Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Despăgubiri materiale și morale. Dobândă legală

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prejudiciu

  • daune morale
  • despăgubiri materiale
  • dobândă legală penalizatoare

 

                                C.civ., art. 1531, art. 1535,art. 1381, art. 1385, art. 1387 – 1389, art. 1390

                    O.G. nr. 13/2011, art. 1, art. 3, art. 10

 

            Potrivit art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) din Codul civil, în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite despăgubirile civile. Astfel că, în privinţa reparării prejudiciului produs printr-un accident de circulaţie trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului şi trebuie reparat chiar cu începere de la această dată.

 

Secția I civilă, decizia nr. 1910 din 24 noiembrie 2017     

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 29.06.2015, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 250.000 euro pentru reclamanta A. în vederea acoperirii prejudiciului nepatrimonial concretizat în suferinţa cauzată de pierderea prematură a partenerului de viaţă, în schimbarea irevocabilă a vieţii de familie şi a celei sociale, în efortul suplimentar depus pentru suplinirea lipsei soţului în creşterea şi educarea celor doi minori şi de a face faţă dificultăţilor la care a fost supusă familia; câte 250.000 euro pentru reclamanta C. şi B., având în vedere că dispariţia bruscă a tatălui lor a avut un impact negativ considerabil; prestaţii periodice în cuantum de 250 euro lunar pentru aceştia. Au solicitat şi plata sumei de 10.000 euro pentru D. cu titlu de cheltuieli de înmormântare şi parastase şi 200.000 euro pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial, precum şi 150.000 euro pentru E., precum şi actualizarea sumelor la dobânda BNR din momentul producerii riscului asigurat şi până în momentul plăţii, dar şi indexarea sumelor la rata indicelui de inflaţie de la data producerii riscului asigurat şi până la data plăţii.

În fapt, la data de 02.08.2013, în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare xyz pe E85, în afara localităţii Cleja, numitul G. a pierdut controlul direcţiei de deplasare şi a intrat în coliziune cu parapetul de beton al unui podeţ de pe marginea părţii carosabile.

În urma accidentului a rezultat decesul conducătorului auto, precum şi al numitului H.      Prin sentinţa civilă nr. 6290 din 12.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost declinată competenţa soluţionării cererii în favoarea instanţei corespunzătoare sediului pârâtei, respectiv Tribunalul Ilfov.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secţia civilă la data de 23.12.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 23.05.2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată: a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume: suma de 10.000 de euro cu titlu de daune materiale şi suma de 20.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale reclamantei D.; suma de 40.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale reclamantei A.; suma de 40.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale reclamantei C.; suma de 40.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale reclamantului B.; suma de 5.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data plăţii cu titlu de daune morale reclamantei E. A fost respinsă în rest cererea.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 1917/A din 21.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâtei.

Împotriva deciziei civile nr. 1917/A din 21.11.2016 au declarat recurs reclamanții C., B. şi pârâta SC F. SA.

Recursul declarat de reclamanţii C. şi B. a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, reclamanţii susţin că, în privinţa capătului de cerere privind acordarea de prestaţii periodice pentru reclamanţii minori, având în vedere incidenţa unor elemente de drept internaţional privat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2612 C.civ. potrivit cărora legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene, în speţă Regulamentul CE nr. 44/2001 şi Regulamentul CE nr. 2201/2003.

Se susţine că dreptul minorilor este expres prevăzut de lege, nefiind limitat la legislaţia din statul din care provin, în situaţia în care cererea acestora este judecată de instanţele din România fiind aplicabil principiul lex loci delicti.

În ce priveşte cuantumul lunar al acestor prestaţii periodice, se apreciază că suma de 250 euro lunar pentru fiecare recurent-reclamant este una rezonabilă şi respectă exigenţele legale prevăzute de art. 1390 alin. (3) C.civ.

Se mai arată că aportul financiar al prezenţei tatălui nu poate fi limitat la nivelul salariului minim garantat pe economie, fiind necesară o evaluare justă prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 ce reglementează principiul interesului superior al copilului.

Cu privire la dobânda legală şi indexarea cu indicele de inflaţie, se susţine că momentul naşterii dreptului de creanţă (adică cel de la care părţile prejudiciate au dreptul la despăgubiri) este cel al producerii riscului asigurat, fiind incidente prevederile art. 2199 alin. (1) C.civ., art. 2208, art. 1381 alin. (2) şi art. 1386 alin. (2) din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, atât dobânda legală, cât şi indexarea cu rata indicelui de inflaţie curg de la momentul naşterii dreptului la despăgubire şi anume data producerii accidentului rutier – 02.08.2013 şi până la data plăţii.

Faţă de cele menţionate, reclamanţii solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata prestaţiilor periodice în cuantumul solicitat pentru fiecare minor în parte şi a dobânzii legale pentru despăgubirile civile acordate de la data producerii accidentului rutier şi până la data plăţii. Cu cheltuieli de judecată în recurs.

Recursul declarat de pârâta SC F. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că reclamanţii au înţeles să probeze existenţa prejudiciului moral doar prin administrarea dovezilor cu înscrisuri din care rezultă în mod cert doar legătura de rudenie dintre aceştia, neexistând nicio dovadă a suferinţelor psihice intense pe care aceştia le-au trăit de la producerea evenimentului rutier şi până în prezent şi care justifică acordarea unei compensaţii echitabile.

Practica Înaltei Curţi a statuat că, în acest caz urmează să fie analizate circumstanţele factuale în care daunele morale au fost pretinse şi situaţia concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, recurenta-pârâtă apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferinţelor morale, o astfel de analiză ţinând exclusiv de situaţia de fapt.

O altă critică vizează cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor de instanţa de apel, raportat la situaţia concretă din cauză, invocând în acest sens practica instanţei supreme în materie şi cea a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi reducerea cuantumului daunelor morale stabilite de către instanţele anterioare.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei şi admiterea recursului lor.

Recurenta-pârâtă a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamanţilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a depus şi răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pârâtei şi respingerea recursului reclamanţilor.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a procedat la comunicarea acestora.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei şi admiterea recursului lor.

Recurenta-pârâtă a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamanţilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a depus şi răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pârâtei şi respingerea recursului reclamanţilor.

La data de 12.07.2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-a reţinut că recursul declarat de reclamanţii C. şi B. îndeplineşte condiţiile de formă, urmând a se aprecia asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către recurenta-pârâtă, iar, în privinţa recursului pârâtei SC F. SA s-a reţinut că nu poate fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.

Completul de filtru, la data de 14.07.2017, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus comunicarea acestora părţilor cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

Niciuna din părţi nu a depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. 6 C.proc.civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 20.10.2017, în procedura filtrului, fără citarea părţilor.

Prin încheierea din 20 octombrie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii C., B. împotriva deciziei nr. 1917/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 24.11.2017, în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părţilor. A fost reţinută excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 1917/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a fost prorogată pronunţarea asupra acestei excepţii până la soluţionarea recursului formulat de reclamanţii C., B. împotriva aceleiaşi decizii.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

         1. În ceea ce priveşte recursul declarat pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 1917/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în raport de dispoziţiile art. 248 C.proc.civ., Înalta Curte, în complet de filtru, la termenul acordat din data de 20.10.2017, a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursurilor, reţinută prin raportul asupra admisibilităţii şi pe care urmează să o admită pentru următoarele considerente:

Din memoriul de recurs al pârâtei nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ., ci numai susţineri referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de reducere a sumelor acordate cu titlu de daune morale în funcţie de probele care relevă impactul produs reclamanţilor relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit în urma decesului lui H. și a consecințelor nefaste care s-au răsfrânt asupra reclamanţilor în calitate de soţ/părinte/copii, pornind de la valorile avute în vedere de Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, precum şi în raport de jurisprudenţa în materie, având în vedere că legislaţia din România nu conţine norme pentru determinarea cuantumului acestui gen de despăgubiri.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C.proc.civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

Astfel, conform art. 487 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. 3, care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileşte că aceeaşi sancţiune se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C.proc.civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă.

Or, în speţă, deşi recurenta-pârâtă s-a conformat exigenţelor art. 488 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă pe care şi-a întemeiat recursul, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt susceptibile de încadrare nici în ipoteza de nelegalitate invocată de recurentă, art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, şi nici, din oficiu, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod; oricum,  simpla indicare a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C.proc.civ. în cuprinsul memoriului de recurs nu este suficientă din acest punct de vedere.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, ci doar se dezvoltă susţineri la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de reducere a sumelor acordate cu titlu de daune morale, prin analizarea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor administrate în cauză, recurenta-pârâtă reluând, practic, criticile din apel.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 1-8 C.proc.civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 1917/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă nu cuprinde critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C.proc.civ., Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâta SC F. SA.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii C., B., examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Prioritar, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 496 din Codul de procedură civilă: „În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte.” De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 497 din acelaşi act normativ: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.”

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menţionate, rezultă că, potrivit noilor dispoziţii procesual civile incidente în cauză, singura soluţie pe care Înalta Curte o mai poate pronunţa în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluţia de modificare a hotărârilor judecătoreşti de către instanţa de recurs.

Din această perspectivă, şi pentru argumentele arătate, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de modificare a deciziei recurate, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.

Pe fondul recursului, se reţine că, prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 29.06.2015, reclamanţii A., B., C., D. şi E., toţi cetăţeni ucraineni, au chemat în judecată pe pârâta SC F. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri civile pentru fiecare în parte, reprezentând prejudiciile cauzate ca urmare a accidentului de circulaţie din 08.02.2013 produs în România, soldat atât cu decesul lui H., ruda reclamanţilor, cât şi cu decesul conducătorului auto.

Astfel, din ordonanţa penală de clasare nr. 6789/P/2013 din 03.12.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, rezultă că, la data de 02.08.2013, în timp ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare xyz pe E85, în afara localităţii Cleja, numitul G. a pierdut controlul direcţiei de deplasare şi a intrat în coliziune cu parapetul de beton al unui podeţ de pe marginea părţii carosabile.

În urma accidentului a rezultat decesul conducătorului auto, precum şi al numitului H., cetăţean ucrainean.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, în raport de starea de fapt conturată şi necontestată, obiectul dedus judecăţii vizează raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate, temeiul răspunderii juridice delictuale rezultând dintr-un fapt ilicit.

Din această perspectivă, este de reţinut, contrar susținerilor recurenţilor-reclamanţi, că nu sunt aplicabile reglementările dreptului Uniunii Europene, întrucât reclamanţii sunt cetăţeni ucraineni, iar Ucraina nu este membru al Uniunii Europene.

În schimb, sunt aplicabile prevederile Tratatului între România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile din 30.01.2002, în vigoare de la 03 martie 2005, ratificat prin Legea nr. 3 din 28 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2005, şi intrat în vigoare la data de 30 octombrie 2006.

Potrivit art. 33 pct. 1 din acest tratat, „Despăgubirile pentru prejudiciile rezultate din raporturile juridice delictuale sunt reglementate de legislaţia părţii contractante pe teritoriul căreia a avut loc fapta cauzatoare de prejudiciu.” 

Ca atare, în condiţiile în care faptul ilicit cauzator de prejudicii s-a produs în România, rezultă că legea aplicabilă prezentului litigiu este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, respectiv legea română, motiv pentru care sunt fondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în ceea ce priveşte legea aplicabilă în cauză.

De altfel, este de observat că, din perspectiva legii aplicabile prezentului litigiu, instanţa de apel a reţinut în mod corect că este incidentă legea statului în care s-a produs faptul cauzator de prejudicii, respectiv legea română.

Cum legea română este incidentă în cauză instanţa de apel avea obligaţia să se raporteze la aceasta şi în ceea ce priveşte stabilirea şi acordarea daunelor morale şi a prestaţiilor periodice solicitate pentru minorii C. şi B.

Or, atunci când instanţa de apel se referă la cererea de acordare a prestaţiile periodice pentru minorii sus menţionaţi în mod greşit se raportează la stabilirea cuantumului şi duratei obligaţiei în raport de legea aplicabilă în Ucraina.

Sub acest aspect, instanţa, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C.proc.civ., avea obligaţia să pună în vedere părţilor să facă dovada veniturilor obţinute de tatăl minorilor potrivit legii române, în condiţiile în care acordarea prestaţiilor periodice pentru minori trebuie raportată la legea română şi nu la legea aplicabilă în Ucraina.

Astfel, în vederea stabilirii pensiei de întreţinere potrivit dreptului român, trebuia să se ţină seama de criteriile de stabilire a despăgubirii la care are dreptul victima prin ricoşeu pentru repararea prejudiciului patrimonial suferit ca urmare a pierderii întreţinerii pe care victima imediată, tatăl lor, avea obligaţia de a o presta ori le-o acorda în fapt recurenţilor-reclamanţi.

În cauză, reclamanţii minori au invocat acest prejudiciu patrimonial ce constă în pierderea de către ei a întreţinerii pe care le-o presta victima imediată care a decedat urmare a faptei ilicite a conducătorului auto. Un asemenea prejudiciu dă dreptul victimei indirecte să ceară repararea lui. În acest sens, art. 1390 din Codul civil dispune: „(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat”; aşadar, au dreptul la reparaţie, în temeiul acestui text şi cu acest titlu, în primul rând, acele victime prin ricoşeu care primeau sau ar fi primit întreţinere de la victima imediată, având un drept subiectiv la întreţinere, prevăzut expres de lege.

În ceea ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere, acesta urmează a fi stabilit în conformitate cu prevederile art. 1390 alin. (3) C.civ., potrivit cărora „La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care în mod normal cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1387-1389 se aplică în mod corespunzător.”

În ceea ce priveşte critica referitoare la aspectul obligării pârâtei la plata dobânzii legale şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei începând cu data producerii evenimentului rutier, se constată că şi aceasta este fondată, pentru considerentele ce se impun:

Potrivit art. 1381 C.civ. „(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) „Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.”

În aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile art. 1.385 alin. (1) C.civ., potrivit cărora „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel” şi ale art. 1531 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform cărora prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

În cazul de faţă, pierderea efectivă suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, poate fi remediată prin actualizarea sumelor acordate de prima instanţă cu indicele de inflaţie.

De asemenea, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

În privinţa dobânzii legale, legiuitorul a clasificat cele două tipuri de dobânzi prin Legea nr. 71/2011, act normativ care a modificat O.G. nr. 9/2000.

Prin O.G. nr. 13/2011 a fost abrogată O.G. nr. 9/2000, iar dobânzile au fost clasificate în cele două categorii: remuneratorii şi penalizatoare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, „Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.”

Dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol prevăd că dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie, iar dispoziţiile alin. (3) prevăd că dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.

În ceea ce priveşte calculul dobânzii, art. 3 alin. (1) prevede că rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, iar alin. (2) dispune că rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

Cum, în speţă, dobânda a fost solicitată de reclamanţi pentru neîndeplinirea la scadenţă a reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulaţie şi nu ca o plată pentru restituirea unui împrumut este de necontestat că dobânda legală solicitată este una penalizatoare.

Prin urmare, în temeiul art. 10 din OG nr. 13/2011 - conform căruia „dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare” - şi al art. 1381 alin. (3) anterior menţionat, sunt aplicabile prevederile art. 1535 alin.(1) C.civ., potrivit cărora „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”

Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Or, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciului, respectiv efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) C.civ. şi 1535 C.civ., la nivelul dobânzii legale.

În privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C.civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, cum în mod nelegal s-a reţinut de instanţa de apel, întrucât, în privinţa reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulaţie trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului, în speţă, 2.08.2013, şi trebuia reparat chiar cu începere de la această dată.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili acordarea şi cuantumul prestaţiilor periodice pentru recurenţii-reclamanţi în raport de legea aplicabilă, în cauză, respectiv legea română, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei.

De asemenea, instanța de trimitere va avea în vedere data producerii accidentului rutier în ce priveşte capătul de cerere privind dobânzile legale şi actualizarea cu rata inflaţiei a daunelor recunoscute reclamanţilor şi a eventualelor prestaţii periodice ce vor fi stabilite pentru recurenţii-reclamanţi.

Deoarece în operaţiunea de analiză a cererii de acordare a despăgubirii materiale sub forma prestaţiilor periodice, instanța de apel nu a avut în vedere legea aplicabilă în cauză și nu a analizat cererea în raport de această lege, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, recursul reclamanților a fost admis, în baza art. 498 alin. (2) C.proc.civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cu consecința casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.