Contract de locaţiune. Actio de in rem verso. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic: - actio de in rem verso
- contract de închiriere
- îmbogăţirea fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, şi care naşte posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei actio de in rem verso.
Astfel, în cazul în care printr-o acţiune în despăgubiri - formulată ulterior momentului rezilierii contractului de locaţiune - locatarul solicită sporul de valoare adus imobilului închiriat şi în absenţa unei convenţii a părţilor cu privire la soarta investiţiilor făcute de către acesta, temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri este corect determinat ca fiind îmbogăţirea fără justă cauză.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2306 din 18 iunie 2014
Prin sentinţa nr. 84 din 11.02.2013, Tribunalul Prahova a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind rezilierea contractului de închiriere pe care l-a respins în temeiul acesteia, iar cererea de despăgubiri a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că în luna iunie 2010 a fost reziliat contractul de închiriere cu consecinţa restituirii spaţiului la 14 iunie 2010.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate constând în sporul de valoare adus clădirii – Chimic 2 s-a reţinut că pârâta nu neagă efectuarea îmbunătăţirilor însă, prin art.5 din contract acestea nu puteau fi făcute decât cu acordul proprietarului care nu l-a exprimat şi de altfel nici nu s-a obligat să plătească contravaloarea lor.
Prin decizia nr. 37/A-C din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC D.M. SRL - prin lichidator judiciar A.I. IPURL, împotriva sentinţei nr. 84 din 11 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. xx74/105/2012, intimată fiind pârâta SC B.I.P. SA, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.213.690 lei, menţinând în rest sentinţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a clarificat cauza juridică a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, cauză ce nu poate fi schimbată în calea de atac a apelului faţă de dispoziţiile art. 294 din Codul de procedură civilă de la 1865.
Această cauză nu a constituit un element de preocupare pentru instanţa de fond în condiţiile în care ea nu a fost precizată cu certitudine în acţiune, unde se face trimitere la dispoziţiile art. 1816 din noul Cod civil (text ce priveşte denunţarea contractului de locaţiune), dar şi la prevederile art. 1516 din acelaşi act normativ ce tratează, în capitolul afectat executării silite a obligaţiilor, drepturile creditorului în general.
În această ordine de idei se impune să se observe că suma pretinsă de către reclamantă este identificată de aceasta ca reprezentând sporul de valoare obţinut de imobilele obiect al locaţiunii ca urmare a unor pretinse îmbunătăţiri efectuate de locatară, aspect ce trimite şi el la faptul juridic al îmbogăţirii fără just temei.
Statuarea asupra acestor aspecte a fost apreciată de instanţa de apel ca esenţială pentru a se observa dacă pretenţiile financiare ale reclamantei-creditoare îşi au temeiul în contract sau sunt extracontractuale, bazate pe un fapt juridic licit, concluzie de natură să producă consecinţe diferite.
Reţinând că în faţa instanţei de fond reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe două cauze juridice ce se exclud reciproc, instanţa de control judiciar a solicitat precizarea temeiului juridic în raport de care pârâta-intimată se impune să-şi facă apărările. O astfel de precizare a fost făcută la 01.10.2013 în sensul că temeiul de drept al promovării cererii de chemare în judecată este reprezentat de îmbogăţirea fără justă cauză.
Anterior verificării temeiniciei pretenţiilor s-a reţinut că sunt inaplicabile în cauză dispoziţiile noului Cod civil faţă de momentul încheierii contractului şi cel la care a avut loc pretinsa reziliere cu consecinţa restituirii bunului de către locatar şi mai ales în raport de momentul la care se susţine efectuarea lucrărilor ce au adus sporul de valoare.
Toate aceste momente se situează anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind observate şi dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011.
S-a considerat că dispoziţiile ce reglementează contractul de locaţiune din noul Cod civil sunt inaplicabile atât faţă de momentul încheierii executării şi încetării contractului, dar în special în raport de prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011 şi de precizarea părţii privind temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel, potrivit acestui ultim text de lege „Obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”.
Instanţa de apel a considerat că are de soluţionat o cale de atac împotriva unei sentinţe prin care instanţa s-a pronunţat asupra pretenţiilor reclamantei de reziliere a unui contract de închiriere şi de obligare la plata sporului de valoare, ultima cerere întemeiată pe un fapt juridic.
În ceea ce priveşte rezilierea contractului de locaţiune s-a apreciat că dezlegarea instanţei de fond se impune a fi menţinută.
Între părţi s-a încheiat contractul depus în copie la filele 11-14, contract înregistrat la pârâtă sub nr. 5300/31.10.2007, REC. nr. 200/31.10.2007, iar la reclamantă – care la acea dată se numea SC M. SRL – sub nr. 1415/31.10.2007.
Trimiterea reclamantei la nr. 14153/01.10.2010 este rezultatul a două erori materiale: prima cu privire la anul încheierii convenţiei, iar cea de-a doua referitoare la numărul acesteia prin faptul că cifra 3 de la nr. 31 a fost trecută de la dată la numărul de înregistrare.
Această eroare materială nu poate produce consecinţe de natura celor la care se face referire în sentinţa de fond, respectiv inexistenţa convenţiei, convenţie recunoscută de ambele părţi şi care permitea instanţei să observe cu uşurinţă eroarea de înscriere a numărului de înregistrare.
În art. 15 al contractului părţile au convenit că „Pentru neplata la termen a chiriei, a sumelor aferente consumurilor, serviciilor şi a taxei de administrare, proprietarul poate rezilia prezentul contract fără alte formalităţi, chiriaşul fiind obligat să elibereze şi să predea spaţiul închiriat şi să achite toate obligaţiile de plată rezultate din contract”.
S-a susţinut de către apelantă că această clauză nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV şi, pe cale de consecinţă, notificarea comunicată de către pârâta-locator cu nr. 3567/26.07.2010 nu constituie o denunţare legală a contractului.
Este real că pactul comisoriu de gradul IV, cel mai energic pe care-l pot conveni părţile, cuprinde, de regulă, formularea că în caz de neexecutare contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.
Această diferenţă de formulare nu poate, însă, confirma susţinerea din apel, apreciindu-se că intenţia părţilor a fost aceea că în caz de neexecutare a datoriilor enumerate, fără nicio altă formalitate, să fie denunţat contractul şi restituit bunul de către locatar.
S-a apreciat, aşadar, că a avut loc denunţarea contractului de locaţiune la 26.07.2010, desfiinţare ce a avut ca urmare şi restituirea bunului în posesia locatorului, restituire materializată şi în procesul-verbal aflat în copie la filele 132-143 din dosarul de fond.
În ceea ce priveşte existenţa datoriilor de natură a face operant pactul comisoriu s-a reţinut pe de o parte că, de principiu, acest fapt nu a fost negat de către reclamantă, care a şi cerut compensarea, iar pe de altă parte se are în vedere sentinţa nr. 408/09.11.2009, irevocabilă prin respingerea cererii în anulare, prin care reclamanta a fost somată să achite pârâtei-intimate suma de 169.515,91 lei.
În concluzie, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă cererea de reziliere a contractului de locaţiune, cerere formulată la un moment la care această desfiinţare a contractului intervenise, aşa încât, ea nu mai avea obiect.
Apelul s-a apreciat a fi întemeiat în ceea ce priveşte obligarea pârâtei-intimate la plata sporului de valoare, cu consecinţa modificării sentinţei şi obligării pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare al investiţiei.
Împotriva deciziei pronunţate în apel pârâta SC B.I.P. SA a declarat recurs invocând global dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În opinia recurentei, un prim motiv de recurs rezidă în încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale referitoare la modalitatea şi termenul în care apelanta reclamantă îşi putea preciza temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dat fiind că, în calea de atac a apelului, cum de altfel se reţine şi în considerentele deciziei atacate prin prezenta, instanţa de apel pune în vedere apelantei să îşi precizeze temeiul de drept al cererii. Şi aceasta în condiţiile în care, la fondul cauzei, cum lesne se poate observa din lecturarea încheierilor de şedinţă premergătoare fondului, la solicitarea recurentei, se pune în vedere de către instanţă reclamantei apelante să precizeze temeiul de drept al cererii, în repetate rânduri, până la punerea concluziilor, temei care, însă, nu a fost niciodată precizat, (reclamanta menţionând şi consemnându-se de către instanţa de fond că nu îşi precizează acţiunea).
În aceste condiţii, recurenta consideră că temeiul de drept indicat în acţiunea introductivă de instanţă este cel asupra căruia instanţa fondului, dar şi cea de apel, erau ţinute să se pronunţe, nemaiputându-se schimba temeiul de drept al acţiunii în apel, împrejurare inadmisibilă în temeiul legii procesuale.
Recurenta a considerat că această nelegalitate s-a perpetuat şi în motivarea soluţiei recurate, instanţa de apel încercând să motiveze de ce a procedat în aceasta manieră, dând valenţă juridică susţinerilor apelantei, fără ca temeiul de drept să fi fost precizat în fond pe instituţia îmbogăţirii fară just temei, pe care, de altfel, întreaga construcţie a motivării soluţiei date în apel se bazează.
În concluzie, recurenta a susţinut că în cauză, opera pentru reclamantă, sancţiunea decăderii din dreptul de a mai preciza temeiul acţiunii pe îmbogăţirea fără justă cauză, care, de altfel, reprezintă întregul fundament al motivării greşite a soluţiei de schimbare in parte a sentinţei pronunţată de Tribunalul Prahova.
Nu în ultimul rând, s-a învederat instanţei de recurs împrejurarea că şi alte precizări era necesar să fi fost făcute în faţa instanţei de fond, şi respectiv faptul că şi instanţa de apel reţine că între părţile prezentei cauze s-ar fi încheiat contractul de închiriere nr. 14153/01.10.2010, când, în realitate, acest contract nu exista, iar obligaţiile contractuale între părţi s-au succedat in temeiul unui alt act juridic, este adevărat ca tot contract de închiriere, dar cu nr. 1453/2007, deci cu mai mult de 3 ani în urmă, faţă de data pretinsă de apelanta-intimată.
Prin al doilea motiv de recurs, rezidând din schimbarea, fără justificare legală, a temeiului de drept iniţial, s-a susţinut că izvorul juridic al obligaţiilor pentru fiecare parte l-a constituit însăşi contractul de închiriere încheiat între părţi la nivelul anului 2007, moment la care apelanta-reclamantă a cunoscut împrejurarea că imobilul - teren şi construcţie care făceau obiectul actului juridic intervenit, era într-o stare avansată de degradare. În aceste condiţii, apelanta-reclamantă a încheiat contractul de închiriere, iar lucrările pe care le-a efectuat, şi pe care recurenta nu le-a negat nici un moment, au fost cele necesare aducerii în stare de întrebuinţare a imobilului, şi de a-1 face apt pentru activitatea specifică pe care o desfăşura societatea apelantă în cadrul procesului de producţie specific.
Recurenta apreciază că, încheind contractul de închiriere în condiţiile cunoaşterii împrejurării că imobilul se afla în stare avansată de degradare, apelanta şi-a asumat riscul executării unor astfel de lucrări, fără posibilitatea de a le mai recupera, întrucât, înainte de a reprezenta investiţii (apreciate ca atare doar din punctul de vedere al reclamantei-apelante), ele reprezintă lucrări de aducere în stare de întrebuinţare a imobilului - teren şi construcţie, care, prin definiţie, sunt apreciate ca fiind lucrări de întreţinere.
În opinia recurentei, lucrările efectuate nu vor putea fi considerate ca fiind de investiţie, cu atât mai mult cu cât, legea care guvernează executarea obligaţiilor asumate de părţi este contractul de închiriere dintre părţi, act în care se specifică în mod expres împrejurarea că lucrări de investiţii nu vor putea fi făcute decât cu acordul expres al proprietarului, ori, a considera că, în ciuda probatoriului stufos administrat de instanţa de apel, simplul „DA" înscris pe o solicitare făcută de reclamantă reprezintă acord valabil exprimat din partea recurentei, este mai presus şi în contradicţie cu orice dispoziţie reglementatoare în materie.
Recurenta consideră că, în speţa de faţă, acţiunea pe care o avea la îndemână reclamanta apelantă era aceea a recuperării eventualelor cheltuieli, indiferent ce ar fi reprezentat acestea (a căror justeţe este apreciată de instanţa de judecată), prin valorificarea dreptului de preemţiune la cumpărare a imobilului la care efectuase lucrări, drept consacrat ca atare în chiar contractul dintre părţi.
În final, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a dovedit nici un fel de preocupare în dezlegarea problemei principale pe care speţa de faţă a ridicat-o, aceea a stabilirii, în urma controlului judecătoresc exercitat, dacă lucrările efectuate de către apelantă reprezintă lucrări de întreţinere sau lucrări efective de investiţii, mărginindu-se doar de la a porni de la ideea, nedemonstrată pe parcursul soluţionării cauzei, că lucrările sunt unele de investiţii.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurentă şi circumscrise global dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul şi cererea de intervenţie în interesul recurentei sunt nefondate pentru cele ce succed:
Iniţial, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta-intimată a solicitat instanţei de judecată competente rezilierea contractului de închiriere nr. 14153/01.10.2010 şi înregistrat la recurentă sub nr. 5300/31.10.2017, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 4.213.690 lei, reprezentând spor de valoare adus la imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere - construcţie şi teren, aflate în incinta SC B.I.P. SA.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 84 din 11.02.2013, a admis excepţia inadmisibilității primului capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, cel referitor la rezilierea contractului de închiriere intervenit intre părţi şi a respins ca neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere, cu privire la obligarea recurentei la plata sumei de 4.213.590 lei.
Urmare a exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Piteşti, care a dispus administrarea de probatorii noi şi a admis reclamantei să-şi precizeze în fapt şi în drept acţiunea, după care, în fond, apelul a fost admis în parte, hotărârea pronunţată în fond, fiind de asemenea, schimbată în parte, cu consecinţa admiterii capătului doi de cerere din acţiunea introductivă de instanţă şi obligarea recurentei la plata către reclamanta intimată a sumei de 4.213.690 lei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că temeiul juridic invocat de către reclamanta-apelantă, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, este incident în cauză, chiar dacă între părţi a existat un contract de locaţiune, iar lucrările de îmbunătăţiri au fost efectuate pe parcursul derulării acestuia.
Aprecierea este determinată de faptul că îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Acest fapt juridic nu a fost consacrat în Codul civil de la 1864 însă a fost unanim acceptat în doctrina şi jurisprudenţa juridică şi el naşte posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei actio de in rem verso.
O astfel de acţiune este pusă la îndemâna persoanei care şi-a micşorat patrimoniul cu consecinţa măririi unui alt patrimoniu, cu condiţia să nu existe niciun temei juridic care să justifice o astfel de modificare patrimonială aşa cum rezultă în prezent şi din dispoziţiile art. 1345-1348 din noul Cod civil, dispoziţii care, în esenţă, nu au făcut decât să legifereze soluţiile juridice anterioare.
În cauză, reclamanta nu mai avea la îndemână un alt temei juridic şi numai în aparenţă el ar putea fi identificat ca regăsindu-se în contractul părţilor. Contractul nu conţine decât înţelegerea părţilor potrivit căreia „Lucrările de întreţinere şi reparaţii curente la imobilul închiriat sunt în sarcina chiriaşului. Modificările asupra compartimentării imobilului cât şi lucrările de investiţii se pot face în condiţiile legii şi numai cu acordul prealabil, scris al proprietarului”. Nu există nicio înţelegere a părţilor privind soarta investiţiilor sau a contravalorii acestora.
În absenţa unei convenţii sub acest aspect, în absenţa unei reglementări legale în Codul civil de la 1864 cu privire la soarta acestor lucrări (lipsă acoperită parţial în actualul Cod civil) şi cum în cauză se apreciază că nu sunt aplicabile nici reglementările proprii accesiunii, se impune aprecierea că temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri este corect determinat ca fiind îmbogăţirea fără justă cauză.
De altfel, instanţa nici nu este ţinută de temeiul de drept indicat de către parte, fiind datoare a face corecta încadrare în drept a acţiunii formulate de către reclamant, ca o reflectare a principiului legalităţii şi al rolului activ al instanţei.
În speţă, apelanta nu a făcut decât să precizeze temeiul de drept – îmbogăţirea fără justă cauză – nicidecum să schimbe cauza ori obiectul cererii de chemare în judecată.
Cu privire la acordul proprietarului-locator se apreciază că el în cauză a existat, apreciere susţinută în principal de adresa înregistrată la intimată sub nr. 310/22.01.2008 şi de dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu depoziţia martorului T.D.V.E.
Potrivit textului precitat – „(1) În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii. (2) Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate”.
El reprezintă o aplicare specială a teoriei mandatului aparent, reţinând şi că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, această instituţie juridică se aplică cu privire la răspunderea şi obligaţiile administratorilor.
Aşadar, societatea este angajată prin actele organelor sale de conducere, chiar dacă s-ar admite că acestea depăşesc împuternicirea acordată, iar prezumţia necunoaşterii lor de către terţi nu poate fi răsturnată printr-o simplă publicare a limitelor.
Pentru acest considerent adoptarea şi publicarea la 15 octombrie 2004 a hotărârii AGA a intimatei cu o limitare la 8.000 Euro a dreptului de a dispune de către consiliul de administraţie, este lipsită de relevanţă în cauză.
La data efectuării lucrărilor de investiţii pretinse de reclamantă, intimata-locator avea un sistem de administrare unitar, iar directorul general, cel care avea şi calitatea de administrator, era T.D.V.E., iar, potrivit depoziţiei acestuia, era persoana care angaja societatea, chiar dacă adresa scrisă a unui acord urma să mai fie semnată şi de directorul financiar.
Se va reţine şi că acordul directorului general avea la bază discuţii prealabile cu singurul acţionar Consiliul Judeţean P., discuţii ce au conturat opţiunea necesităţii de a valorifica bunurile din patrimoniu fie prin vânzare, fie prin închiriere, în această ultimă variantă urmând să se ţină seama de gradul substanţial de depreciere, care impunea efectuarea unor îmbunătăţiri de substanţă, singurele în măsură să asigure exploatarea bunurilor de către chiriaş.
În aceste condiţii pe solicitarea formulată de către reclamantă prin care se cerea pârâtei acordul în vederea efectuării unor investiţii sub aspectul reabilitării acoperişului, reamenajării interioare şi exterioare, racordare instalaţie electrică, gaze şi apă şi înlocuirea ferestrelor, înscrierea cuvântului „DA” cu semnătura directorului general (administrator), trebuie să primească o astfel de calificare.
În plus, specimenele de semnătură depuse au permis verificarea identităţii acestora de către instanţa de apel, cu semnătura ce a fost recunoscută de către martor, iar în absenţa înscrisului original nu a fost posibil să se urmeze procedura prevăzută de art. 180 şi urm. C. proc. civ.
Faţă de aspectele mai sus evocate, s-a reţinut corect de către instanţa de apel existenţa acordului locatorului la efectuarea lucrărilor de investiţii şi reamenajare de către locatar.
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor trebuie să fie observate mai multe aspecte. În principal faptul că pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză persoana al cărei patrimoniu a fost micşorat poate primi contravaloarea acestei reduceri cu condiţia ca ea să nu fie mai mare decât sporul de valoare obţinut de către cealaltă persoană.
În cauză, cu titlu de spor de valoare, reclamanta a pretins suma determinată prin încheierea din 8 noiembrie 2011, hotărâre pronunţată în procedura asigurării de dovezi, în temeiul raportului de expertiză tehnică realizat de către ing. G.E.
Verificând această lucrare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că prin ea s-a realizat o evaluare a investiţiilor efectuate de reclamantă la imobilul clădire (chimic 2) obiect al contractului de locaţiune, situaţie în care se apreciază că ea se constituie într-o estimare a valorii cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, creditorul poate pretinde valoarea cu care i-a fost micşorat patrimoniul, condiţionat de stabilirea unui preţ cel mult la nivelul cu care a crescut patrimoniul debitorului.
Cum în cauză, pârâta-recurentă nu a pretins şi nici nu a solicitat probe în susţinerea unei alte valori, care să reprezinte sporul de valoare pe care prin efectuarea investiţiilor l-a primit patrimoniul său, se apreciază că se impune să se aibă în vedere preţul dovedit de către reclamanta-intimată.
De altfel, sub acest aspect singurele probe administrate au fost cele propuse de către reclamantă şi ele au fost reprezentate de hotărârea şi raportul de expertiză întocmite în condiţiile art. 235 C. proc. civ. şi rapoartele de inspecţie fiscală încheiate la 12 martie 2009 şi 26 noiembrie 2010 prin care s-a reţinut realitatea efectuării investiţiilor asupra bunurilor închiriate.
Pârâta-recurentă nu a formulat apărări cu privire la întinderea sporului de valoare obţinut în condiţiile în care a recunoscut efectuarea unor investiţii. Singurele susţineri au fost cele din concluziile scrise, concluzii depuse după încheierea dezbaterilor din 4 februarie 2013 şi care, pentru acest considerent, în mod corect nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere şi faptul că, potrivit art. 1421 C. civ. „Locatorul trebuie să predea lucrul în aşa stare, încât să poată fi întrebuinţat”.
Având în vedere că pârâta-recurentă nu a dovedit că sporul de valoare obţinut în patrimoniul său este inferior cheltuielii cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei-intimate, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, cea pârâta este datoare să achite reclamante suma de 4.213.690 lei.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 şi art. 51 C. proc. civ., s-au respins ca nefondate atât recursul declarat de pârâta SC B.I.P. SA împotriva deciziei nr. 37/A-C din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi cererea de intervenţie formulată de Consiliul Judeţean P. în interesul recurentei-pârâte SC B.I.P. SA.