Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 4340/2013

Ședința publică de la 5 decembrie 2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC R.C. SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Constanța, stațiunea Mamaia, în suprafață de 2.964 mp, sub sancțiunea obligării la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere.

Prin cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată la 5 septembrie 2011, intervenienta SIF T. SA, acționar minoritar al pârâtei, a solicitat admiterea intervenției și respingerea cererii principale.

Prin sentința civilă nr. 544 din 13 februarie 2012, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA, admițând cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de intervenienta SIF T. SA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Raporturile juridice dintre părți sunt întemeiate pe „contractul de finanțare", încheiat sub semnătură privată în data de 13 mai 2004 între SC T. SRL, în calitate de finanțator și SC R.C. SA în calitate de finanțat.

Obiectul acestei convenții îl reprezintă finanțarea acordată de către SC T. SRL pârâtei, în sumă de 67.000 euro contravaloare în lei la cursul B.N.R. aferent zilei de plată, pe un termen de 3 ani, adică de la data de 13 mai 2004 până la data de 15 mai 2007 sau până la terminarea achitării totale a contravalorii terenului. S-a prevăzut că rambursarea finanțării se va putea face în termen de 90 de zile de la data ultimei plăți sau de la data de 15 mai 2007, prin virament (ordin de plată) sau în numerar, suma nefiind purtătoare de dobânzi.

Conform art. 6.2. din contract, în caz de nerambursare în termen de 90 de zile, activul finanțării va trece în fapt (în drept) finanțatorului adică în contul societății SC T. SRL.

S-a reținut că prin contractul de finanțare din 13 mai 2004, societatea finanțată este de fapt societate împrumutată, întrucât contractul poate fi calificat drept un contract de împrumut cu titlu gratuit, în considerarea calității finanțatorului de acționar majoritar al pârâtei. Societatea finanțată nu și-a asumat însă obligația de a vinde imobilul menționat în acțiune, ci obligația de a rambursa suma primită cu titlu de finanțare în termen de 90 de zile de la data ultimei plăți sau de la data de 15 mai 2007. Nu a fost identificat în niciun fel terenul care constituie activul finanțării și care face obiectul clauzei de la art. 6.2., invocat drept temei de către reclamantă.

Nici în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 24 iunie 2004 nu s-a făcut nicio referire la calitatea de finanțator a reclamantei, la faptul că prețul ar urma să fie achitat din suma pusă la dispoziție de către reclamantă.

Aplicabilitatea clauzei contractuale de la art. 6.2. prin care s-a prevăzut drept sancțiune pentru neexecutarea obligației de rambursare „trecerea activului finanțării în fapt (în drept) în contul SC T. SRL", nu a putut fi reținută de instanță, în sensul de a conduce la obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare având ca obiect un imobil teren cumpărat cu plata prețului în rate de la un terț, întrucât nu se poate stabili cu certitudine corelarea finanțării cu plata prețului terenului respectiv, iar pe de altă parte pârâta nu și-a asumat o obligație de a face, ci una de a da (de a transfera bunul), în cazul în care nu ar achita la termen suma primită.

Reclamanta avea la dispoziție acțiunea în constatarea intervenirii transferului dreptului de proprietate la momentul scadenței obligației de rambursarea sumei primite cu titlu de finanțare, demers judiciar în cadrul căruia ar urma să fie analizate condițiile invocate de către intervenientă privind exprimarea consimțământului societății la înstrăinarea unui activ.

Cu toate că, aparent poziția procesuală a intervenientei este opusă celei exprimate de pârâtă care a înțeles să achieseze la pretențiile reclamantei, instanța a admis cererea de intervenție în interesul pârâtei, deoarece interesul societății pârâte în prezenta cauză este evident acela de a evita alienarea unui imobil ce constituie un activ important, terenul pe care se află restaurantul care asigură realizarea obiectului de activitate al societății.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit a fost admisă cererea de intervenție formulată în interesul pârâtei, fără a se avea în vedere dispozițiile art. 49 și art. 54 C. proc. civ.

Instanța a modificat obiectul cererii de chemare în judecată și deși nu s-a solicitat, a făcut o interpretare a contractului, contrară clauzelor acestuia.

Intimata pârâtă SC R.C. SA la 1 octombrie 2012, după terminarea ședinței de judecată, a formulat cerere de achiesare la apelul reclamantei, prin care solicită admiterea acestuia.

Instanța, din oficiu, a invocat tardivitatea cererii de achiesare la apelul reclamantei, excepție pe care a admis-o, față de faptul că respectiva cerere a fost formulată după prima zi de înfățișare.

Prin Decizia civilă nr. 155 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca tardiv declarată cererea de aderare la apel formulată de intimata - pârâtă SC R.C. SA și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC T. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cererea de intervenție formulată de SIF T. SA nu este potrivnică interesului părții în folosul căreia intervine, în speță SC R.C. SA.

Este evident că pârâta SC R.C. SA nu poate avea ca poziție procesuală reală decât de opunere la cererea reclamantei.

Interesul real al societății pârâte este acela de a-și păstra imobilul în patrimoniu și nu să-l înstrăineze unui acționar majoritar, în detrimentul societății și implicit al celorlalți acționari.

Societatea nu și-a asumat obligația de a vinde imobilul, ci obligația de rambursa suma primită cu titlu de finanțare. Pe de altă parte, în contractul de finanțare nu a fost identificat terenul ce urma a fi achiziționat și, cu atât mai puțin, dacă face obiectul art. 6.2 din convenție.

Susținerea apelantei, potrivit căreia instanța de fond a modificat obiectul cererii de chemare în judecată și deși nu i s-a solicitat, a făcut o interpretare a contractului contrară clauzelor acestuia, este greșită, întrucât au fost respectate dispozițiile art. 129 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T. SRL, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Admiterea cererii de intervenție este în completă contradicție cu dispozițiile art. 49 - 56 C. proc. civ.

Intervenienta invocă un drept propriu arătând că este acționar al societății pârâte, urmărește pronunțarea unei soluții care să îi profite ei, apărările fiind contradictorii părții în favoarea căreia intervine.

Instanța nu poate trece peste voința părților, pârâta fiind de acord cu admiterea acțiunii, recunoscând că nu a restituit suma din contractul de finanțare.

Părțile au stabilit de comun acord ca în cazul nerambursării sumei în termen de 90 de zile, activul finanțat să treacă de drept și în fapt în proprietatea finanțatorului, adică în proprietatea SC T. SRL.

Instanța este ținută să se pronunțe asupra obiectului determinat al cererii, care a fost stabilit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Instanța nu poate să se sesizeze din oficiu asupra unui presupus aspect de nelegalitate pentru că se încalcă principiul disponibilității părții

În procesul civil ori instanța a procedat la interpretarea complet eronată a contractului, deși nimeni nu a solicitat aceasta.

Soluția a fost motivată prin raportare la aspecte care niciodată nu au fost puse în discuția părților, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În cauză, intimata - intervenientă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Cererea de intervenție în interesul altuia sau accesorie constituie o formă de participare voluntară a terților în procesul civil. Este o cerere destinată să sprijine apărarea uneia dintre părți, prin aceasta deosebindu-se de cererea de intervenție principală, prin care terțul urmărește realizarea sau conservarea unui drept propriu.

În speță, s-a reținut în mod corect faptul că, cererea de intervenție formulată de SIF T. SA nu este potrivnică interesului părții în folosul căreia intervine, respectiv SC R.C. SA.

Pârâta SC R.C. SA nu poate avea ca poziție procesuală reală decât de opunere la cererea recurentei reclamante.

Interesul real al societății pârâte este acela de a-și păstra imobilul în patrimoniu și nu să-l înstrăineze, în detrimentul societății și implicit al celorlalți acționari.

Cererea de intervenție formulată de SIF T. SA respectă cerințele art. 54 C. proc. civ., intervenția având ca scop conservarea patrimoniului pârâtei.

Această cerere nu este potrivnică interesului pârâtei, ci este în favoarea acesteia, deoarece urmărește păstrarea unui activ al acesteia.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Instanța de apel a analizat într-un mod judicios raporturile dintre părți care sunt întemeiate pe contractul de finanțare încheiat sub semnătură privată la 13 mai 2004 între SC T. SRL și SC R.C. SA.

Societatea nu și-a asumat obligația de a vinde imobilul menționat în acțiune, ci obligația de a rambursa suma primită cu titlu de finanțare în termen de 90 de zile de la data ultimei plăti sau de la data de 15 mai 2007.

În contractul de finanțare nu a fost identificat terenul care urma a fi achiziționat și nici nu se precizează dacă acest teren face obiectul art. 6.2 din convenție.

Pe de altă parte, în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 24 iunie 2004 nu se face nicio referire la calitatea de finanțator al recurentei - reclamantei și nici la faptul că prețul ar urma să fie achitat din suma pusă la dispoziție de reclamantă.

Așa fiind, instanța s-a pronunțat în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., asupra obiectului cererii deduse judecății.

Hotărârea nu este contrară principiului disponibilității părților.

Punctul de vedere al recurentei reclamante în sensul că odată ce pârâta este de acord cu admiterea acțiunii, instanța este obligată să dispună admiterea cererii, nu poate fi primit.

Aceasta ar însemna ca instanța să legalizeze orice fel de cerere, chiar dacă nu sunt respectate dispozițiile legii numai pentru că pârâta și-a exprimat acordul cu privire la solicitarea reclamantei.

Astfel, cum am precizat anterior, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului".

Recurenta reclamantă nu a formulat o acțiune prin care să tindă la recuperarea creanței în temeiul contractului de finanțare, ci a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu privire la teren, acțiune care nu poate fi primită, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele legale.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SRL Constanța împotriva Deciziei civile nr. 155 din 5 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013.