Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:
- a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.S. SRL, prin lichidator judiciar C.I.I., în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București;
- a admis excepția prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamatei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 și, în consecință, a anulat decizia din 4 noiembrie 2010 emisă de A.N.A.F. și decizia de impunere din 16 martie 2010, raportul de inspecție fiscală din 26 februarie 2010 și dispoziția din 26 februarie 2010, acte administrativ-fiscale emise de organul de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
În perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale parțiale, având ca obiect verificarea modului de constituire, declarare și plată a impozitului pe profit, impozitului pe dividende și respectiv a taxei pe valoarea adăugată, aferente perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004.
Inspecția fiscală a fost finalizată prin întocmirea procesului-verbal din 26 noiembrie 2004 și emiterea deciziei de impunere din 8 decembrie 2004.
Împotriva acestor acte, reclamanta a formulat contestație administrativă, care a fost admisă prin decizia din 20 iulie 2006, prin care s-a dispus: desființarea procesului-verbal din 26 noiembrie 2004 și a deciziei de impunere din 8 decembrie 2004; întocmirea unui nou act de control, în raport de dispozițiile legale aplicabile și aspectele reținute în decizia de soluționare a contestației.
Prin decizia de reverificare din 23 octombrie 2009 (prin care s-a pus în aplicare a decizia de soluționare a contestației din 20 iulie 2006), s-a dispus reverificarea acelorași obligații bugetare care au făcut obiectul inspecției desfășurate în anul 2004.
Noua inspecție fiscală s-a desfășurat în intervalul 27 octombrie 2009-26 februarie 2010 și a fost finalizată prin întocmirea actelor ce fac obiectul prezentei cauze (raportul de inspecție fiscală din 26 februarie 2010, dispoziția din 26 februarie 2010, decizia de impunere din 16 martie 2010, decizia de soluționare a contestației din 4 noiembrie 2010).
Referitor la excepția prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a mai stabili în sarcina societății obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, instanța a reținut că, raportat la prevederile de principiu ale art. 231 din O.G. nr. 92/2003, normele legale aplicabile perioadei supuse controlului fiscal se încadrează în două intervale succesive, respectiv:
a) pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004, sunt aplicabile dispozițiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997, potrivit cărora termenul special de prescripție de 5 ani își începe cursul de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă;
b) pentru creanțele născute după data de 1 ianuarie 2004, sunt relevante prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, care însă nu sunt aplicabile creanțelor bugetare aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003.
Instanța a avut în vedere și prevederile pct. 1 din decizia comisiei de proceduri fiscale din 2008, aprobată prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008, conform cărora „întreruperea și/sau suspendarea termenului de prescripție se supun normelor în vigoare la data când acestea s-au produs”.
Întrucât evenimentele care, în opinia pârâtelor, ar fi constituit cauze de suspendare și întrerupere a prescripției se situează în timp ulterior datei de 1 ianuarie 2004, nu este necesară analizarea reglementării anterioare, reprezentate de prevederile art. 22 și art. 23 din O.G. nr. 70/1997. Deși A.N.A.F. a invocat în mod expres și aceste texte legale, ele nu au relevanță în cauză.
Totodată, a reținut curtea de apel că, în raport cu prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, cursul prescripției a fost suspendat între data de 12 octombrie 2004 și 8 decembrie 2004, respectiv în intervalul cuprins între momentul începerii inspecției fiscale și cel al emiterii primei decizii de impunere (din 8 decembrie 2004), care și-a reluat cursul odată cu încetarea cauzei speciale de suspendare.
Susținerile pârâtelor în sensul că, la data de 8 decembrie 2004, a intervenit întreruperea cursului prescripției nu sunt confirmate de niciun text normativ, în condițiile în care dispozițiile incidente, respectiv cele ale art. 92 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, fac trimitere expresă la prevederile de drept comun în privința cauzele de întrerupere a cursului prescripției.
Sub acest aspect, legea specială conține o ipoteză distinctă doar în situația suspendării [conform prevederilor art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], iar nu și în situația întreruperii curgerii termenului prescripției.
Pentru toate celelalte cazuri posibile, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind relevante prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-lit. c), astfel că emiterea, la data de 8 decembrie 2004, a deciziei de impunere nu poate fi asimilată nici cu o recunoaștere a obligațiilor fiscale care au fost reținute în sarcină, nici cu introducerea împotriva reclamantei a unei cereri de chemare în judecată și, în fine, nici cu întocmirea unui act începător de executare.
A reținut instanța că simpla redactare a deciziei de impunere (care nu a fost niciodată pusă în executare) nu poate să conducă la întreruperea termenului de prescripție extinctivă, ci, dimpotrivă, acest eveniment marchează momentul încetării suspendării care operase în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Instanța a avut în vedere și prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea”, text de lege prin care legiuitorul a intenționat să atribuie efecte întrerupătoare de prescripție doar demersurilor legale care îndeplinesc două condiții esențiale: (i) să fie duse la bun sfârșit și (ii) să dea satisfacție, pe tărâm juridic, pretențiilor reclamantului, creditorului. Per a contrario, în măsura în care demersul care inițial a declanșat întreruperea cursului prescripției nu este încununat de succes, derularea termenului cu efecte extinctive în ceea ce privește dreptul la acțiune nu este nicidecum afectată.
În speță, față de prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, emiterea deciziei de impunere din 8 decembrie 2004 nu numai că nu a fost în măsură să producă întreruperea prescripției extinctive, dar, chiar dacă ar fi făcut-o, această întrerupere ar fi rămas oricum fără efecte odată ce acest act administrativ a fost desființat în întregime, prin decizia de soluționare a contestației din 20 iulie 2006.
Curtea de apel a reținut că data de 8 decembrie 2004 reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului prescripției [care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], termenul special de 5 ani reglementat în materie fiscală urmându-și mai departe cursul, potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției dreptului organului de inspecție de a stabili obligații fiscale în sarcina reclamantei (care, spre exemplu, ar fi expirat la data de 26 noiembrie 2004, în ce privește creanțele aferente lunii octombrie 1999), s-a prelungit cu o perioadă de 6 luni, începând de la data încetării suspendării. Aceleași raționamente sunt pe deplin valide și în privința restului intervalului supus verificării, sens în care există certitudinea că, la data începerii noii inspecții fiscale de reverificare (respectiv la data de 27 octombrie 2009), termenul de prescripție era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 1999 și 31 decembrie 2003. Sub acest aspect, instanța a observat faptul că, ulterior datei de 8 decembrie 2004, organul fiscal nu a mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului prescripției sau (cu atât mai puțin) la întreruperea acestuia.
În cauză, curtea de apel a apreciat că nu se poate reține faptul că inspecția fiscală de reverificare a perioadei în litigiu ar fi debutat la data de 25 septembrie 2006, deoarece, conform actelor de la dosar, abia la data de 23 octombrie 2009, a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a dispus punerea în aplicare a deciziei din 20 iulie 2006. Însă, la data de 23 octombrie 2009, termenul de prescripție era deja împlinit pentru întreaga perioadă supusă controlului.
În cauză, instanța a apreciat că nu prezintă relevanță nici dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care permit a se dispune reverificarea unei anumite perioade, pentru care s-a desfășurat deja un control fiscal, în măsura în care, ulterior acestei prime verificări, sunt identificate date suplimentare necunoscute inițial organelor de inspecție fiscală, însă acest lucru nu a fost probat de către pârâtă. Condiția esențială a incidenței a acestui text este aceea ca apariția de date suplimentare să aibă loc în interiorul termenului de prescripție extinctivă, pentru a deveni posibilă stabilirea eventualelor obligații suplimentare fără încălcarea intervalului de 5 ani în care aceste proceduri sunt legale.
Împotriva sentinței nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâtele D.G.F.P. Brașov (având în prezent ca succesor D.G.R.F.P. Brașov), în nume propriu și pentru A.N.A.F., prin care s-a solicitat, de către D.G.F.P. Brașov, admiterea recursului promovat în numele celor două pârâte și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei ce formează obiectul dosarului, și, de către A.N.A.F., admiterea căii extraordinare de atac formulate cu consecința modificării sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii în contencios administrativ ca neîntemeiată.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond reținând în mod greșit că actele administrativ fiscale contestate au fost emise în mod nelegal, adică după îndeplinirea termenului legal în care organele de inspecție fiscală ar mai fi avut posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei noi obligații bugetare.
Recurentele au considerat, în cauză, că nu este prescris dreptul organelor fiscale a stabili în sarcina intimatei reclamante obligații fiscale și că actele administrativ fiscale, anume decizia din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., decizia de impunere din data de 16 martie 2010, raportul de inspecție fiscală din data de 26 februarie 2010 și dispoziția din data de 26 februarie 2010, toate emise de D.G.F.P. a județului Brașov, au fost emise în mod corect, fiind eronată reținerea judecătorului fondului în sensul că, prin raportare la data începerii inspecției fiscale (27 octombrie 2009), termenul de prescripție era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 1999 și 31 decembrie 2003.
S-a susținut că sunt incidente în speță prevederile art. 231 (fost art. 191) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care au caracter general și reglementează situația termenelor care au început să curgă sub imperiul legilor anterioare și pentru care legiuitorul a statuat că rămân supuse legilor vechi, ca excepție expresă de la principiul neretroactivității, astfel că prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale se calculează după normele legale în vigoare la data când s-a născut dreptul organului fiscal la acțiune.
Așa fiind, s-a apreciat de recurente că norma legală în vigoare la data la care a început să curgă prescripția extinctivă pentru creanțele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 este O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 21 din acest act normativ prevăzând că termenul de prescripție a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale suplimentare de plată pentru perioada verificată este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă.
În ceea ce privește cauzele de întrerupere și suspendare a termenului de prescripție care a început să curgă sub imperiul legii vechi și se calculează potrivit normelor în vigoare la acea dată, au precizat recurentele că în aplicarea art. 231 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. a fost emisă decizia comisiei de proceduri fiscale aprobată prin Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 864/22.12.2008) prin care s-a stabilit că „Termenul în curs la data intrării în vigoare a O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se calculează după normele legale în vigoare la data când acestea au început să curgă. Întreruperea și/sau suspendarea termenului de prescripție se supun/supune normelor în vigoare la data când acestea s-au produs”, ceea ce înseamnă că cauzele de întrerupere și/sau suspendare pot fi atât cele prevăzute de legea veche, cât și cele prevăzute de noua lege, pentru termenele care au început să curgă sub imperiul legii vechi.
Au solicitat recurentele a se avea în vedere, la soluționarea litigiului, și dispozițiile art. 22 și art. 23 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, privitoare la întreruperea și suspendarea termenului de prescripție, dispoziții legale pe care în mod greșit instanța de fond a considerat că nu au relevanță în cauză, precum și prevederile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ce au intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2004.
S-a relevat că prima instanță a reținut în mod eronat că simpla redactare a deciziei de impunere privind obligațiile de plată suplimentare din 8 decembrie 2004 nu poate să conducă la întreruperea termenului de prescripție extinctivă, neavând relevanță, atâta timp cât decizia din 2004 a produs efecte juridice, de la data comunicării acesteia reclamantei, faptul că decizia de impunere a fost desființată prin decizia de soluționare a contestației administrative din data de 20 iulie 2006.
S-a mai arătat că potrivit adresei din data de 10 mai 2010 a D.G.F.P. a județului Brașov inspecția fiscală de verificare a perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 a început la data de 25 septembrie 2006 și nu la data de 27 septembrie 2009 cum eronat susține intimata, întrucât acțiunea de control a fost suspendată cu data de 5 octombrie 2006, aspect comunicat reclamantei prin adresa din data de 5 octombrie 2006, pentru efectuarea de controale încrucișate potrivit confirmării de primire din data de 12 octombrie 2006, în baza prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 708/2006 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia „Inspecția fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre următoarele condiții și numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea inspecției fiscale: a) necesitatea efectuării unuia sau mai multor controale încrucișate; (...)”.
De asemenea, s-a învederat că în data de 27 octombrie 2009 a fost reluată inspecția fiscală începută în data de 25 septembrie 2006, întrucât au încetat condițiile care au generat suspendarea din data de 5 octombrie 2006, comunicarea reluării inspecției fiscale fiind efectuată prin adresa din data de 26 octombrie 2009, și s-a concluzionat că pentru obligațiile fiscale ale lunii octombrie 1999 termenul de prescripție a dreptului organului de inspecție fiscală de a stabili obligații suplimentare începe să curgă de la data de 26 noiembrie 1999, se suspendă în data de 12 octombrie 2004 data la care a început inspecția fiscală în urma căreia s-a întocmit procesul-verbal din 25 noiembrie 2004 și s-a emis decizia de impunere din 8 decembrie 2004, se întrerupe în data de 8 decembrie 2004 și se suspendă începând cu data de 25 septembrie 2009, data reluării inspecției fiscale.
S-a susținut că întrucât prin decizia de soluționare a contestației din 20 iulie 2006 s-a dispus desființarea procesului-verbal de control din 26 noiembrie 2004 și a deciziei de impunere din 8 decembrie 2004, la data de 25 septembrie 2006 este repusă în situația inițială existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004, iar în acest sens D.G.F.P. a județului Brașov, Activitatea de Inspecție Fiscală, în baza prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, au efectuat la reclamantă o inspecție fiscală parțială ce a vizat reverificarea acelorași obligații bugetare pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 în vederea punerii în aplicare a deciziei de soluționare a contestației din 20 iulie 2006 potrivit deciziei de reverificare din 23 octombrie 2009.
Au fost invocate dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, care dispun că în cazuri de excepție conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora, precum și prevederile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., reiterate și la pct. 4 din Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 713/2004 privind aprobarea Cartei drepturilor și obligațiilor contribuabililor pe timpul desfășurării inspecției fiscale, apreciindu-se în consecință că în mod corect și legal prin decizia de reverificare din 23 octombrie 2009 s-a dispus reverificarea impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată și a impozitului pe dividende pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 și că dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 nu s-a prescris așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.
Prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 6 februarie 2014 intimata SC S.S. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu motivarea, în esență, că actele administrativ fiscale în litigiu au fost emise în mod nelegal, după împlinirea termenului legal în care organele de inspecție fiscală ar mai fi avut posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei noi obligații bugetare.
Recursurile declarate de D.G.R.F.P. Brașov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, sunt fondate și urmează a fi admise, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de fond, prin hotărârea recurată, considerând întemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, a dispus admiterea acțiunii formulate de SC S.S. SRL prin lichidator judiciar C.I.I., cu consecința anulării deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., și a anulării deciziei de impunere din data de 16 martie 2010, a raportului de inspecție fiscală din data de 26 februarie 2010 și a dispoziției din data de 26 februarie 2010, toate emise de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. a județului Brașov.
S-a învederat, în considerentele hotărârii pronunțate, prin însușirea în integralitate a argumentelor reclamantei din contestația administrativă și din cererea de chemare în judecată, că data de 8 decembrie 2004, când s-a emis de către D.G.F.P. a județului Brașov, Activitatea de Inspecție Fiscală decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată din 2004, decizie desființată prin decizia de soluționare a contestației din data de 20 iulie 2006, care a dispus reverificarea acelorași obligații bugetare datorate pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 1999 și 30 aprilie 2004, reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului prescripției [care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.], că ulterior datei menționate organele fiscale nu au mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului și/sau la întreruperea cursului prescripției, și că prin urmare este cert că la data începerii noii inspecții fiscale de reverificare (respectiv la data de 23 octombrie 2009 când a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a pus în aplicare decizia din 2006) termenul de prescripție a dreptului organelor fiscale de a mai stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 era împlinit.
Se constată, în cauză, că atât prin considerentele deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, precum și prin cererile de recurs, pârâtele au susținut, pe de o parte, că inspecția fiscală de reverificare a perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 a început în data de 25 septembrie 2006, că acțiunea de control a fost suspendată cu data de 5 octombrie 2006 pentru efectuarea de controale încrucișate potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 708/2006 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, cu modificările și completările ulterioare, și că inspecția fiscală începută în data de 25 septembrie 2009 a fost reluată începând cu data de 27 octombrie 2009 în temeiul deciziei de reverificare din 23 octombrie 2009, și, pe de altă parte, că aceste împrejurări rezultă din adresele din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 și din 26 octombrie 2009, toate emise de D.G.F.P. a județului Brașov, și că prin raportare la această situație nu putea interveni prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, având loc o repunere, la 25 septembrie 2006, în situația inițială existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004.
Prima instanță nu a analizat aceste importante apărări formulate de pârâte în combaterea excepției prescripției extinctive a dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, invocată de reclamantă, nu a pus în vedere organelor fiscale să facă dovada existenței adreselor din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 și din 26 octombrie 2009 și a comunicării acestora către reclamantă, și nu s-a pronunțat, prin sentința recurată, asupra temeiniciei susținerilor pârâtelor, mai precis asupra aptitudinii împrejurărilor relevate de a constitui, potrivit legii, o eventuală cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție.
În mod evident, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt și de drept invocate nu numai de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, ci și de către partea sau părțile potrivnice, prin întâmpinare.
Prin urmare, Înalta Curte reține, în litigiu, că prin omisiunea instanței de fond de analiza și cerceta, în mod efectiv și concret, prin considerentele hotărârii recurate, apărările invocate de pârâte prin întâmpinare, mai sus evocate, au fost nesocotite în litigiu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Motivele menționate, de care s-au prevalat pârâtele în susținerea netemeiniciei excepției prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili obligații bugetare, au caracterul unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru soluția ce se putea pronunța în cauză și pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecății, și ele necesitau, prin urmare, un răspuns specific și explicit din partea primei instanțe.
Așa fiind, concluzia care se impune este aceea că recurentelor pârâte li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.
Prin urmare, constatându-se că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de D.G.R.F.P. Brașov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de D.G.R.F.P. Brașov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Brașov) și de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2014.