Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4440 din 06 februarie 2012, Tribunalul Constanța, secția a II a civilă, s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată, s-a constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv înscrise la pct. 5 lit. a) din „Condițiile speciale ale Convenției de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, s-a dispus înlăturarea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „Condițiile speciale ale Convenției de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, cu consecința derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea respectivei clauze, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.088,08 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc perceput în perioada 22 februarie 2007 - 01 septembrie 2011, precum și la restituirea comisionului de risc perceput din data de 02 septembrie 2011 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, la plata către reclamanți a sumei de 32,27 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente comisionului de rezervă minimă obligatorie restituit de pârâtă reclamanților în data de 11 octombrie 2010 și la plata către reclamanți a sumei de 272,98 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor restituite de pârâtă reclamanților în data de 20 octombrie 2010 cu titlu de sume percepute abuziv și a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contract.
În motivare, s-a reținut că ceea ce conferă un profund caracter abuziv clauzei contractuale privind comisionul de risc este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție", în condițiile bunei credințe contractuale, ar fi trebuit să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia, în condițiile neîndeplinirii pretinselor riscuri. Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară; odată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului; aceste sume de bani nu pot fi însușite de creditor, pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.
Totodată, ca urmare a constatării caracterul abuziv al clauzei stipulate la punctul 5.1. lit. a) din „Condițiile speciale ale Convenției de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, a constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv și a dispus înlăturarea acesteia din contract, cu consecința derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea respectivei clauze, iar, în privința prestațiilor deja efectuate, se impune restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc de către reclamanți, dat fiind că s-a constatat caracterul abuziv, aceasta nefiind aptă de a-și produce efectele, încă de la momentul încheierii contractului.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor restituite de pârâtă reclamanților, s-a apreciat că este întemeiat, față de recunoașterea implicită a pârâtei în sensul perceperii abuzive a acestor sume.
Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 151 din data de 25 octombrie 2012, a respins apelul declarat de către pârâtă SC V.R. SA, reținând că art. 5.1 lit. a) din contractul încheiat între părți stabilește o clauză abuzivă care creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, fiind stabilit caracterul abuziv al clauzei; în mod corect s-a dispus restituirea comisionului reținut, iar evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R. SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susținut că dreptul intimaților de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc pentru perioada de 22 februarie 2007- 22 decembrie 2007 este prescris, instanțele de fond și de apel au interpretat și au aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod nelegal, au reținut că art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit este o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000 și că este admisibilă restituirea prestațiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fără a lua în considerare caracterul succesiv al convenției de credit și în mod eronat a obligat recurenta la plata sumei de 2.650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu sunt necesare și rezonabile.
Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la motivul de recurs privind prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc pentru perioada 22 februarie 2007 - 22 decembrie 2007, înalta Curte reține că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestațiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc fiind imprescriptibil.
Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menționat instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
În ce privește noțiunea de „clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În acest sens se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Lege, cât și în legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.
În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată.
În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Același este și sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.
Referitor la rațiunea perceperii comisionului de risc, în mod corect a reținut instanța de apel că, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestațiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc.
Nefondat este și motivul de recurs privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care recurenta a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au fost dovedite de intimați cu documente justificative, instanța având facultatea și nu obligația cenzurării cuantumului acestora.
Reținând că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata sumei de 2.260 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanții S.V. și S.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Obligă pârâta SC V.R. SA la plata sumei de 2.260 lei către reclamanții S.V. și S.C.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.