Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 253/2014

Ședința publică de la 29 ianuarie 2014

Deliberând asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 86 din 14 martie 2012, Tribunalul Timiș a respins excepțiile invocate și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 256.548,84 euro către reclamantă și a dobânzii legale aferente începând cu data de 26 ianuarie 2011 și până la plata efectivă. Totodată s-au admis cererile de chemare în garanție formulate față de SC A.E. SRL și SC C.P. SRL, fiind obligată chemata în garanție SC A.E. SRL la plata sumei de 164.875,26 euro către pârâta SC C. România SRL și a dobânzii legale aferente începând cu 26 ianuarie 2011 până la data plății efective, iar chemata în garanție SC C.P. SRL a fost obligată la 91.673,58 euro cu dobânda legală de la 26 ianuarie 2011 și până la data plății efective. Tribunalul a respins cererea reclamantei față de pârâta SC C.E. SA și cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă față de SC M.S. SRL S-a anulat cererea de chemare în garanție formulată de SC A.E. SRL și au fost acordate cheltuieli de judecată în raport cu soluțiile pronunțate.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A.C.S.A SA a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 256.548,84 euro, reprezentând prejudiciul cauzat de către pârâtă asiguratei reclamantei - O. - prin modul în care pârâta a efectuat cele două transporturi în perioada 26 - 29 ianuarie 2010, cu obligarea la plata penalităților de întârziere aferente, conform O.G. nr. 9/2000.

Tribunalul a reținut, din probele administrate, că societatea O. - asigurata reclamantei - a lansat către pârâta SC C. SRL, două ordine de transport de marfă, obligație acceptată de către pârâta în cauză, conform relațiilor statornicite între cele două grupuri de firme - O.G. și C. Cele două ordine de transport au fost acceptate de către alte societăți comerciale - SC A.E. SRL și SC C.S. SRL, chemate în garanție din prezenta cauză, care, la rândul lor, întrucât nu aveau capacități de transport, au apelat la o altă societate - SC M.S. SRL, societate ce a efectuat transportul efectiv, conform CMR-urilor aflate la dosarul cauzei, scrisori de trăsură în care SC M.S. SRL apare ca transportator.

Tribunalul a mai reținut că societatea SC O. SRL avea încheiată poliță de asigurare cu reclamanta prin care erau acoperite riscurile legate de ipoteza neajungerii mărfurilor la destinație și întrucât, riscul asigurat s-a produs, reclamanta i-a plătit asiguratei sale indemnizația de asigurare destinată acoperirii prejudiciului SC O. SRL, în prezenta cauză, reclamanta exercitându-și dreptul de regres împotriva celor responsabili de producerea prejudiciului.

Cu privire la legea aplicabilă, tribunalul a apreciat că Convenția privind transportul internațional de mărfuri pe șosele - CMR - se aplică doar în raporturile dintre beneficiar și transportatorul efectiv - SC M.S. SRL, nu și în raporturile reclamantei cu pârâta SC C. SRL și chematele în garanție, care au acționat în calitate de case de expediții. Pentru aceste motive, tribunalul a respins excepția prescripției extinctive, întrucât în speță nu se aplică termenul general de prescripție, de 1 an prevăzut de CMR, ci termenul general de 3 ani de prescripție extinctivă.

Pe fondul litigiului, prima instanță de fond a reținut că pârâta răspunde față de beneficiarul transportului și modul în care au fost efectuate cele două transporturi, conform art. 969 C. proc. civ., în speță, fiind vorba de o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de către pârâta SC C. SRL. Totodată, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile limitele instituite de art. 23 CMR, care reglementează doar răspunderea transportatorului.

În ceea ce privește acțiunea reclamantei față de pârâta SC C.E. SA, tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate invoca față de această parte, existența poliței de asigurare de care beneficiază pârâta SC C. SRL, fiind un terț față de acest contract.

Tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SRL, întrucât pârâta, în calitate de casă de expediții, a încheiat două contracte cu cele două chemate în garanție, care la rândul lor, au acționat în calitate de case de expediții, acestea fiind argumentele juridice pentru care au fost respinse și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a celor două chemate în garanție.

Prima instanță de fond a apreciat ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SRL față de transportatorul SC M.S. SRL, reținând că între aceste societăți nu au fost încheiate convenții directe pentru efectuarea transportului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta pârâtă SC C. SRL și chemata în garanție SC A.E. SRL, pârâta învederând că înțelege să atace și încheierile de ședință din 20 septembrie 2011, 8 noiembrie 2011 și 2 martie 2012 prin care au fost soluționate excepțiile de către prima instanță de fond.

Prin Decizia nr. 222 din 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că motivele de apel formulate, privesc atât netemeinicia și nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul cauzei, cât și modul de soluționare a excepțiilor respinse de instanță.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat pornind de la situația de fapt corect stabilită de prima instanță de fond și, de altfel, necontestată de către părțile în proces, că motivele invocate sunt nefondate, întrucât neexecutării culpabile a obligației asumate de către pârâta SC C. SRL, respectiv, aceea de a efectua cele două transporturi, îi corespunde consecința directă a acestora, respectiv, acoperirea prejudiciului suferit de beneficiar, constând în contravaloarea mărfurilor ce nu au mai ajuns la locul destinației.

Curtea de apel a respins motivul de apel al pârâtei relativ la aplicarea în speță a limitelor instituite de art. 23 CMR, reținând că apelanta-pârâtă nu are calitatea de transportator, convenția în cauză reglementând tocmai răspunderea transportatorului.

Instanța de apel a apreciat că prima instanță de fond a soluționat corect și cererile de chemare în garanție ale pârâtei, reținând că, faptul că aceste părți nu prestau activități de transport, ci activități conexe transportului - case de expediții, nu le absolvă de răspunderea pentru prejudiciul cauzat pârâtei SC C. SRL prin neexecutarea obligațiilor asumate contractual față de această societate. Ca atare, și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematelor în garanție a fost corect soluționată de către tribunal.

În ceea ce privește motivele de apel relative la greșita soluționare de către instanța de fond sau la nepronunțarea expresă asupra unora dintre ele, respectiv: neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7201 și următoarele C. proc. civ., excepția prescripției extinctive, schimbarea încadrării juridice și excepția lipsei calității procesuale pasive, curtea de apel a apreciat că și aceste critici sunt nefondate. Astfel, s-a reținut că procedura concilierii a fost legal îndeplinită, că termenul general de prescripție nu se aplică în raporturile cu reclamanta, iar cât privește încadrarea juridică a acțiunii întrucât aceasta nu a fost schimbată, nu trebuia să fie pusă în discuția părților.

Cât privește faptul că în dispozitivul sentinței s-a menționat generic "respinge excepțiile", instanța de apel a apreciat că acest aspect nu este de natură să schimbe soluția pronunțată, atâta timp cât în considerentele sentinței, au fost menționate motivele soluției pronunțate.

Relativ la critica privind lipsa unor raporturi juridice directe între reclamantă și pârâtă, instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, republicată, subrogându-se în drepturile beneficiarului plătit. Sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, întrucât orice răspundere poate fi atrasă doar împotriva transportatorului, curtea de apel a apreciat că acțiunea reclamantei este corect îndreptată împotriva părților cu care beneficiarul asigurării SC O. SRL a stabilit raporturi juridice directe sau prin intermediari, în vederea realizării celor două transporturi. Inexistența unor raporturi juridice cu transportatorul, a determinat reclamanta să acționeze împotriva pârâtei SC C. SRL cu care beneficiarul a contractat, pârâtă, care, la rândul său, a chemat în garanție societățile cu care a contractat direct.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SRL și pârâta SC C.E. SA, prima recurentă criticând soluția instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar cea de-a doua pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în speță a fost pronunțată și Decizia nr. 22/2013, de către instanța de apel, în soluționarea cererii de completare a Deciziei nr. 222/2012, formulată de pârâta SC C.E. SA, conform art. 2812 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 22/2013, instanța de apel a respins cererea petentei-pârâte SC C.E. SA de completare a dispozitivului Deciziei nr. 222/2012 cu soluția dată pe cererea acestei părți de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, apreciind că, în speță, nu s-a formulat o atare cerere de către intimata-pârâtă.

Împotriva Deciziei nr. 22/2013 a declarat recurs pârâta SC C.E. SA, criticând decizia curții de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., formulate împotriva Deciziei nr. 222/2012, recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat următoarele:

1) Instanța de apel a încălcat principiul asigurării dreptului la apărare și principiul disponibilității, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu a analizat motivul de apel relativ la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității prin faptul că nu a pus în discuția părților calificarea corectă a naturii juridice a convenției încheiate între recurenta-pârâtă și beneficiarul asigurării, respectiv, convenție de transport sau contract de intermediere, astfel încât, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului.

Prima instanță de fond a încălcat principiul disponibilității, întrucât atâta timp cât nu a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice, era obligată să se pronunțe în limitele cu care a fost învestită, respectiv, obligarea pârâtei SC C. SRL la plata despăgubirilor în calitate de transportator. Or, din considerentele instanței de fond, preluate integral de instanța de apel, rezultă că recurenta pârâtă nu a avut calitatea de transportator.

2) Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât, a preluat integral considerentele primei instanțe de fond, fără să analizeze care au fost criteriile în funcție de care s-au stabilit condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv, care este obligația contractuală încălcată și dacă aceasta era obligație de prudență ori de rezultat. Totodată, instanța de apel nu a stabilit dacă răspunderea recurentei-pârâte a intervenit pentru fapta proprie sau pentru fapta unui terț, și dacă, în acest caz, răspunderea acesteia este solidară ori subsidiară.

Ca atare, analizarea întrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a recurentei-pârâte, presupune reluarea dezbaterilor în fond, inclusiv, sub aspectul administrării de probe noi.

3) Recurenta-pârâtă a arătat că decizia apelului a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în fața ambelor instanțe incidența limitării răspunderii, conform art. 23 alin. (3) CMR solicitând admiterea probei cu expertiză tehnică pentru a se stabili greutatea brută a mărfurilor recuperate din cel de-al doilea transport. Această expertiză, a învederat recurenta, este esențială pentru determinarea limitelor răspunderii recurentei-pârâte față de reclamantă, astfel încât se impune casarea deciziei pentru completarea probatoriilor cu această expertiză.

În ipoteza în care instanța de recurs apreciază că se impune angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea în speță a limitelor răspunderii acesteia, conform art. 23 alin. (3) CMR.

4) Recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natură juridică, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanța de apel a preluat motivarea instanței de fond, fără să mai analizeze criticile formulate în dezvoltarea motivelor de apel. Motivarea instanței de apel este succintă și lacunară, curtea de apel făcând o sinteză a considerentelor reținute în sentința de fond. Un argument în acest sens, este faptul că instanța a argumentat din nou de ce a fost respinsă excepția prescripției extinctive, deși nu a existat o critică a acestei soluții în apel, în schimb curtea de apel nu a răspuns criticii privind încălcarea dreptului la apărare al pârâtei și a principiului disponibilității, mulțumindu-se să rețină că nu a avut loc o schimbare a încadrării juridice a acțiunii, astfel încât nu trebuia să fie pusă în discuția părților.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a răspuns criticii din apel privind nemotivarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, de către instanța de fond.

Totodată, instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de apelanta-pârâtă relative la validitatea actului invocat de reclamantă drept temei al pretențiilor sale.

La rândul său, recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat Decizia nr. 222/2012 pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că prin decizia atacată instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea recurentei-intimate de acordare a cheltuielilor de judecată de către apelanta-reclamantă, în condițiile în care aceasta a căzut în pretenții prin respingerea apelului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat și Decizia nr. 22/2013 a instanței de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în soluționarea cererii de completare a Deciziei nr. 222/2012, instanța de apel a reținut în mod nelegal că în speță recurenta-pârâtă nu ar fi formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care prin întâmpinarea depusă în dosarul de apel o atare cerere a fost expres formulată, iar odată cu concluziile scrise, recurenta-pârâtă a făcut și proba cheltuielilor solicitate. Chiar dacă s-ar reține că la dezbaterile pe fond, astfel cum au fost consemnate în încheierea de dezbateri, pârâta nu ar fi reiterat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în speță nu s-a depus o cerere de renunțare la o atare cerere, pârâta chiar insistând într-o astfel de solicitare prin concluziile scrise însoțite de înscrisurile doveditoare.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității și excepția inadmisibilității recursurilor formulate de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, iar pentru ipoteza în care instanța de recurs apreciază că solicitarea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și reducerea corespunzătoare a onorariului de avocat.

Analizând cu prioritate cele două excepții invocate de intimata -reclamantă, cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA împotriva deciziei nr. 222/2012, este întemeiată întrucât din conținutul deciziei atacate nu reiese că instanța de apel ar fi analizat în vreun fel solicitarea acestei părți de acordare a cheltuielilor de judecată. Ca atare, în speță este vorba despre o omisiune a instanței de apel de a se pronunța pe o cerere formulată în cauză, ipoteză ce se regăsește în dispozițiile art. 2812 C. proc. civ. întrucât pentru situația în care instanța de judecată a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, legiuitorul a înțeles să reglementeze o procedură specială materializată în procedura de completare a hotărârii judecătorești conform art. 2812 C. proc. civ. - procedură de care, de altfel, recurenta-pârâtă a și uzat, astfel cum reiese din actele dosarului - o atare ipoteză nu poate constitui motiv de reformare a deciziei atacate.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei nr. 222/2012, ca inadmisibil, față de dispozițiile art. 2812 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția nulității recursului pârâtei SC C.E. SA declarat împotriva Deciziei nr. 22/2013, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este nefondată, întrucât conținutul criticilor formulate în cadrul acestei cereri de recurs permite încadrarea acestor motive în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul nepronunțării pe fondul cererii formulate.

Înalta Curte apreciază, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA împotriva Deciziei nr. 22/2013, este întemeiat, instanța de apel reținând în mod greșit că în speță nu a fost formulată o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată de către recurenta-pârâtă, față de conținutul expres al înscrisului intitulat "întâmpinare" depus la dosarul cauzei. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și a dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. relative la renunțarea părții la judecata unor cereri, luând în considerare exclusiv aspectele vizate în încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată, dezbateri în cadrul cărora recurenta-pârâtă nu a făcut nicio referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Or, atâta timp cât în speță s-a făcut o cerere expresă din partea unei părți, cerere la care nu s-a renunțat în mod explicit, în mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu s-a formulat o astfel de solicitare. În plus, prin concluziile scrise recurenta-pârâtă a stăruit în cererea de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, depunând și dovezile corespunzătoare.

Prin urmare, instanța de judecată nu se poate dezînvesti de cererea formulată de o parte în proces, decât exclusiv prin actul de dispoziție al aceleiași părți în sensul renunțării la judecată sau la drept, conform art. 246, respectiv, art. 247 C. proc. civ., ori, evident, prin soluționarea pe fond sau pe excepție. Orice altă interpretare, încalcă dreptul de acces al părții la justiție și înfrânge principiul disponibilității.

Întrucât în cauză, instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, apreciind în mod superficial că o atare solicitare nu există, în baza art. 312 C. proc. civ. se impune admiterea recursului și casarea Deciziei nr. 22/2013, urmând ca, la rejudecarea pe fond a acestei cereri, instanța de apel să aibă în vedere și cererea intimatei-reclamante de aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum și toate cererile și susținerile făcute în fața instanței de recurs pe această solicitare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 222/2012, prin raportare la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1) Prima critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă SC C. SRL se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și vizează încălcarea dreptului la apărare al acestei părți și a principiului disponibilității, prin faptul că instanța nu ar fi analizat motivul de apel relativ la nepunerea în discuția părții a calificării contractului încheiat de această parte cu beneficiarul asigurării.

O atare critică nu subzistă întrucât, astfel cum a reținut expres instanța de apel în speță nu a intervenit o recalificare a raporturilor juridice intervenite între părți. De altfel, în acțiunea introductivă nu s-a făcut referire expresă la natura relațiilor dintre aceste părți, însă prima instanță de fond a făcut o amplă expunere a situației de fapt din proces, menționând expres raporturile juridice intervenite între diferitelor părți în proces și obligațiile avute de acestea, situație de fapt care, nu a fost contestată de niciuna dintre părțile în proces, în calea de atac a apelului.

Instanța de fond a reținut că față de probele administrate și de motivele expuse în dezvoltarea cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a încheiat cu beneficiarul asigurării un contract de expediție, fapt confirmat explicit de către curtea de apel.

De altfel, nu a existat niciun dubiu, nici în cererile reclamantei, nici în apărările pârâtei cu privire la derularea pentru recurenta-pârâtă și beneficiarul asigurării a unui contract de expediție, fapt susținut în continuare de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în speță, nu a existat nicio încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte și nicio omisiune a instanței de apel de a se pronunța pe o astfel de critică, curtea de apel, reținând, chiar dacă nu exhaustiv, că în speță, nu a intervenit o schimbare a temeiului juridic al acțiunii și că părțile nu au contestat situația de fapt stabilită în cauză.

Nici critica relativă la nepronunțarea instanțelor de fond în limitele învestirii instanței de fond, respectiv, obligarea recurentei-pârâte la suportarea despăgubirilor în calitate de transportator, iar nu de expeditor, întrucât astfel a fost formulat petitul acțiunii, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât din dezvoltarea motivelor invocate în susținerea acțiunii și din probele câștigate cauzei, reiese în mod cert calitatea recurentei-pârâte de casă de expediție ce și-a asumat în mod direct față de beneficiarul asigurării, obligația de a organiza, de a intermedia cele două transporturi.

2) Instanța de recurs va respinge ca nefondată și cea de-a doua critică de nelegalitate, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reținând că o atare critică este considerată critică de nelegalitate exclusiv în ipoteza în care actul juridic dintre părți este extrem de clar, iar instanța de apel i-a schimbat înțelesul ce rezultă evident din clauzele contractuale. Per a contrario, în ipoteza în care raporturile juridice dintre părți nu sunt foarte clare, interpretarea dată de instanța de apel, pe baza probelor administrate, nu mai poate fi obiect al criticii întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind o critică de netemeinicie ce nu poate face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Toate susținerile recurentei-pârâte relative la stabilirea răspunderii pârâtei ca fiind răspundere pentru fapta proprie sau pentru faptele unui terț, caracterul obligației contractuale încălcate ca fiind obligație de prudență ori diligență ori natura juridică a răspunderii acestora ca fiind solidară ori subscrisă, nu pot fi primite de instanța supremă, întrucât cele două instanțe de fond au statuat deja asupra raporturilor contractuale directe dintre recurenta-pârâtă și beneficiarul asigurării, asupra obligației asumate de acesta de a răspunde pentru integritatea mărfurilor transportate și asupra existenței unor raporturi juridice în lanț care au și fundamentat admiterea cererilor de chemare în garanție ale recurentei-pârâte. Ca atare, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în faza recursului fiind deja stabilite de instanțele de fond, prin interpretarea și aprecierea materialului probator administrat în speță. Instanța de recurs nu poate reține nici ipoteza relevată de recurenta -pârâtă la incompleta stabilire a situației de fapt și necesitatea reluării dezbaterilor, întrucât sunt aspecte deja cercetate de instanțele fondului.

3) Înalta Curte reține ca nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanțele de fond au stabilit în mod legal că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Convenției privind transportul internațional de mărfuri pe șosele și, deci, implicit, nici dispozițiile art. 23 alin. (3) din CMR la care face referire recurenta, întrucât între pârâta în cauză și beneficiara transportului nu a intervenit un contract de transport, ci un contract de expediție, care nu este supus acestor reglementări internaționale. Ca atare, în mod corect instanțele fondului au respins proba cu expertiză tehnică ce urmează să stabilească limitele răspunderii recurentei-pârâte conform art. 23 alin. (3) CMR.

4) În ceea ce privește critica relativă la nemotivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de judecată nu are obligația de a răspunde exhaustiv argumentelor și susținerilor părților, fiindu-i permisă chiar gruparea și simplificarea motivelor reținute în soluționarea cererilor formulate, cu condiția de a răspunde problemei esențiale care face obiectul litigiului, Or, se reține că, deși motivele de apel ale recurentei-pârâte sunt ample, instanța de apel a răspuns tuturor chestiunilor de drept cu care a fost învestită. Faptul că instanța de apel a reluat motivarea pe soluția de respingere a excepției prescripției extinctive, nu este un argument în favoarea susținerilor recurentei-pârâte în sensul că instanța apelului ar fi reținut motivarea de la fond, deși nu există critică pe soluția dată acestei excepții, ci, reține instanța de recurs, a fost provocată chiar de motivele de apel în care s-a invocat pronunțarea generică a instanței de fond pe excepțiile invocate, fără să fie relevate și considerentele reținute.

Instanța de apel a răspuns și criticii privind presupusa încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte și a principiului disponibilității, reținând expres că în cauză nu a intervenit o schimbare a încadrării juridice care să fie pusă în discuția părților tocmai pentru respectarea acestor principii.

Cât privește critica relativă la nemotivarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte de către instanța de apel, Înalta Curte reține că o atare susținere este infirmată de conținutul considerentelor deciziei, instanța de apel reanalizând situația recurentei-pârâte de parte în contractul încheiat cu beneficiarul asigurării.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, reținând culpa procesuală a acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor formulată de SC C.E. SA Milano invocată de intimata-reclamantă SC A.C.S.A SA Timișoara prin întâmpinare.

Admite excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta SC C.E. SA Milano împotriva Deciziei civile nr. 222 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC C.E. SA Milano împotriva Deciziei civile nr. 222 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta SC C.E. SA Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 22 din 25 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. România SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 222 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta pârâtă SC C. România SRL Timișoara să plătească intimatei-reclamante SC A.C.S.A SA Timișoara suma de 5500 euro în echivalentul în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - NN