC H. SRL, care are datorii de 5.586.833 lei la bugetul de stat. O altă datorie a firmelor în care s-a implicat A. este de numai 312.637 lei prin SC I. SA. Milionarul mai are datorii şi prin firma SC J. SA.

(…) Milionarul A. a mai avut acţiuni la SC O. SA şi la FC K. SA, companii care au fost îngropate cu datorii cu tot după ce au fost preluate de diverşi acţionari, cum este cazul echipei de fotbal”.

Potrivit art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar, conform art. 999 C. civ., „Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi d) existenţa vinovăţiei autorului prejudiciului.

Cu privire la prima dintre condiţiile enumerate, tribunalul a arătat că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acţiune sau inacţiune, devine fapt ilicit dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altei persoane.

În materia libertăţii de exprimare, fapta ilicită prezintă anumite particularităţi, deoarece posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, opiniile, gândurile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel este protejată atât la nivel intern, cât şi internaţional.

În acest sens, art. 30 din Constituţia României prevede că „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Alin. (6), (7) şi (8) ale aceluiaşi articol stabilesc coordonatele juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare, arătând printre altele că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

În temeiul art. 21 din Constituia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul existenţei unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, se vor aplica cu prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Libertatea de exprimare este garantată şi de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), potrivit căruia: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

De asemenea, art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrădit în opiniile sale şi dreptul de a primi şi de a răspândi informaţii pe orice cale, fără luarea în considerare a frontierelor statale.

Totodată, Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, în parag. 1 al art. 19 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar parag. 2 al aceluiaşi text dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără luarea în considerare a frontierelor statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace la alegerea sa.

Atât art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi parag. 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exerciţiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective.

Astfel, potrivit parag. 2 al art. 10 din Convenţia europeană: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. La fel, parag. 3 al art. 19 din Pact dispune că exerciţiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite şi responsabilităţi speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricţii care au ca scop respectarea drepturilor şi reputaţiei altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii sau a moralei publice.

A apreciat prima instanţă că se impune a se analiza dacă afirmaţiile pârâtului sunt protejate de art. 30 din Constituţia României şi de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă exerciţiul libertăţii de exprimare s-a făcut cu respectarea îndatoririlor şi a responsabilităţilor intrinseci.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile principale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane (Muller c. Elveţia, hotărârea din 24 mai 1988). În continuare, Curtea a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societăţii moderne europene, motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre şi informaţiile brute, ci şi acele idei şi informaţii care şochează, neliniştesc sau ofensează populaţia sau o parte a acesteia (Handyside c. Marea Britanie, hotărârea din 7 decembrie 1976).

Convenţia permite ingerinţa autorităţilor naţionale în exerciţiul dreptului la libera exprimare cu respectarea cumulativă a trei condiţii: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să vizeze unul dintre scopurile legitime expres menţionate în art. 10 şi să fie necesară într-o societate democratică.

Tribunalul a constatat că primele două condiţii enunţate mai sus sunt îndeplinite în cauza de faţă. Astfel, răspunderea civilă delictuală a autorului unei fapte ilicite este reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., normă de drept care respectă condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate; pe de altă parte, prin această reglementare se urmăreşte unul din scopurile legitime enumerate în art. 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, şi anume protecţia reputaţiei şi a drepturilor altor persoane.

Cât priveşte cerinţa ca restrângerea libertăţii de exprimare să reprezinte o măsură necesară într-o societate democratică, tribunalul a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în speţă.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a stabilit o serie de principii legate de interpretarea noţiunii de „măsură necesară într-o societate democratică”, aceasta fiind cel mai adesea determinantă pentru stabilirea unei concluzii de încălcare sau nu a Convenţiei.

Aşa cum a rezultat din jurisprudenţa Curţii, analiza necesităţii unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilităţii cu prevederile Convenţiei, trebuie să evidenţieze faptul că aceasta răspundea unei „nevoi sociale imperioase”, care a determinat adoptarea ei; motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica trebuie să fie pertinente şi suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.

Curtea a afirmat în mai multe cauze (cauza Barthold c. Germaniei, hotărârea din 25 martie 1985; cauza Markt Intern Verlag GMBH şi Klaus Beerman c. Germaniei, hotărârea din 20 noiembrie 1990; cauza Casado Coca c. Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994) că, pentru a se determina proporţionalitatea ingerinţei, trebuie cântărite pe de o parte exigenţele protecţiei interesului din cauză (reputaţia şi drepturile altuia) şi, pe de altă parte, interesul publicării informaţiilor respective, în vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente, această operaţiune urmând a se realiza ţinându-se cont de circumstanţele concrete ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a stabilit o distincţie importantă între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare în sensul că: „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit”.

Din distincţia pe care Curtea europeană a realizat-o între fapte şi judecăţi de valoare se desprinde concluzia potrivit căreia persoanelor care afirmă fapte obiective li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora.

Astfel, Curtea a arătat în repetate rânduri că afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute de chiar afirmaţiile părţii vătămate nu se bucură de protecţia art. 10 (cauza Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999). De asemenea, Curtea a arătat că se impune a se verifica dacă ziariştii s-au conformat obligaţiei obişnuite ce le incumbă, de a verifica o declaraţie factuală; această obligaţie semnifică faptul că aceştia trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă care să poată fi considerată proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că, cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (cauza Pedersen şi Baadsgard c. Danemarcei, hotărârea din 17 decembrie 2004).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist privesc exprimarea unor opinii sau aprecieri personale, acestea sunt protejate de art. 10, cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor.

Astfel cum a rezultat din hotărârile Curţii de la Strasbourg, atât în cazul faptelor, cât şi în cazul judecăţilor de valoare, este necesară analiza atitudinii subiective a persoanei acuzate de săvârşirea delictului de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum şi dacă a depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât şi cu scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia).

Totodată, din jurisprudenţa Curţii europene se desprinde concluzia că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unor oameni politici, funcţionari publici sau alte persoane implicate în viaţa publică decât cu privire la persoane private. Cu toate acestea, nu se poate considera că funcţionarii publici pot fi trataţi pe picior de egalitate cu oamenii politici, deoarece, spre deosebire de aceştia din urmă, care se expun în mod conştient unui control atent al afirmaţiilor şi gesturilor lor, control realizat în special de către presă, funcţionarii publici au nevoie de încrederea opiniei publice pentru a se putea achita în mod corespunzător de sarcinile lor, fiind deci necesar să fi protejaţi de atacuri abuzive îndreptate împotriva lor (cauza Thomas c. Luxemburg, hotărârea din 29 martie 2001; cauza Nikula c. Finlandei, hotărârea din 21 martie 2002).

Făcând referire la principiile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa de faţă, tribunalul a apreciat că, în circumstanţele particulare ale cauzei, nu este justificată antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, măsura solicitată privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile nefiind proporţională cu scopul urmărit.

Astfel, a fost reţinut că afirmaţiile făcute de pârâtul B. în cadrul articolului „15 multimilionari şi datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, publicat în ediţia din data de 14 iulie 2010 a ziarului ..., cuprind atât imputaţii factuale cu privire la acţiunile reclamantului, în sensul că acesta a avut sau încă mai are calitatea de acţionar la SC H. SRL, SC I. SA, SC J. SA, SC O. SA şi FC K. SA., societăţi care au datorii la bugetul de stat, cât şi judecăţi de valoare legate de activitatea reclamantului, în sensul că acesta ar fi dat „găuri” statului şi că se menţine în topul datornicilor către stat.

În opinia tribunalului, pârâtul B. a acţionat cu bună-credinţă, urmărind să informeze opinia publică asupra unui subiect de interes general, referitor la datoriile către bugetul de stat ale firmelor în care sunt implicaţi marii afacerişti români.

Atât imputaţiile factuale, cât şi judecăţile de valoare exprimate de pârât în cadrul articolului din data de 14 iulie 2010 au avut o bază factuală suficient de precisă. Astfel, afirmaţiile pârâtului, deşi nu sunt în totalitate exacte, s-au bazat pe informaţiile puse la dispoziţie de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitoare la firmele la care reclamantul a avut sau are calitatea de acţionar şi pe cele existente pe site-ul Agenției Naționale a Administrației Fiscale cu privire la datoriile către bugetul de stat ale firmelor respective.

Într-adevăr, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul nu a fost acţionar direct la trei dintre societăţile la care se face referire în cuprinsul articolului (SC H. SRL, SC I. SA, SC J. SA), ci a deţinut sau deţine acţiuni ori părţi sociale la firme care au calitatea de acţionari la societăţile respective; deşi la începutul articolului pârâtul a afirmat că reclamantul a fost sau este acţionar al respectivelor societăţi, puţin mai jos şi-a nuanţat această afirmaţie, arătând că reclamantul a fost implicat în firmele menţionate.

În ceea ce priveşte societatea FC K. SA, tribunalul a reţinut că însuşi reclamantul a recunoscut faptul că a deţinut calitatea de acţionar la această societate, neavând nicio relevanţă faptul că nu a fost acţionar majoritar şi nici administrator sau director al societăţii sau că nu s-a implicat în administrarea acesteia, câtă vreme pârâtul nu a afirmat aşa ceva, ci numai că firma respectivă a fost îngropată cu tot cu datorii, după ce a fost preluată de diverşi acţionari.

Cât priveşte firma SC O. SA, este real că aceasta nu a fost radiată, pârâtul făcând o confuzie, urmare faptului că societatea şi-a schimbat forma de organizare, din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată.

Or, în cauza Dalban c. României, Curtea de la Strasbourg a subliniat că: „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false şi urmăreau doar să alimenteze o companie de defăimare împotriva părţilor lezate”.

Prin urmare, o inexactitate parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 din Convenţia europeană în situaţia în care este vorba de un demers jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credinţă a jurnalistului nu a fost dovedită, aşa cum este cazul în speţă.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mai multe cauze, faptul că libertatea jurnalistică implică recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

În ceea ce priveşte calitatea victimei afirmaţiilor defăimătoare, care este un alt aspect luat în considerare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reţinut că reclamantul este o personalitate publică, fost sportiv de renume internaţional, actualmente om de afaceri de succes, a cărui implicare în viaţa economică şi socială este cunoscută. Ca atare, şi în cazul persoanelor publice, limitele criticii admisibile sunt mai extinse decât în privinţa unui particular, deoarece acestea se expun, în mod inevitabil şi constant, unui control atent al faptelor şi gesturilor lor şi trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă.

Pentru considerentele expuse, în opinia tribunalului, fapta jurnalistului B. se înscrie în limitele exerciţiului normal al libertăţii de exprimare, neavând caracter ilicit.

Reţinând că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a celor patru condiţii (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea şi vinovăţia) şi că nu este îndeplinită condiţia ca fapta imputată pârâtului B. să constituie faptă ilicită, tribunalul a constatat că nu se mai impune a analiza întrunirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Cu referire la pârâta SC C. SRL, a reţinut că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de comitent al pârâtului B., invocându-se prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit cărora comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., se cer a fi întrunite următoarele condiţii: să existe un raport de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei ilicite, iar prepusul să fi săvârşit fapta în funcţia ce i s-a încredinţat. Totodată, este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite cerinţele răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Având în vedere că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. în persoana pârâtului B., nu poate fi angajată nici răspunderea pârâtei SC C. SRL, în calitate de comitent.

În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi SC C. SRL, ca neîntemeiată.

Apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 877 din 02 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 233/A din 28 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În calea de atac a apelului, în complet de divergenţă, a fost completat probatoriul administrat cu înscrisuri constând în relaţii de la Agenția Națională a Administrației Fiscale, cu privire la situaţia datoriilor, la nivelul anului 2010, a societăţilor comerciale menţionate în cuprinsul articolului, precum şi înscrisuri referitoare la sursele de inspiraţie ale ziaristului.

În motivare, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt care a fost expusă şi de tribunal.

În drept, curtea de apel a constatat că angajarea răspunderii civile delictuale se realizează dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 998 C. civ., respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate.

În speță, apelantul a susţinut că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 998-1000 C. civ. în ceea ce priveşte existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, precum şi dispoziţiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la limitele libertăţii de exprimare, iar curtea de apel a analizat existenţa condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi pentru fapta prepusului, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la existenţa unei fapte ilicite, din două perspective: judecata de valoare şi situaţia faptică.

Astfel, instanţa de apel a constatat că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, prin jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăţi democratice şi una din condițiile primordiale ale progresului său şi a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi pe cele care lovesc, șochează sau neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

Referitor la dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine «vieţii private» (Von Hannover c. Germaniei (GC), nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, par. 70, CEDH 2004-VI).

În acest sens, instanţa de apel a reținut că trebuie să se găsească un echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c. României).

În acest sens, Curtea a reţinut în cauza Sipos c. României: „Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, cit. anterior, pct. 36; Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, Curtea Eupeană a Dreptului Omului 2004-VI). Astfel, Curtea a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, cit. anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (printre care cauza Cumpănă şi Mazăre c. României (MC), nr. 33348/96, parag. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deși nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici, politicienilor ori a persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag 38).

Astfel, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informaţiilor” ori „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

Libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare. Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, cum ar fi dreptul la liberă asociere, fiind, totodată, un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, care permite comunicarea cu ceilalți semeni. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără a exista limite frontaliere ori impuse de autorităţile publice. Însă libertatea de exprimare impune şi anumite restricţii menite să ocrotească demnitatea umană și respectul datorat reputaţiei şi drepturilor altuia.

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputaţie, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective şi în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului de presă, titlul şi conţinutul acestuia, cuvinte utilizate şi tonul articolului, forma, stilul şi contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea şi funcţia persoanei care face afirmaţiile respective şi calitatea şi funcţia persoanei vizate, buna-credinţă a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmaţiile denigratoare, raportul dintre judecăţile de valoarea şi faptele materiale, existenţa unei doze de exagerare a limbajului artistic şi proporţionalitatea sancţiunii cu fapta comisă.

De asemenea, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţii faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României).

Aplicând principiile enunţate de către Curtea europeană, instanţa de apel a constatat, în ceea ce privește articolul intitulat „15 multimilionari şi datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei”, sub aspectul faptei ilicite pretins a fi fost comisă de către pârâtul ziarist, că tema articolului era de interes public general, urmărindu-se prezentarea unui top al milionarilor, care au fost sau erau în continuare acţionari la firme ce aveau datorii la stat.

Instanţa de apel a menționat că ziarul ... realiza în fiecare an un top al celor mai bogaţi oameni de afaceri din România, motiv pentru care s-a dorit realizarea unui articol referitor la firmele care înregistrează datorii mari la stat pentru a se identifica dacă printre acţionarii acestor firme se află şi oameni de afaceri aflaţi în topul milionarilor.

Astfel, articolul a urmărit să aducă la cunoştinţa publicului larg împrejurarea că pot exista firme care au datorii la stat, chiar dacă asociaţii/acţionarii acestora sunt cei mai bogaţi oameni din România.

Instanţa de apel a constatat că nu i se impută apelantului că ar fi avut vreo contribuţie efectivă la existenţa datoriilor firmei, ci doar că a avut sau avea, în continuare, calitatea de acţionar la firme care înregistrau datorii la bugetul de stat. Nu se evidenţiază explicit sau implicit, prin conţinutul articolului, că apelantul ar fi contribuit în vreun fel la accentuarea stării de insolvabilitate a firmelor la care era acţionar.

În acest sens, trebuie să se aibă în vedere că articolul nu reprezintă o investigaţie jurnalistică referitoare la cauzele, motivele sau activităţile acţionarilor, care au determinat existenţa datoriilor, ci se urmăreşte să se atragă atenţia opiniei publice asupra faptului că, deşi există milionari în România, aceştia sunt asociaţi/acţionari la firme care nu îşi plătesc contribuţiile la stat.

În ceea ce priveşte titlul articolului şi modul de redare al articolului de presă, instanţa de apel a arătat că situaţia existenţei unor datorii la stat ale firmelor menţionate în cuprinsul articolului nu prezenta un caracter de noutate, deoarece au apărut în presă numeroase articole referitoare la acest aspect încă din anul 2001.

Astfel, ziaristul B. a depus la dosar articole de presă apărute încă din anul 2001 cu privire la datoriile înregistrate de F., la care era asociată SC H. SRL., la care deţinea acţiuni apelantul, precum şi cu privire la datoriile înregistrate de către FC K. SA.

Din punctul de vedere al conţinutului, instanţa de apel a reținut că articolul incriminat cuprinde relatări care constituie situaţii factuale, precum: existenţa unor datorii ale unor firme şi calitatea de actual sau fost acţionar/asociat al unei persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective, dar şi judecăţi de valoare, respectiv: opiniile personale ale ziaristului constând în faptul că „A. s-a asociat în media cu societăţi care aveau găuri la stat”.

Având în vedere că articolul conţine atât afirmaţii care reprezintă judecăţii de valoare, cât şi situaţii factuale, curtea de apel a apreciat a fi necesară o analiză diferenţiată a acestora și a arătat că materialitatea faptelor poate fi dovedită, în vreme ce judecăţile de valoare nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecăţile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de art. 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franţei). Curtea europeană a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la bază pot să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH şi Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte şi judecăți de valoare.

În contextul în care diferenţa dintre situaţiile factuale şi judecăţile de valoare este dificil de realizat, instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile referitoare la existenţa unor datorii ale unor firme şi calitatea de actual sau fost acţionar/asociat al unei persoane aflate în topul milionarilor la firmele respective nu reprezintă judecăţi de valoare de natură, ci situaţii factuale care au fost probate prin probele administrate în cauză. Astfel, din adresele emise de către Agenția Națională de Administrație Financiară (aflate în dosarul curții de apel), rezultă că toate societăţile comerciale menţionate în cuprinsul articolului înregistrau la nivelul anului 2010 datorii la stat, iar din adresele de la Registrul Comerţului reiese calitatea de acţionar al apelantului la societăţile comerciale respective sau la alte societăţi, la care apelantul era acţionar, aceste societăţi fiind acţionare la societăţile care aveau datorii la stat.

În opinia curții de apel, deși intimatul B. nu a menţionat cu exactitate dacă apelantul era asociat direct, majoritar sau minoritar la unele dintre firme, acest aspect nu are nicio relevanţă, deoarece este permis ziaristului să prezinte informaţii, chiar dacă parţial inexacte, neputându-i-se pretinde acestuia să efectueze cercetări ca şi un investigator.

În acest sens, instanţa europeană a statuat că inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10, dacă jurnalistul nu a acționat cu rea-credință, iar subiectul este unul de interes public (cauza nr. 53984/00, Radio France și alții c. Franței, hotărârea din 30 martie 2004).

Având în vedere probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că toate afirmaţiile faptice au suport probatoriu, împrejurare care este de natură a înlătura răspunderea ziaristului.

În ceea ce priveşte judecata de valoare, constând în asocierea numelui A. cu societăţile care au dat găuri la stat, curtea de apel a reținut că această asociere a fost determinată şi de faptul că apelantul a avut sau încă mai are calitatea de asociat/acţionar la societăţile respective. Însă prin această asociere nu i se impută apelantului că ar fi fost vinovat de existenţa datoriilor firmelor respective, deoarece din conţinutul articolului rezultă cu claritate că datoriile sunt ale firmelor în cauză şi că unele datorii au fost înregistrate după ce apelantul nu mai avea nicio legătură cu firmele menţionate.

În condiţiile în care nu i se impută apelantului existenţa unor activităţi care să fi determinat starea de insolvabilitate a firmei, ci doar simplu fapt că este ori a fost asociat/acţionar la societăţile respective, instanța de apel a arătat că intimatul B. nu a urmărit să aducă atingere demnităţii şi reputaţiei apelantului, ci să atragă atenţia opiniei publice asupra unui subiect de interes general, şi anume că milionarii de top în România sunt acţionari la firme care nu îşi plătesc datoriile la bugetul de stat.

Astfel, scopul articolului a fost de a aduce la cunoştinţa publicului larg un subiect de interes general, respectiv existenţa unor firme cu datorii mari la stat, şi nu denigrarea imaginii apelantului. De asemenea, articolul a avut în vedere un fenomen social existent în cadrul societăţii româneşti, neputând fi considerat drept o campanie de denigrare a apelantului-reclamant.

Referitor la atitudinea subiectivă a ziaristului, care este esenţială în materia angajării răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite comise de ziarist, curtea de apel a arătat că este necesar să analizeze caracterul defăimător al afirmaţiilor publice efectuate de către jurnalist, dacă aceste afirmaţii au afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la imagine al persoanei vizate şi dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului, în condiţiile art. 998-1000 C. civ. sau se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare, care se circumscriu libertăţii de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului garantat de art. 10 din Convenţie, menţinând în acelaşi timp garanţiile oferite de art. 8 respectului datorat reputaţiei şi drepturilor altora, Curtea europeană a dezvoltat, în jurisprudenţa sa, unele principii, în sensul că obligaţia statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputaţiei indivizilor poate apărea şi în cadrul raporturilor între particulari.

Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informaţii să servească interesului general, să intereseze marele public, deoarece, în ceea ce priveşte presa, orice restricţie impusă acesteia trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menţine un grad cât mai ridicat de libertate a «câinelui de pază al democraţiei».

Instanţa de apel a subliniat că art. 10 din Convenţia europeană nu este un drept absolut, nesupus niciunei îngrădiri, ci limitele ingerinţei în exerciţiul acestui drept sunt înscrise în chiar parag. 2 al art. 10.

În domeniul de aplicare al art. 10 intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conţinutul lor, precum şi mijloacele prin care informaţiile sunt transmise şi aceasta pentru a preîntâmpina eventualele restricţii aduse dreptului de a primi ori transmite informaţii generate de restricţionarea utilizării anumitor mijloace de transmitere a acestora. Cum majoritatea informaţiilor de interes general se transmit prin intermediul presei, Curtea europeană a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii acesteia, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: «Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altora, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democraţiei».

Locul central pe care îl ocupă presa, se datorează responsabilităţii sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democraţiei. Desigur, aceste îndatoriri ale presei trebuie exercitate cu bună-credinţă, jurnalistul având obligaţia de informa în mod corect şi obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general.

De asemenea, printre aprecierile făcute de instanţa europeană în jurisprudenţa sa se numără şi considerarea mediei audiovizuale, precum radioul şi televiziunea, ca având un impact mult mai puternic, mai direct şi asupra unui număr mult mai mare de persoane decât presa scrisă. Dreptul garantat de art. 10 e subordonat condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă, oferind informaţii exacte şi demne de crezare.

Tendinţa care reiese din jurisprudenţa instanţei europene este aceea de a proteja presa de acuzaţiile de calomnie, formulând în acest sens principiul conform căruia jurnaliştii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună-credinţă şi pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10, dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea-credinţă, iar subiectul este unul de interes public.

Având în vedere aspectele menţionate, instanţa de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de către apelantul-reclamant referitoare la tema articolului, la modalitatea de redactare şi la consecinţele acestuia asupra vieţii personale şi profesionale a acestuia.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a ziaristului, curtea de apel a arătat că judecăţile de valoare nu au avut un impact atât de puternic astfel încât să determine denigrarea apelantului, având în vedere că informaţiile nu aveau un caracter de noutate şi nu au determinat vreun impact negativ asupra activităţii sale de om de afaceri, nefiind administrate probe în sensul că afacerile apelantului ar fi fost afectate în vreun fel de existenţa articolului.

În acest sens, instanţa de apel a menționat că limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la o persoană publică, care acționează în calitatea sa de om de afaceri cunoscut, decât cu privire la un simplu cetățean. O persoană publică se expune inevitabil şi conștient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale şi trebuie să arate o mai mare toleranţă în aceasta privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutării a chestiunilor de interes financiar, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Oberschlick c. Austriei nr. 1; Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei).

Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ.

Reținând că lipsește situaţia premisă, respectiv fapta ilicită a prepusului, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Ca atare, în temeiul art. 295-297 C. proc. civ., instanța de apel, constituită în complet de divergență, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 877 din 02 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, recurentul-reclamant A., solicitând admiterea căii de atac şi desfiinţarea Deciziei civile nr. 233/A din 28 aprilie 2015, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat următoarele:

1. Sub un prim aspect, decizia atacată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a dispozițiilor art. 257 C. proc. civ. privitoare la judecata în complet de divergenţă, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

A arătat recurentul-reclamant că, la data de 18 noiembrie 2014, după încheierea dezbaterilor, instanţa de apel a constatat ivită divergenţa între membrii completului de judecată asupra soluţiei pe fond, din perspectiva existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei şi a limitelor dreptului la liberă exprimare.

În acest sens, s-a acordat termen pentru dezbaterea cauzei în complet de divergenţă la data de 25 noiembrie 2014, când instanţa, întrunită în complet de divergenţă, a dispus completarea probatoriului, solicitând intimatului să facă dovada articolelor şi a materialelor pe care le-a folosit în redactarea articolului, precum şi informaţii de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Deşi instanţa ar fi trebuit să reia dezbaterea cauzei, aceasta a solicitat suplimentarea probatoriului, fără a repune cauza pe rol. Mai mult, completul de divergenţă nu a luat în considerarea opoziţia apelantului-reclamant faţă de posibilitatea administrării de noi probe după încheierea dezbaterilor. Instanţa de divergenţă ar fi fost îndreptăţită să dispună administrarea de noi probe numai dacă divergenţa s-ar fi ivit la un termen de judecată. În speţă, divergenţa s-a ivit după închiderea dezbaterilor, fiind reluată din acel moment, termen la care nu se mai putea dispune administrarea de probe noi.

Mai mult, conform art. 257 alin. (1) C. proc. civ.: „dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile”, iar în speță divergenţa s-a ivit la data de 18 noiembrie 2014, iar decizia instanţei a fost pronunţată la data de 28 aprilie 2015, după mai multe termene succesive de amânare a pronunţării şi după trecerea unui interval mai mare de 6 luni de la ivirea divergenţei.

În aceste condiţii, instanţa de divergenţă a soluționat cauza cu încălcarea art. 257 C. proc. civ., decizia Pronunţată în acest mod fiind nelegală conform art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurentul-reclamant a arătat că decizia atacată este nelegală întrucât hotărârea pronunţată este contradictorie, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A susţinut că, prin raportare la obiectul cauzei deduse judecaţii, şi anume răspundere civilă delictuală materializată sub forma atingerilor aduse onoarei şi reputaţiei - daune morale - decizia atacată este contradictorie sub aspectul dispozitivului şi al concluziilor din cadrul considerentelor, concluzii la care însăși instanţa de apel a ajuns în analiza sa.

Astfel, considerentele prin care s-a reţinut că „în ceea ce priveşte buna-credință a ziaristului, Curtea învederează că judecăţile de valoare nu au un impact atât de puternic astfel încât să determine denigrarea apelantului, având în vedere că informaţiile nu aveau un caracter de noutate şi nu a determinat vreun impact negativ asupra activităţii sale de om de afaceri, nefiind administrate Probe în sensul că afacerile apelantului ar fi fost afectate în vreun fel de existenţa articolului”, se contrazic cu dispozitivul deciziei atacate, de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către apelantul-reclamant.

Instanţa de apel, deşi a recunoscut că ziaristul B. nu a fost de bună-credință în emiterea judecaţilor de valoare şi că acesta a săvârşit fapta ilicită de a fi formulat susţineri cu caracter insultător şi injurios, constatând caracterul injurios al judecaţilor de valoare proliferate de jurnalist, a respins apelul declarat.

Considerentul instanţei de apel, în sensul că „judecăţile de valoare nu au un impact atât de puternic astfel încât să determine denigrarea apelantului” este vădit subiectiv, în condiţiile în care nu există criterii de determinare a impactului negativ suferit de o persoană cu privire la atingerile care i-au fost aduse reputaţiei şi onoarei. Totodată, întrucât prejudiciul în cazul de faţă constă în atingerea adusă reputaţiei recurentului-reclamant, într-o suferinţă produsă unei persoane fizice, nu poate fi probat cu mijloace de probă materiale, prejudiciul rezultând din chiar săvârşirea faptei. După cum s-a mai afirmat în jurisprudenţă în alte cazuri: „Evaluarea în cazul altor categorii de prejudicii decât cele corporale, cum sunt atingerile aduse onoarei şi demnităţii, elementele vieţii private, este anevoioasă întrucât prejudiciul constă într-o suferinţă pur morală, iar gravitatea suferinţei depinde de atitudinea sentimentală a victimei”. Există două tipuri de prejudicii create de afirmaţia intimatului: prejudiciul care constă în suferinţa care i-a fost indusă recurentului prin chiar afirmaţiile respective, un prejudiciu intrinsec care nu are nicio exprimare exterioară în afara declaraţiilor recurentului (suferinţa morală), precum şi prejudiciul care a rezultat ori care va rezulta în viitor din cauza acestor declaraţii, prejudicii care nu pot fi evaluate în mod obiectiv însă există indicii cu privire la existenţa lor. Daunele solicitate nu au destinaţia de a-l repune pe recurentul-reclamant într-o situaţie similară cu cea avută anterior afirmaţiilor injurioase, ci de a-i procura o satisfacţie de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de care a fost deja privat. În condiţiile în care recurentul invocă încălcarea dreptului la reputaţie, drept care face parte din drepturile personalităţii şi care ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice, simpla atingere cu rea-credință a acestui drept generează dreptul la despăgubire.

Mai mult, în cazul de faţă prejudiciul suferit de recurent prin fapta ilicită a intimaţilor constă în afectarea gravă a imaginii, onoarei şi reputaţiei, atribute intrinseci ale unui om de afaceri de succes atât pe plan internaţional, cât şi intern. În acest sens, este relevantă imaginea publică internă şi internaţională de care se bucură acesta, de vreme ce a reuşit ca prin activităţile desfăşurate în domeniul bancar, al asigurărilor, aviatic, auto şi real estate să-şi transforme numele în brand, apreciat deopotrivă atât de români, cât şi de străinii interesaţi să investească pe piaţa românească. Asocierea numelui A. cu concernul internaţional R. care ocupă poziţia nr. 1 în lume în materie de asigurări a fost posibilă datorită imaginii deosebit de bune de care se bucură recurentul. De asemenea, urmare a fuziunii Băncii A. cu N., noua bancă poartă ca semn al imaginii bune şi a onoarei de care se bucură recurentul, numele de SC N. SA. În aceste condiţii, este evident că afirmaţiile cuprinse în articolul contestat contribuie în mod real la desconsiderarea persoanei injuriate. În concret, la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa trebuia să aibă în vedere poziţia socială respectabilă deţinută în cadrul comunităţii oamenilor de afaceri, reputaţia acestuia fiind profund afectată, cât mai ales mijlocul de transmitere a afirmaţiilor ofensatoare, respectiv prin intermediul unui ziar specializat în domeniul afacerilor, fapt ce a creat un impact imediat negativ asupra recurentului, percepţia publicului larg devenind profund negativă. Mai mult, acuzaţiile îndreptate împotriva unei persoane din sfera afacerilor cum este cazul recurentului-reclamant A., care constituie atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi imaginii publice capătă o amploare deosebită, iar efectele negative vor fi resimţite cu o intensitate crescută, ceea ce imprimă unor astfel de acuzaţii un caracter mult mai grav. Acuzaţiile aduse prin aceste articole unei persoane din sfera afacerilor sunt cu atât mai grave, cu cât mai multe companii recunoscute pe plan naţional şi internaţional se identifică cu numele acesteia. Astfel, orice acuzaţii aduse persoanei se repercutează şi asupra companiilor care poartă numele persoanei fizice respective; orice atingere adusă numelui persoanei fizice se răsfrânge în mod automat şi asupra imaginii acestor companii, producându-le importante daune morale.

Este, de asemenea recunoscut că imaginea publică a unui om de afaceri este de natură a influenţa într-o măsură covârşitoare mersul afacerilor sale comerciale, cu atât mai mult cu cât o mare parte a relaţiilor comerciale se bazează pe raporturile personale dintre parteneri.

Orice atingere adusă imaginii publice deteriorează relaţiile parteneriale ale tuturor companiilor care îi poartă numele, relaţii parteneriale construite pe baza numelui persoanei fizice respective. Acesta este şi cazul recurentului A., un om de afaceri de notorietate pe plan intern şi internaţional care s-a consacrat prin seriozitate şi rigurozitate atât în domeniul sportului cât şi în afacerile în care acesta direct şi/sau indirect este implicat ca acţionar/asociat, niciodată prin funcţii de conducere, decizie sau prin prerogative de gestiune, administrare. Dovezi în acest sens sunt: SC S. SA, SC N. SA., SC T. SA, Societatea comercială SC Z. SRL entităţi comerciale de prestigiu cărora le este asociat numele de A., nume care face obiectul unor depozite reglementare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci fiind înregistrate ca marcă următoarele: A., U., SC V. SA şi X.

Pentru aceste argumente recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată este contradictorie, în sensul că deşi instanţa de apel a concluzionat că ziaristul nu a acţionat cu bună-credință, aceasta a decis să nu sancţioneze această atitudine, respingând apelul, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că decizia atacată este nelegală întrucât hotărârea Pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat recurentul că au fost aplicate, în mod greşit, respectiv au fost încălcate dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., în ceea ce priveşte existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, precum şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la limitele libertăţii de exprimare.

Potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, la soluţionarea unei cauze în care se invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare trebuie avută în vedere examinarea atentă şi în strânsă legătură a unor elemente care ţin de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul, impactul acestuia şi locul unde a fost ţinut discursul, iar, în cazul de faţă, toate aceste aspecte au fost interpretate în mod greşit de către instanţa de apel.

Astfel, un prim aspect interpretat greşit de instanţa de apel este acela referitor la calitatea persoanei lezate de afirmaţiile făcute.

Persoana lezată este recurentul A. Acesta nu deţine o funcţie publică sau altă calitate care ar putea implica exerciţiul unei autorităţi publice sau obşteşti. Recurentul este însă un important om de afaceri, care desfăşoară astfel activităţi de interes privat, iar nu public. Discuţiile purtate în presă şi televiziune cu privire la un eveniment privat, la activităţi private nu-l transformă într-unul de interes public, ci în unul care se bucură de publicitate, ceea ce este cu totul altceva. Pe de altă parte, recurentul, prin declanşarea prezentului cadru procesual, nu intenţionează să conteste dreptul unor ziarişti de a comenta critic maniera de derulare a unor afaceri comerciale, ci contestă dreptul acestora şi al oricărei persoane de a folosi cuvinte şi/sau expresii jignitoare şi/sau defăimătoare la adresa sa în calitate de persoană fizică. Calitatea persoanei lezate de declaraţiile făcute în presa scrisă sau audiovizuală are o mare importanţă, întrucât, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea unui discurs virulent sau a afirmaţiilor defăimătoare la adresa unei persoane se face ținând seama de faptul că persoana lezată este sau nu este persoana care deţine o funcţie politică sau publică. În acest sens, Curtea a reţinut în nenumărate speţe că „limitele acceptabile ale criticii sunt mai largi pentru oamenii politici acţionând ca figuri publice, şi mai reduse pentru particulari. Omul politic se expune, în mod inevitabil şi conştient, unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, control exercitat atât de ziarişti, cât şi de masa cetăţenilor; el trebuie să dea dovadă de mare toleranţă”. Acest criteriu de calificare a unei afirmaţii a fost însușit de instanţele romaneşti, care, într-o speţă în care reclamant era un secretar de stat din Ministerul Finanţelor, au reţinut că „dată fiind poziţia de demnitar a apelantului, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât pentru omul obişnuit”.

Plecând de la acest criteriu de apreciere, consideră că instanţa de apel trebuia să reţină că recurentul A. nu deţine nicio funcţie publică sau care implică exerciţiul autorităţii publice şi, prin urmare, fiind un simplu particular, protecţia imaginii, onoarei şi demnităţii trebuie să fie completă.

Contrar celor susţinute mai sus, curtea de apel îl consideră pe A. ca fiind o persoană publică, deşi acesta nu deţine nicio funcţie publică, reţinând, totodată, ca fiind mai largi limitele libertăţii de exprimare cu privire la acesta, aceasta fiind o primă greșeală de interpretare.

Sub un al doilea aspect s-a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, cu referire la caracterizarea tipului de discurs.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că „tema articolului era de interes public general, urmărindu-se prezentarea unui top al milionarilor, care au fost sau erau în continuare acţionari la firme, care aveau datorii la stat”, întrucât chiar instanţa de apel a statuat că ziaristul B. nu a acţionat cu bună-credință în redactarea articolului.

De asemenea, instanţa de apel a constatat în mod greşit că prin articolul de presă „nu se impută apelantului că ar fi avut vreo contribuţie efectivă la existenţa datoriilor firmei, ci doar că a avut sau avea, în continuare, calitatea de acţionar la firme datornice la stat”, din moment ce articolul de presă vorbeşte de „firme îngropate cu datorii”, ceea ce denotă clar o subliniere a culpei recurentului.

În mod cert, o parte a afirmaţiilor a privit problema plăţii obligaţiilor bugetare ale fiecărui contribuabil. Aceste afirmaţii cu caracter critic pot fi exprimate de ziarişti şi țin de dreptul la exprimare şi informare a publicului, indiferent dacă problema pusă în discuţie este de interes public, publică sau pur privată. Acest tip de discurs - în sine - nu a fost incriminat de recurent ca fiind cel care aduce atingere dreptului său la imagine şi onoare, ci faptul că acestuia i se reproşează lucruri de care nu se poate face vinovat, ştiut fiind că un asociat, fie el chiar direct sau indirect, prin intermediul altor companii, nu se identifică cu compania la care este asociat sau acţionar. În acest sens, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care impun existenţa unei structuri organizatorice a societăţilor comerciale, în sensul de a avea organe de conducere, control, organe cu atribuţii financiar-contabile, dispoziţiile care reglementează modalitatea de răspundere a asociaţilor/acţionarilor la o societate comercială, precum şi pe cele ale art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși”. Prin urmare, nu se pot atribui nici prerogative şi nici obligaţii suplimentare, faţă de cele legale, unui asociat/acţionar la o societate comercială, cu atât mai mult cu cât respectivul asociat nu este direct implicat în structura acţionarială, ci, eventual, este acţionar al acţionarului în entitatea care constituie contribuabil restant la bugetul de stat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din articolul în cauză rezultă tocmai culpabilizarea persoanei fizice A. pentru starea de insolvabilitate a acelor firme.

Un al treilea aspect apreciat greşit de instanţa de apel este cel referitor la titlul articolului şi la modul de redare al articolului de presă. Astfel, instanţa de apel nu a analizat modul de redare al articolului, ci conţinutul acestuia, respectiv, „instanţa de apel învederează că situaţia existenţei unor datorii la stat ale firmelor menţionate în cuprinsul articolului nu prezenta un caracter de noutate”. Însă, în cazul în care instanţa de apel ar fi intenţionat să verifice chiar modul de redare al articolului, ar fi observat că pârâtul avea posibilitatea să folosească alte expresii pentru exprimarea aşa ziselor opinii critice. În mod cert, există posibilitatea reală ca ziaristul să-şi limiteze discursurile critice la expunerea faptelor şi a textelor de lege încălcate prin respectivele fapte, fără a-l califica pe recurent drept campion al marilor datornici la bugetul de stat, vinovat de afaceri cu bani publici sau de neplată la bugetul de stat a datoriilor.

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Constantinescu c. României, s-a reţinut că reclamantul a fost în mod corect condamnat pentru că în calitate de lider sindical a afirmat despre colegii săi că sunt „delapidatori”. Curtea a reţinut că „este permis reclamantului să-şi formuleze criticile şi să contribuie astfel la o discuţie publică liberă (...) fără însă a utiliza cuvântul delapidator”. La fel, într-o altă speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „termenii spărgătoare de familie şi mamă care şi-a neglijat copilul constituie judecaţi de valoare exprimate de o manieră ofensatoare, care nu era necesar să fie utilizate pentru a exprima o opinie negativă. Ea estimează că, reclamantul ar fi putut formula critici faţă de acele persoane în cauză fără a recurge la expresii injurioase”.

Un al patrulea aspect interpretat greşit de instanţa de apel priveşte stabilirea calităţii persoanei care a făcut afirmaţiile incriminate ca fapte ilicite şi care este aceea de ziarist, calitate ce implică respectarea exigenţelor impuse de Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii. Potrivit respectivei Rezoluţii de care Camera Deputaţilor şi Senatul României au luat act că ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială şi opiniile oneste, ziaristul fiind obligat să respecte demnitatea umană, ca şi dreptul cetăţeanului la viața privată. De asemenea, la pct. 25, se reţine că, în ziaristică, „scopul nu scuză mijloacele”. Contrar acestor deziderate, Curtea a apreciat „că jurnaliştii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună-credință (...). Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10.”

Faţă de aspectele mai sus arătate, în opinia recurentului-reclamant interpretarea art. 10 alin. (2) din Convenţia privind protecţia drepturilor omului implică, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a instanţelor române următoarele precizări: a) libertatea de informare nu este un drept absolut, ci relativ, aceasta însemnând că „art. 10 nu garantează fără nicio restricţie libertatea de exprimare, chiar când este vorba de prezentarea în presă a chestiunilor care prezintă un interes public serios”. Altfel spus, libertatea de exprimare nu trebuie să depăşească limitele impuse în interesul protejării reputaţiei persoanelor particulare” şi b) depăşirea limitelor libertăţii de exprimare implică tragerea la răspundere materială a autorului. Răspunderea materială este realizată pe temeiul răspunderii delictuale, esenţială pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind şi examinarea condiţiilor în care a fost transmisă informaţia calomnioasă şi insultătoare.

A mai susţinut recurentul-reclamant că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., deoarece a făcut abstracţie de faptul că în speţă sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile ce atrag răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât B.

Astfel, cu privire la fapta ilicită, instanţa de apel a considerat că „libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputaţie, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective”. Această interpretare contravine art. 998 C. civ., potrivit cărora: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara”, fapta ilicită fiind definită ca „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane”.

România este parte la o serie de Convenţii şi Pacte internaţionale ce recunosc expres dreptul oricărei persoane la propria imagine, onoare şi demnitate, după cum urmează: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 217/A (III) prevede expres că „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa privată, (...) nici al unor atingeri ale onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri” și Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice ratificat de România în 1976, în care se reţine că „Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrale sau ilegale în viața sa particulară (...) nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

În legea română, aceste principii au fost preluate în Constituţia României, care prevede, la art. 30 alin. (6), că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

De asemenea, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 stipulează că „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (...) la onoare, reputaţie sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.

Aşadar, dreptul fiecărei persoane la onoare, reputaţie, proprie imagine, demnitate cunoaşte o recunoaştere, atât internaţională, cât şi internă. Acest drept trebuie privit şi analizat în raport cu dreptul la libertatea de expresie recunoscut expres de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, care prevede, la alin. (1) al art. 10, că „Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie”.

Niciunul din principiile arătate mai sus nu este absolut, în sensul că fiecare din acestea comportă limitări prin lege. Aceasta înseamnă că, în fiecare caz în parte instanţele sunt cele care trebuie să realizeze un just echilibru între dreptul la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie şi dreptul la propria imagine şi reputaţie a fiecărei persoane.

A susţinut recurentul că, sfidând regulile minimale care țin de deontologia profesiei de ziarist, deturnând întregul demers editorial de la informarea corectă şi exactă a cetăţeanului, intimatul-pârât B. a redactat un articol colectiv care cuprinde informaţii despre mai multe persoane şi/sau personalităţi, evident pentru a crea o confuzie a cititorului asupra celor amintiţi în respectivul material publicistic.

Intenţia de dezinformare creatoare de confuzie rezultă şi din topografia paragrafelor articolului în care se face referire la persoana recurentului. Astfel, intimatul dedică individual recurentului A. parag. 3, pentru ca în par. final, într-o înşiruire de denumiri ale unor societăţi comerciale, să se amintească mai multe persoane „incriminate” asociate necorespunzător, exclusiv în scopul dezinformării şi al inducerii concluziei că personalităţile menţionate în articol folosesc o reţetă garantată a succesului în business făcând afaceri cu bani publici sau neplătind obligaţiile la buget, toate acestea cu un singur pretins efect, şi anume acela al alegerii statului cu praful de pe tobă.

În opinia recurentului-reclamant, fapta ilicită prevăzută de art. 998 C. civ. trebuie analizată prin raportare la următoarele aspecte pe care le apreciază ca fiind greşeli intenţionate:

a) asocierea oamenilor de afaceri menţionaţi în cuprinsul aceluiaşi articolul, deşi nu există parteneriate comerciale între aceştia, care să implice un comportament uniform, similar şi care să justifice afirmaţii şi aprecieri colective faţă de toate aceste persoane fizice nominalizate;

b) faptele pretins incorecte şi incriminate în acest articol sunt desemnate de ziarist prin două practici distincte şi disjunctive, fără a clarifica şi preciza exact care dintre oamenii de afaceri menţionaţi ar fi folosit una sau alta din ele, încât cititorul după ce parcurge articolul dobândeşte impresia falsă că oricare dintre oamenii de afaceri de mai sus a apelat la oricare dintre metodele amintite şi anume fie la afaceri făcute cu bani publici, fie la neplata obligaţiilor la buget;

c) s-a afirmat despre recurentul A. că „se menţine în topul datornicilor prin dările acumulate de societăţile la care acesta a fost sau mai este acţionar direct”. Autorul se rezumă la această afirmaţie fără a produce dovezi în acest sens, fără a preciza care sunt companiile la care recurentul a fost sau mai este acţionar direct şi fără a clarifica dacă pretinsele datorii datează din perioada în care A. deţinea calitatea de acţionar în respectivele, dar nenominalizatele companii sau sunt ulterioare. Cu alte cuvinte, confuzia pe care articolul o creează în mintea cititorului se adânceşte cu fiecare propoziţie care este adăugată de autor;

d) menţionarea asocierii recurentului A. cu G. în compania SC H. SRL, companie care înregistrează datorii la bugetul de stat, însă nu explică din ce se compun datoriile, ce reprezintă, în ce perioadă s-au acumulat. Această afirmaţie, pe cât de largă şi de vagă este, pe atât de nedocumentată se prezintă, întrucât recurentul A. nu a fost şi nu este acţionar direct în SC H. SRL, şi nici nu a deţinut o funcţie care să îi atribuie prerogative de decizie şi control în funcţionarea acesteia, nevăzând astfel o altă relevanţă în asocierea numelui recurentului A. cu G., trustul F., compania SC H. SRL decât intenţia de dezinformare, de a atrage oprobriul cetăţenilor. Cât priveşte pe celelalte două companii nominalizate de ziarist, SC I. SA şi SC J. SA, acestea au drept acţionar minoritar pe societatea comercială SC N. SA., iar nu pe recurentul A., care, din anul 2005, nu mai deţine direct nici măcar calitatea de acţionar în SC N. SA;

e) afirmaţia eronată potrivit căreia „milionarul A. a mai avut acţiuni la SC O. SA. şi la FC K. SA., companii care au fost îngropate cu datorii cu tot, după ce au fost preluate de diverşi acţionari, cum este cazul echipei de fotbal”.

A susținut recurentul că niciuna dintre cele două companii nu a fost „îngropată” cu datorii. SC O. SA., transformată din anul 2009 în SC Z. SRL reprezintă un renumit operator aerian intern şi internaţional orientat în special pe curse charter V.I.P., nu figurează cu datorii la bugetul de stat/bugetele speciale şi nici nu este în procedura de lichidare judiciară, societatea fiind în funcţiune. Începând cu anul 2008, recurentul A. a renunţat la calitatea de acţionar în SC O. SA prin cesionarea acţiunilor deţinute de acesta către entitatea SC Z. SRL, toate aceste operaţiuni fiind perfect legale şi normale într-o dinamică comercială.

În privinţa SC FC K. SA., companie în care recurentul A. a fost acţionar minoritar, a fost supusă procedurii falimentului încă din anul 2007 şi, în 12 iunie 2008, s-a închis procedura de lichidare judiciară societatea fiind radiată. Fiind o societate pe acţiuni, adică una de capitaluri şi nu de persoane, incidenţa răspunderii pentru managementul şi administrarea societăţii nu ţine de acţionari, ci de administratori/directori, iar A. nu a fost de drept administrator/director şi nici măcar nu s-a implicat „de facto” în administrarea şi managementul societăţii. În acest sens, în dosarul de faliment, s-a formulat o cerere de răspundere împotriva administratorului P., aceasta fiind respinsă de instanţă la 12 iunie 2008. Mai mult, aceste acţiuni nu au fost înstrăinate de către recurent nici către un terţ, nici către un alt acţionar. Cu alte cuvinte, nu se pune problema îngropării acestei societăţi cu tot cu datorii după ce a fost preluată de diverşi acţionari, aşa cum este cazul echipei de fotbal (citat din afirmaţiile ziaristului B.).

 Intimatul-pârât a afirmat despre recurent că ar fi îngropat companiile SC O. SA şi FC K. SA cu datorii cu tot, după ce au fost preluate de diverşi acţionari, cum este cazul echipei de fotbal. Această afirmaţie creează confuzie, deoarece iniţial se referă la ambele companii ca fiind îngropate prin aceleaşi metode „contestabile”, pentru ca, în final, să precizeze că, de fapt, se referă doar la FC K. SA Dar nici chiar aşa nu se reabilitează, întrucât nici măcar în această privinţă nu face afirmaţii corecte, după cum a explicat mai sus.

Pentru toate acestea, contrar principiului consacrat de pct. 25 din Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind Principiile de bază ale ziaristicii, potrivit căruia, în ziaristică „scopul nu scuză mijloacele”, apreciază că intimatul B. este autorul unor afirmaţii şi explicaţii cu caracter general, false, afirmaţii făcute în scopul discreditării în faţă opiniei publice prin atingerea adusă în cel mai înalt grad reputaţiei şi imaginii, contravenind atât dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţie, cât şi dispoziţiilor art. 10 pct. 2 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, documente ce limitează libertatea de expresie, în situaţia în care aceasta ar putea afecta reputaţia sau drepturile altora.

România a ratificat Convenţia şi, prin urmare, interpretările date de Curtea Europeană a Dreptutilor Omului textelor din Convenţie au întâietate, prioritate şi aplicare directă faţă de dispoziţiile interne.

Contrar tuturor celor enunţate în rândurile de mai sus, instanţa de apel a apreciat în mod eronat: „chiar dacă B. nu a menţionat cu exactitate dacă apelantul era asociat direct, majoritar sau minoritar la unele dintre firme, acest aspect nu are nicio relevanţă, deoarece este permis ziaristului să prezinte informaţii, chiar dacă parţial inexact, deoarece nu i se poate pretinde acestuia să facă cercetări ca un investigator”. Însă, în cazul de faţă nu e vorba de nişte simple inexactităţi, ci nişte informaţii false, care erau publice şi foarte uşor de accesat. Însă, ziaristul a preferat să prezinte situaţia tendenţios şi vădit deformat, decât să informeze în mod corect şi complet publicul larg.

În mod incorect instanţa de apel a interpretat situaţia factuală a dosarului, de o manieră mult prea generalizată, neexactă şi neadevărată. Astfel, instanţa de apel nu a verificat numai situaţia fiscală a firmelor la care A. era acţionar, ci a concluzionat la o manieră generală că „toate societăţile comerciale menţionate în cuprinsul articolului înregistrau la nivelul anului 2010 datorii la stat, iar, din adresele de la Registrul Comerţului rezultă calitatea de acţionar al apelantului la societăţile comerciale respective sau la alte societăţi, iar aceste societăţi erau acţionare la societăţile care aveau datorii la stat”.

Însă din actele de la dosar rezultă clar că SC O. SA, singura societate la care A. era acţionar, nu înregistra datorii la bugetul de stat. În celelalte societăţi, A. nu deţinea calitatea de asociat/acţionar. Mai mult, conform înscrisurilor încuviinţate ca probatorii de către instanţă, a probat caracterul nereal/fals, fără suport real şi tendenţios al afirmaţiilor intimaţilor. Astfel:

- SC H. SRL. are ca asociat unic pe SC L. SA., deţinută la rândul ei în proporţie de 13% de M., companie cipriotă ale cărei părți sociale au fost cesionate în 2003 de fostul asociat A. lui G. După cum se poate vedea din 2003, recurentul A. nu mai are nicio legătură cu respectivele companii, fapt care face ca total nejustificat, acuzaţiile aduse de ziarist recurentului pentru presupuse datorii la bugetul de stat de pe urma cărora ar câştiga în calitate de asociat;

- SC I. SA are ca acţionar minoritar pe SC N. SA., ce deţine un procent de 4,83, iar nu pe recurentul A.;

- SC J. SA. are ca acţionar minoritar pe SC N. SA, ce deţine un procent de 2,57, iar nu pe recurentul A.;

- SC O. SA. nu este „îngropată” şi nici nu a fost „radiată, declarată în insolvenţă sau lichidată prin tertipuri juridice variate”, după cum afirmă intimatul B., ci este o companie activă, în funcţiune şi fără datorii la bugetul de stat, schimbându-se doar forma societăţii, din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată;

- La societatea FC K. SA., recurentul A. a deţinut calitatea de acţionar minoritar, fără a deţine însă calitatea de administrator/director, neimplicându-se nici măcar de facto în administrarea şi managementul societăţii, aspect de care s-a ocupat dl. P. şi a cărui activitate a fost analizată în cadrul procedurii de faliment declanşată împotriva mai sus numitei societăţi, şi care nu a relevat vreo culpă a acestuia sau a unei alte persoane pentru situaţia financiară care a determinat falimentul FC K. SA.

Din cele de mai sus, apare cu claritate caracterul nereal/fals al informaţiilor furnizate de intimat prin articolul menţionat, contrar situaţiei de fapt şi realităţii juridice, evident fiind că B. a dat o asemenea interpretare cu o vădită rea intenţie, informaţiile din articol căpătând astfel caracter tendenţios, nefiind probate, verificate, în mod real şi concret.

Așa cum a rezultat şi din administrarea Probei cu interogatoriul intimatului B., acesta a recunoscut că a semnat articolul „15 multimilionari şi datoriile lor la stat de un sfert de miliard de lei” publicat în ziarul ... din 14 iulie 2010 şi că în articolul publicat a făcut referire la A. în sensul că „averea de 900 de milioane de euro nu este suficientă pentru a acoperi găurile date statului”.

Astfel, întregul probatoriu administrat denotă reaua-credință a intimatului, precum şi faptul că acesta nu şi-a respectat obligaţiile profesionale cu privire la informarea completă şi corectă în vederea redactării articolului. Acesta în mod cert nu a avut ca intenţie informarea publicului larg cu privire la un subiect de interes public, ci lezarea demnităţii şi onoarei recurentului, articolul publicat fiind chiar un veritabil „articol scris la comandă”. Prin urmare, este greşită interpretarea instanţei de apel, în sensul că „ziaristul B. nu a urmărit să aducă atingere demnităţii şi reputaţiei apelantului, ci să atragă atenţia opiniei publice asupra unui subiect de interes general, şi anume că milionarii de top în România sunt acţionari la nişte firme care nu își plătesc datoriile la stat”.

Greşită este şi interpretarea instanţei de apel cu privire la judecăţile de valoare care au îmbrăcat forma afirmaţiilor vexatorii, aspecte detaliate pe larg în cadrul motivului 1 de recurs.

Cu privire la vinovăţia intimatului ce a săvârşit fapta ilicită, este pe deplin dovedită, reieșind din chiar modul în care a fost conceput şi scris articolul publicat în ziarul ... din data de 14 iulie 2010, aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit practicii recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ziariştii răspund de afirmaţiile publice făcute chiar şi în ipoteza în care „redau conţinutul unor articole apărute în alte publicaţii”, întrucât aceştia „trebuie să dea dovadă de cea mai mare rigoare şi de o deosebită măsură”.

A conchis recurentul-reclamant că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., în ceea ce priveşte existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, precum şi dispoziţiile Curții Europene a Dreptului Omului referitoare la limitele libertăţii de exprimare, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. f)1 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, republicată, cu modificările ulterioare.

Intimaţii-pârâţi, legal citaţi, nu au depus întâmpinare.

Prin concluziile scrise şi orale, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate Probe.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, în majoritate, constată că este nefondat pentru considerentele ce vor succede:

1) Prin primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pen., s-a susținut că instanța de apel a încălcat, respectiv a aplicat greșit, dispozițiile art. 257 C. proc. civ.

În opinia recurentului-reclamant, aspectele de nelegalitate subsumate acestui motiv de recurs constau în dispunerea de către completul de apel, constituit pentru soluționarea divergenței, a suplimentării probatoriului fără a se dispune repunerea cauzei pe rol și fără a ține cont de opoziția apelantului-reclamant referitoare la administrarea de Probe noi după încheierea dezbaterilor, respectiv în nerespectarea termenului prevăzut de art. 257 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile nu sunt fondate, iar, din perspectiva motivului de recurs invocat nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție neregularități cu caracter procedural.

Având în vedere că indicarea greșită a temeiului de drept nu atrage nulitatea recursului, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va cerceta aceste critici prin raportare la motivul de recurs care sancționează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că la data de 04 noiembrie 2014 au avut loc dezbaterile în apel, pronunțarea fiind amânată succesiv pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și pentru imposibilitatea obiectivă de constituire a completului de judecată.

La data de 18 noiembrie 2014, completul de judecată initial învestit a constatat ivită divergența între cei doi judecători cu referire la aspecte de fond ale judecății, motiv pentru care cauza a fost repusă pe rol și s-a dispus citarea părților pentru data de 25 noiembrie 2014 în vederea dezbaterii cauzei în complet de divergență, cu includerea în complet a unui judecător din planificarea de permanență, astfel cum rezultă din rezoluția aministrativă aflată la fila 60 verso în vol. I al Dosarului nr. x/3/2010 al Curții de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2014, procedura de citare de citare a fost legal îndeplinită, apelantul-reclamant a fost reprezentat de avocat Y., iar intimații-pârâți au lipsit.

Instanța de apel, constituită în complet de divergență, a pus în discuție necesitatea administrării de Probe suplimentare. În încheierea de ședință de la acea dată s-a consemnat că reprezentantul convențional al apelantului a susținut că probele privitoare cu situația datoriilor societăților în discuție nu au legătură cu clientul său și a lăsat la aprecierea instanței suplimentarea probatoriului în ceea ce privește documentele care au stat la baza articolului publicat.

Or, în condițiile expuse, Înalta Curte constată că sunt lipsite de temei susținerile recurentului conform cărora, suplimentarea probatoriului, după constituirea completului de divergență, s-a făcut fără a se dispune repunerea cauzei pe rol.

Nu se poate aprecia că în lipsa mențiunii exprese din încheierea de ședință de la 18 noiembrie 2014, în sensul că se va proceda la repunerea cauzei pe rol, instanța ar fi dispus măsuri procedurale privitoare la Probe în faza deliberării și pronunțării hotărârii.

Așa cum este reglementată de art. 257 C. proc. civ., instituția divergenței implică repunerea cauzei pe rol întrucât prin includerea în complet a unui nou judecător este necesar să se dea eficiență principiilor oralității și nemijlocirii.

Pe de altă parte, în concret, repunerea pe rol constă în acordarea unui termen de judecată cu citarea părților, măsuri care în cauză au fost dispuse. Cum apelantul-reclamant a fost legal citat și reprezentat la termenul acordat după repunerea cauzei pe rol el nu poate invoca nicio vătămare procesuală sub acest aspect.

Susținerile conform cărora instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 257 C. proc. civ. și pentru motivul că a dispus suplimentarea probelor, deși recurentul s-a opus, nu pot fi primite și aceasta deoarece, așa cum s-a arătat, cauza a fost repusă pe rol și s-a dat eficiență principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. Pentru dispunerea repunerii cauzei pe rol instanța de judecată nu este ținută de poziția procesuală a părților, această măsură fiind, în speță, o consecință legală a neîntrunirii acordului celor doi judecători care au compus completul de apel cu referire la aspecte de fond ale judecății.

În plus, în încheierea de ședință de la data de 25 noiembrie 2014 nici nu s-a consemnat un refuz al apelantului în sensul invocat prin primul motiv de recurs.

Înalta Curte subliniază că recurentul nu a contestat că și completul constituit pentru soluționarea divergenței are posibilitatea să solicite probe suplimentare, ci a susținut în mod eronat că asemenea probe s-au cerut fără a se dispune repunerea cauzei pe rol.

Sub un alt aspect, s-a arătat că dispozițiile art. 257 alin. (1) C. proc. civ. au fost încălcate prin nerespectarea termenului prevăzut de acest text legal.

Deși este real că textul invocat prevede că: „Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergență, în aceeași zi sau în cel mult 5 zile”, nu se poate aprecia că depășirea acestui termen atrage nulitatea hotărârii pronunțate, deoarece termenul nu este imperativ.

Apoi, sintagma pricina se va judeca din nou în complet de divergență, în aceeași zi sau în cel mult 5 zile nu trebuie înțeleasă în sensul că hotărârea trebuie pronunțată în maxim 5 zile, ci în sensul că judecata trebuie reluată în acest termen.

În speță, de la data constatării divergenței (18 noiembrie 2014) până la termenul acordat (25 noiembrie 2015) au trecut 7 zile. Recurentul-reclamant nu a arătat în ce mod l-a prejudiciat depășirea cu două zile a termenului procedural prevăzut de art. 257 alin. (1) C. proc. civ., care, așa cum s-a arătat nu este imperativ, și nici nu a dezvoltat alte critici care să poată fi examinate din perspectiva legalității deciziei recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că decizia recurată conține dispoziții contradictorii, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care are în vedere ipotezele în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conține motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Recurentul-reclamant a susținut că există o contradicție majoră între soluția de respingere a apelului și considerentele prin care înseși instanța de apel a reținut că intimatul-pârât B. nu a acționat cu bună-credință.

Înalta Curte constată că sunt vădit nefondate criticile prin care se susține că instanța de apel a reținut în considerentele sale reaua-credință a intimatului-pârât B.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că cererea de chemare în judecată, respectiv apelul declarat de reclamant au fost respinse ca efect al constatării de către instanțele de fond a lipsei unuia dintre elementele care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită.

Astfel, s-a apreciat că fapta constând în publicarea articolului incriminat de reclamant nu întrunește, din perspectiva art. 998-999 C. civ. și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, condițiile unei fapte ilicite.

Curtea de apel nu a calificat afirmațiile din articolul de presă ca având caracter injurios și insultător, așa cum susține recurentul, ci a reținut, în esență, că tema articolului de presă era de interes public general, că nu prezenta caracter de noutate și că afirmațiile faptice au suport probatoriu (împrejurare care înlătură răspunderea jurnalistului).

De asemenea, s-a subliniat că scopul articolului a fost acela de a aduce la cunoștința publicului larg un subiect de interes general, referitor la existența unor firme cu datorii mari către stat, iar nu denigrarea imaginii apelantului-reclamant.

Cu referire la atitudinea subiectivă a intimatului-pârât Manea, despre care a arătat că este esențială pentru angajarea răspunderii civile a acestuia, curtea de apel a enunțat elementele ce trebuie examinate, prin raportare și la principiile care decurg din jurisprudența în materie a Curții europene, printre care se regăsesc analiza caracterului defăimător al afirmațiilor publice și a modului în care aceste afirmații au afectat dreptul la bună reputație și la imagine al persoanei vizate.

Înalta Curte arată că prin enunțarea acestor criterii instanța de apel nu a apreciat că articolul de presă în discuție a avut caracter injurios sau insultător, ci, dimpotrivă, a arătat că judecățile de valoare nu au avut un impact atât de puternic încât să determine denigrarea apelantului și nici nu au determinat vreun impact negativ asupra activității acestuia de om de afaceri.

Sub un alt aspect, Înalta Curte subliniază că motivarea soluției instanței de apel trebuie analizată în ansamblul ei, deoarece elementul în discuție, privitor la atitudinea subiectivă a intimatului-pârât B., a comportat o analiză complexă în fața instanțelor de fond, aptitudinea afirmațiilor din articol de a denigra pe reclamant și impactul negativ asupra acestuia, nefiind singurele aspecte de natură a contura buna sau reaua-credință a intimatului-pârât.

Se impune, de asemenea, observația că, în speță, instanțele de fond, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele pentru calificarea faptei imputate drept faptă ilicită, nu au cercetat celelalte condiții necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Prin urmare, nu a fost necesar a se analiza prejudiciul reclamat de persoana vizată, neexistând din acest punct de vedere o suprapunere între impactul negativ suportat de reclamant, ca element de analiză a atitudinii subiective a pârâtului și prejudiciu, ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în recurs nu pot fi cercetate criticile care privesc condiția prejudiciului, ci numai cele care vizează legalitatea deciziei din perspectiva faptei ilicite.

Examinând în continuare criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a dezvoltat critici de netemeinicie prin care tinde la combaterea raționamentului instanței de apel. Or, asemenea critici prin care se critică interpretarea dată probatoriului de către instanța de apel exced controlului de legalitate, astfel că nu se impune analiza lor.

De asemenea, nu se impun a fi analizate nici susținerile privitoare la prejudiciul suferit de recurentul-reclamant, întrucât acest element nu a făcut obiectul analizei instanțelor de fond și apel.

3) În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 998-1000 C. civ., Înalta Curte reține că nu este fondat.

Sub un prim aspect s-a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită în ceea ce priveşte: calitatea persoanei lezate, depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, caracterizarea tipului de discurs, titlul articolului, modul de redare a articolului în presă şi calitatea persoanei care a făcut afirmaţiile incriminate.

Având în vedere chestiunile semnalate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, atunci când a analizat în ce măsură au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare guvernate de art. 10 din Convenţia europeană, respectiv dacă a fost încălcat dreptul la viaţă privată, cu componentele acestuia - dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, s-a raportat la criteriile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei vizate, tema articolului de presă, titlul şi conţinutul acestuia, cuvintele utilizate şi tonul articolului, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care a fost redactat articolul pretins defăimător, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credinţă a jurnalistului, raportul dintre judecăţile de valoarea şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, precum şi proporţionalitatea sancţiunii cu fapta comisă.

Prin prezentul recurs, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel calitatea sa de persoană publică, deşi acesta nu a deţinut şi nici nu deţine vreo funcţie publică sau altă calitate care ar putea implica exerciţiul unei autorităţi publice sau obşteşti, împrejurare în raport de care s-a considerat că limitele libertăţii de exprimare cu privire la persoana sa pot fi mai largi prin prisma criteriilor instituite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. A considerat că, plecând de la acest criteriu de apreciere, instanţa de apel trebuia să reţină că recurentul-reclamant A., fiind un simplu particular, protecţia imaginii, onoarei şi demnităţii trebuie să fie completă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe baza situaţiei de fapt reţinute conform probatoriului administrat, a apreciat că în cazul reclamantului limitele criticii admisibile sunt mai largi în condiţiile în care este vorba de o persoană publică, care acţionează în calitatea sa de om de afaceri cunoscut, iar nu de simplu particular.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere calitatea reclamantului de persoană publică, nu de persoană care exercită o funcţie publică. Astfel cum corect a considerat şi instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că şi în acest caz, deşi recurentul-reclamant contestă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că, similar omului politic sau celui care exercită o funcţie publică, în cazul persoanelor publice, limitele criticii admisibile sunt mai extinse decât în privinţa unui particular, deoarece acestea se expun, direct, inevitabil şi constant, unui control atent al faptelor şi gesturilor lor şi trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă, control ce este exercitat atât de ziarişti, cât şi de cetăţeni.

În cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că: „În ceea ce îl priveşte pe P, care a refuzat să discute cu reclamantul, Curtea a reţinut că publicarea fotografiei acestuia, o figură publică, în contextul publicării articolului care făcea referiri la viaţa sa publică, nu poate fi privită ca o depăşire a limitelor stabilite de Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii cu privire la libertatea presei”.

În speţă s-a reţinut că reclamantul este o personalitate publică, fost sportiv de renume internaţional, actualmente om de afaceri de succes, a cărui implicare în viaţa economică şi socială este cunoscută. Prin urmare, o astfel de constatare nu poate fi înlăturată prin reanalizarea probatoriului în faza procesuală a recursului în raport de dispoziţiile actuale ale art. 304 C. proc. civ., aşa încât nu pot fi avute în vedere restricţiile aduse libertăţii de expresie enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În situaţia de faţă, este vorba de dezbaterea unor probleme de interes general şi, aşa fiind, faptul de a impune, de o manieră generală, ziaristului în cauză să se disocieze de conţinutul unor afirmaţii ce ar putea insulta persoana reclamantului deoarece i-ar provoca sau aduce atingere onoarei sale nu se conciliază cu rolul presei de a oferi informaţii despre împrejurări sau despre opinii şi idei aflate în discuţie publică la un moment dat, cel al publicării articolului contestat.

Înalta Curte mai reţine că celelalte critici expuse de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte depăşirea limitelor libertăţii de exprimare cu referire la caracterizarea tipului de discurs, la titlul articolului şi la modul de redare al acestuia de presă, la calitatea persoanei care a făcut afirmaţiile denigratoare şi injurioase se referă la situaţiile factuale astfel examinate de instanţa de apel, astfel încât, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., constată că prin aceste critici, care vizează interpretarea aspectelor de fapt ale judecăţii, respectiv a Probelor administrate, se pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.

Aşadar, recurentul-reclamant nu a susţinut că, în analiza cererii de apel, curtea de apel ar fi ignorat principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii europene cu referire la libertatea de exprimare, ci a arătat că interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecăţii, este greşită. Or, aşa cum s-a arătat deja, aprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate exced controlului de legalitate.

De altfel, din modul în care au fost expuse criticile se constată că cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurentul-reclamant făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecăţii, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, instanţa de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

În ceea ce priveşte interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., Înalta Curte reţine că în mod corect, faţă de natura faptei imputate pârâţilor, la analiza condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie instanţele de fond s-au raportat la jurisprudenţa dezvoltată de Curtea europeană cu referire la art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, fiind ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, a devenit parte din dreptul intern.

Instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie şi nu a apreciat că libertatea de informare este un drept absolut, ci, făcând o analiză elaborată a principiilor care se desprind din jurisprudenţa Curţii europene a apreciat, ca şi tribunalul, că, în condiţiile particulare ale cauzei, măsura solicitată de reclamant de obligare a pârâtului B. la despăgubiri nu este proporţională cu scopul urmărit, acela de a informa opinia publică asupra unui subiect de interes general, privitor la datoriile către bugetul de stat ale firmelor în care sunt implicaţi mari afacerişti români.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel nu a făcut o greşită interpretare sau aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi nici a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice ratificat de România în 1976, respectiv în Constituţia României, la care recurentul a făcut referire, ci, dimpotrivă, examinând fapta imputată unui pârât jurnalist prin prisma dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia europeană, a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale şi care reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică. Analiza în concret a acestor elemente nu se situează în sfera controlului de legalitate.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi examinate nici criticile dezvoltate în continuare, care vizează pretinsele „greşeli flagrante ocazionate de intimaţi”, respectiv caracterul nereal al informaţiilor furnizate de intimatul-pârât B.

Cu referire la vinovăţia intimatului, Înalta Curte constată că, urmare a împrejurării că în cauză nu a fost reţinută îndeplinirea condiţiei privitoare la fapta ilicită, nu este necesară analizarea condiţiei privitoare la vinovăţie.

Nefiind îndeplinite condiţiile art. 998-999 C. civ., pentru antrenarea răspunderii prepusului pentru faptă proprie, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 233/A din 28 aprilie 2015, Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 298 şi 316 din acelaşi act normativ, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 lei, către intimatul-pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform chitanţei din 09 octombrie 2015, aflată la fila 50 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 233/A din 28 aprilie 2015, Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2015.

Cu opinie separată:

În sensul admiterii recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 233/A din 28 aprilie 2015, Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Opinia separată vizează soluţia de admitere a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 233 din 28 aprilie 2015 Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul casării deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 257 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs invocat de reclamantul A. vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor ce reglementează judecata în complet de divergenţă.

Astfel, s-a arătat în susţinerea acestui motiv de recurs că, instanţa de apel la 4 noiembrie 2014 a dispus închiderea dezbaterilor, în ce priveşte apelul declarat în cauză şi, că pronunţarea hotărârii a fost amânată la 11 noiembrie şi ulterior la 18 noiembrie 2014. Cu ocazia deliberării la 18 noiembrie 2014 s-a constatat existenţa unei divergenţe între membrii completului de judecată, motiv pentru care s-a fixat termen de judecată la 25 noiembrie 2014 pentru soluţionare în complet de divergenţă.

Recurentul a mai învederat că instanţa fără a repune pe rol cauza, la termenul din 25 noiembrie 2014, în complet de divergenţă a procedat nu la reluarea dezbaterilor ci, la suplimentarea probatoriului, deşi divergenţa nu viza acest aspect.

Reclamantul a mai arătat că potrivit art. 257 alin. (1) C. proc. civ. „dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile”.

Or, din această perspectivă se susţine că, în condiţiile în care divergenţa s-a ivit la 18 noiembrie 2014, iar judecarea pe fond a cauzei în complet de divergenţă a avut loc la 28 aprilie 2015, la şase luni de la ivirea divergenţei, au fost încălcate dispoziţiile legale sus evocate, motiv pentru care reclamantul recurent a solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivului de recurs invocat şi, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea soluţiei din opinia separată ce vizează casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, sunt de reţinut următoarele aspecte ce rezultă fără posibilitate de echivoc din actele de la dosar:

Prin Decizia civilă nr. 233 din 28 aprilie 2015 Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 877 din 2 mai 2013 Pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constituirea completului de divergenţă presupune respectarea etapelor procedurale prevăzute de textul art. 257 C. proc. civ., text din care rezultă obligaţia rejudecării pricinii în complet de divergenţă asupra punctelor rămase în divergenţă.

Art. 257 C. proc. civ., reglementează procedura judecăţii în complet de divergenţă, statuând expres şi imperativ: (1)„dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile”.

(2) „La instanţele de fond, părerile vor trebui motivate întotdeauna, înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul când judecata se face chiar în ziua în care s-a ivit divergenţa.

(3) Dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă; dacă după judecarea divergenţei vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie, mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere.

(4) Judecătorii pot reveni asupra părerilor lor, care au pricinuit divergenţa.

(5) După judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii.”

Astfel, este de observat că în ceea ce priveşte procedura rejudecării pricinii în complet de divergenţă, dispoziţiile legale sus evocate prevăd expres şi imperativ că pricina se relua din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile şi, că „dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă”.

Ca atare, reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă este limitată nu numai expres dar şi imperativ numai asupra punctelor rămase în divergenţă, în ce priveşte soluţia ce urmează a fi adoptată în cauză.

Din această perspectivă, este de reţinut că în procedura reglementată de art. 257 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere situaţia specială ce poate interveni între membrii completului de judecată cu ocazia deliberării în condiţiile în care nu se poate întruni majoritatea legală pentru pronunţarea pe fond, a soluţiei în cauză, statuând imperativ că în complet de divergenţă, dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă, în aceeaşi zi sau cel mult în 5 zile” (alin. (1)), motiv pentru care este exclusă posibilitatea administrării sau suplimentării probatorului în complet de divergenţă.

Această situaţie, rezultă chiar din faptul că a textul legal sus evocat prevede în aceiaşi termeni imperativi că „după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere”.

Din perspectiva celor expuse, este de observat că instanţa de apel a constatat cauza în stare de judecată în apel la 4 noiembrie 2014, când a dispus închiderea dezbaterilor acordând cuvântul pe fond în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii instanţei de fond.

Pronunţarea hotărârii a fost amânată la 11 noiembrie 2014, şi respectiv 18 noiembrie 2014.

Cu ocazia deliberării la 18 noiembrie 2014, între membrii completului de judecată s-a ivit o divergenţă în ceea ce priveşte soluţia pe fond, ce urma a fi pronunţată în soluţionarea apelului declarat de reclamant.

Din procesul verbal încheiat la 18 noiembrie 2014 cu ocazia constatării divergenţei între membrii completului de judecată, rezultă că divergenţa s-a ivit asupra soluţiei pe fond din perspectiva existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei şi din perspectiva limitelor dreptului la liberă exprimare, motiv pentru care s-a acordat termen pentru dezbaterea cauzei în complet de divergenţă la 25 noiembrie 2014.

Întrucât s-a acordat termen la 25 noiembrie 2014 pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă, părerile divergente au fost motivate.

Ca atare, reluarea dezbaterilor la termenul din 25 noiembrie 2014 în complet de divergenţă, trebuia să vizeze doar punctele de divergenţă ce au fost clar stabilite şi explicitate în procesul verbal încheiat la 18 noiembrie 2014 şi, care vizau existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei şi a limitelor dreptului la liberă exprimare.

Numai că, la 25 noiembrie 2014, deşi completul de divergenţă a pus în discuţia părţilor reluarea dezbaterilor pe punctele aflate în divergenţă sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei şi a limitelor dreptului la liberă exprimare, totuşi a pus în discuţia părţilor şi suplimentarea probatoriului, aspect ce nu a format obiect al divergenţei, fapt ce rezultă fără posibilitate de echivoc din procesul verbal din 18 noiembrie 2014.

Or, aşa cum s-a arătat deja, din perspectiva dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 257 C. proc. civ., reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă este limitată doar asupra punctelor rămase în divergenţă, în ce priveşte soluţia pe fond ce urma fi adoptată în cauză, ceea ce exclude posibilitatea administrării sau suplimentării probatorului în complet de divergenţă,

Ca atare, dat fiind faptul că nu suplimentarea probatoriului a constituit obiectul divergenţei între membrii completului de judecată, ci aspecte legate de soluţia pe fond ce urma a fi pronunţata în apel, suplimentarea probatorului dispusă de completul de divergenţă la 25 noiembrie 2014, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă,

Or, în condiţiile în care punctele aflate în divergenţă nu vizau suplimentarea probatoriului, ci aspecte legate de existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei şi a limitelor dreptului la liberă exprimare, în raport de probele administrate până la închiderea dezbaterilor din 4 noiembrie 2014 şi respectiv până la ivirea divergenţei cu ocazia deliberării din 18 noiembrie 2014, rezultă fără posibilitate de echivoc încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 257 C. proc. civ., motiv pentru care fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluţia ce se impunea în cauză, în respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, viza admiterea recursului reclamantului, casarea hotărârii instanţei de fond, şi trimiterea cauzei în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă doar asupra punctelor rămase în divergenţă ia 18 noiembrie 2014, în raport de starea de fapt conturată prin Probele existente la dosar până la închiderea dezbaterilor din 4 noiembrie 2014, respectiv până la ivirea divergenţei la 18 noiembrie 2014.

Din perspectiva argumentelor de fapt şi de drept expuse, opinia separată vizează soluţia de admitere a recursului reclamantului A., casarea hotărârii instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea reluării dezbaterilor în complet de divergenţă cu respectarea dispoziţiilor art. 257 C. proc. civ.