Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, care, ulterior, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC M.C. SRL, M.I., V.F. și D.E., repunerea în termenul pentru exercitarea acțiunii în revendicare, în calitate de moștenitoare a defunctului A.S., cu privire la imobilele construcții și teren, situate în Ploiești, str. L. nr. X, preluate de stat prin expropriere.
Prin precizările ulterioare, reclamanta a arătat că temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea deciziei de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu și a precizat că acțiunea pe care a promovat-o este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri și anularea titlului de proprietate al pârâților.
Tribunalul Prahova, prin Sentința civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâții SC M.C. SRL, M.I., V.F. și D.E., prin întâmpinări.
Prin aceeași sentință, instanța a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.V., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă și a obligat reclamanta la 700 RON către pârâtul V.F. și la 2.975 RON către pârâtul M.I., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, din actele prezentate de către reclamantă nu se poate reține calitatea acesteia de moștenitor a pretinsului său autor, A.S. (ulterior S.), existând inadvertențe între extrasul din matricola botezaților, din care rezultă că acesta a fost născut la data de 10 august 1897 și adeverința eliberată de către Primăria comunei Bogata, prin care se certifică că în Registrul de Stare Civilă, A.S. a fost născut la data de 11 august 1897.
Totodată, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada, printr-un certificat de moștenitor, a calității sale și nici nu a depus acte de proprietate din care să rezulte că la momentul trecerii în proprietatea statului a bunurilor revendicate, acestea ar fi aparținut pretinsului său autor.
Prin Decizia nr. 176 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantei și excepția inadmisibilității apelului, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2.651 pronunțată la 22 octombrie 2008 de Tribunalul Prahova, a admis cererea pârâtei SC M.C. SRL de aderare la apelul formulat de reclamantă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut ca fiind întemeiată critica apelantei reclamante, în sensul că instanța de fond a trecut la judecarea cauzei și a admis excepția lipsei calității procesuale active, neacordând un termen în dovedirea calității sale procesuale. Curtea a reținut că această critică este fondată, întrucât instanța de fond era obligată să pună în vedere apelantei-reclamante să-și dovedească calitatea de moștenitor al autorului său.
În ceea ce privește critica apelantei, ce viza cheltuielile de judecată solicitate de pârâți și admise de instanță, Curtea a stabilit ca instanța de trimitere să aibă în vedere dispozițiile art. 274 alin. (2) C. pr. civ.
Referitor la cererea de aderare la apel formulată de SC M.C. SRL, Curtea a reținut că această cerere este fondată, întrucât la dosarul de fond s-au depus factura și chitanța de plată a onorariului de avocat. Plata cheltuielilor de judecată a fost solicitată prin concluziile scrise, iar instanța de fond nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere.
Având în vedere faptul că instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, admițând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul și cererea de aderare la apel, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.
S-a dispus, prin aceeași decizie, verificarea de către instanța de trimitere dacă SC M.C. SRL este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată și care era cuantumul acestora, ținând cont de faptul că plata cheltuielilor de judecată a fost solicitată prin concluziile scrise care au fost depuse pe data de 21 octombrie 2008, conform ștampilei aflată pe aceste concluzii, precum și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
Decizia nr. 176 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de pârâții SC M.C. SRL și M.I., conform Deciziei nr. 4711 din 27 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
Dosarul a fost înregistrat în rejudecare la Tribunalul Prahova, secția I civilă, la data de 19 noiembrie 2010.
La termenul de judecată din data de 16 iunie 2011, pârâtul M.I. a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a Municipiului Ploiești, prin primar, motivat de faptul că terenul revendicat de reclamantă face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, pârâtul neavând decât un drept de folosință asupra acestuia, în calitate de chiriaș.
La data de 28 septembrie 2008, Municipiul Ploiești, prin primar, a formulat răspuns la cererea pârâtului M.I., arătând că, pentru imobilul revendicat, situat în Ploiești, str. L., nr. Y, este înregistrată Notificarea nr. 41745/2001, care a fost soluționată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a părții disponibile din imobilul solicitat în favoarea petentului M.T.C., acesta fiind de acord cu modalitatea de restituire a imobilului.
Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 1965 din 12 iulie 2013, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâții SC M.C. SRL și M.I. și a respins acțiunea precizată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă, obligând pe reclamantă la plata sumei de 7.455 RON către pârâtul M.I. și 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în plus față de argumentele avute în vedere de instanța de fond din primul ciclu procesual, că, din întreaga documentație depusă la dosarul cauzei în rejudecare de către pârâții SC M.C. SRL, M.I. și intevenientul în interes propriu Municipiul Ploiești, prin primar, respectiv: Certificat de moștenitor nr. 107 din 15 iulie 1997, Certificat de moștenitor nr. 22 din 9 martie 2012 și Certificat de moștenitor nr. 23 din 9 martie 2012, schița ascendenților și moștenitorilor defunctului A.S., Certificat de moștenitor nr. 290 din 22 noiembrie 1999 eliberat de BNP Asociați L.M. și L.M.L., Certificat de calitate de moștenitor nr. 23 din 9 martie 2012 eliberat de BN P.I., Certificat de calitate de moștenitor nr. 22 din 9 martie 2012 eliberat de BN P.I., rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta M.V. nu are calitatea de moștenitoare al defunctului A.S.
Aceasta a justificat că ar avea această calitate fiind moștenitoarea defunctului M.A., tatăl său, fiu al lui M.S. (fostă S.), care, la rândul ei a fost succesoarea lui A.S., în calitate de soră a acestuia.
Rezultă că întreaga linie succesorală pe care reclamanta își întemeiază cererea are ca fundament calitatea de unic moștenitor al defunctului A.S. a numitei M. (fostă S.) S., reclamanta afirmând în mod eronat că defunctul A.S. nu a avut moștenitori, respectiv descendenți.
În realitate, A.S. și soția acestuia, S.E., au adoptat o fiică, M. (prin adopție S.) I., conform Sentinței civile nr. 919 din 23 noiembrie 1924.
Așadar, moștenitorii legali ai defunctului A.S. sunt soția acestuia, S.E., în calitate de soție supraviețuitoare și fiica adoptivă a acestuia, M. (fostă S.) I.
Rezultă că sora defunctului A.S., M. (fostă S.) S. nu are calitatea de moștenitoare a fratelui ei, deoarece nu poate veni în concurs cu descendenți în linie directă ai defunctului, fiind astfel înlăturată de moștenitori cu vocație succesorală concretă - soția supraviețuitoare și fiica adoptivă ale defunctului.
Tribunalul a mai reținut că, prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Ploiești sub nr. 41745 din 13 august 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, numitul M.T.C. a revendicat imobilul situat în Ploiești, str. L. nr. Y, județ Prahova.
Linia descendenței defunctului A.S. este astfel pe deplin dovedită, în sensul că unicul moștenitor în viață al acestuia este numitul M.T.C., nepot de fiică adoptivă post-decedată, M.I.
De altfel, prin Dispoziția nr. 1901 din 16 mai 2013 privind restituirea în natură a unei părți din imobilul teren situat în Ploiești, str. L. nr. Y județ Prahova unicului moștenitor în viață al defunctului A.S., respectiv lui M.T.C. i-a fost restituită în natură o parte a imobilului teren situat în Ploiești, str. L. nr. Y, județ Prahova.
Pentru considerentele reținute și față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâții SC M.C. SRL și M.I.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere nota de cheltuieli de judecată însoțită de acte doveditoare, față de faptul că și în primul ciclu procesual au fost acordate cheltuieli de judecată în cuantumul indicat în Sentința civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova, secția civilă, tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 7.455 RON către pârâtul M.I. și 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.V. criticând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu a avut cunoștință despre existența unui moștenitor al defunctului A.S., iar pârâții nu i-au adus la cunoștință acest fapt de la primul termen de judecată.
A mai precizat apelanta că onorariul pus în sarcina sa este extrem de mare și are o pensie de 633 RON.
La termenul de judecată din 7 ianuarie 2014 apelanta a depus o dezvoltare a motivelor de apel, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul înlăturării obligării la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat cenzurarea cuantumul acestora la un nivel rezonabil, invocând în drept dispozițiile art. 274 alin. (3) C. pr.civ.
Prin Decizia nr. 38 din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 3.727 RON pentru pârâtul M.I. și 10.670 RON pentru SC M.C. SRL.
În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele:
Prima critică a apelantei, referitoare la faptul că nu datorează cheltuieli de judecată, întrucât nu a cunoscut despre existența unui moștenitor al defunctului A.S., este nefondată, această susținere neputând constitui un motiv întemeiat pentru exonerarea sa de plata cheltuielilor, atâta timp cât a căzut în pretenții prin respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Referitor la cererea subsidiară, de reducere a onorariului de apărător, Curtea a reținut că, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este permis instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de cate ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Acest text legal este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.
Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia și el se stabilește, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei.
Așadar, conform actualelor reglementări profesionale, nu mai există un tablou al onorariilor avocațiale minimale în raport de care judecătorii pot mări sau micșora onorariile avocaților, ceea ce nu echivalează însă cu abrogarea implicită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ci cu dispariția unui criteriu în raport de care judecătorul să decidă reducerea sau majorarea onorariului.
Onorariul avocațial a fost stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
Așa după cum rezultă, cu claritate, din prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995 și art. 94 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat, în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă.
Însă, în aplicarea textului art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera, motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți (art. 969 C. civ.), ci doar se apreciază în ce măsura onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.
Curtea, făcând o apreciere a proporționalității, realității și necesității onorariului perceput de către apărător pe parcursul soluționării cauzei, raportat la obiectul dedus judecății și complexitatea cauzei, a constatat că onorariul de 7.455 RON, respectiv 21.340 RON fixat de intimați cu apărătorul lor este abuziv și disproporționat, raportat la volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, complexitatea litigiului și valoarea acestuia, având în vedere că apărările formulate în cauză au fost comune pentru cei doi intimați, prin întâmpinări și cereri comune.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Împotriva Deciziei nr. 38 din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta M.V., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta solicită modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, considerând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 274 C. pr. civ., deoarece nu a analizat, raportat la împrejurările cauzei, dacă în situația de față se poate considera că reclamanta ar fi căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta susține că problema dedusă judecății este una de drept, și anume, care este sensul practic al sintagmei „a cădea în pretenții", în situația în care partea care pierde procesul nu este în culpă procesuală, iar litigiul putea fi evitat printr-o întâmpinare care să aducă la cunoștința reclamantului faptul că nu are calitate procesuală activă.
Instanța de apel motivează foarte sumar respingerea motivului principal de apel, ca nefondat. Chiar dacă reclamanta a căzut în pretenții, instanța de apel trebuia să analizeze condițiile concrete ale cauzei. Simpla respingere a acțiunii nu echivalează cu sintagma „a cădea în pretenții", atât timp cât reclamanta a avut convingerea rezonabilă și întărită de răspunsuri oficiale, că are calitate procesuală activă.
Cu bună-credință și în urma unor demersuri oficiale ce denotă diligenta reclamantei, aceasta a formulat acțiunea, bazându-se pe informațiile provenind de la instituțiile publice și fiind convinsă că este unica moștenitoare a defunctului A.S.
Reclamanta susține că nu ar fi declanșat prezentul litigiu dacă ar fi știut de existența vreunui alt moștenitor. Mai mult, informația privind existența unui nepot al defunctului era deținută încă de la început de către intimați, având în vedere că aceștia luaseră legătura în vederea revendicării imobilelor deținute de către intimați.
Abia în al doilea ciclu procesual s-a făcut dovada existenței acestui moștenitor de către intervenientul în interes propriu, Municipiul Ploiești prin Primar și de către intimați.
Intimații au preferat să nu pună la dispoziția instanței informațiile referitoare la moștenitorul M., generând astfel în mod abuziv cheltuieli de judecată nejustificate, pentru o cauză care se putea finaliza la primul termen de judecată. Din această atitudine a intimaților reiese un real abuz în exercitarea drepturilor procesuale.
În aceste condiții, chiar dacă acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, instanța de apel trebuia să observe că reclamanta nu este în culpă procesuală, făcând toate demersurile necesare obținerii informațiilor privitoare la defunctul A.S.
Dacă partea adversă ar fi adus la cunoștința reclamantei prin întâmpinare faptul că imobilul a fost revendicat de către unicul moștenitor îndreptățit, aceasta ar fi renunțat la judecată, iar cheltuielile de judecată pretinse nu s-ar fi generat.
Mai mult, după cum reține și instanța de apel, cuantumul acestora este exagerat și disproporționat, cu atât mai mult cu cât intimații au avut un apărător comun, formulând apărări și cereri comune.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:
Recurenta critică exclusiv modul în care instanța a interpretat și a aplicat prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul sintagmei „partea care cade în pretenții”, recurenta susținând în esență, că nu poate fi reținută culpa sa procesuală, deoarece nu a avut cunoștință despre existența altui moștenitor, în culpă fiind, de fapt, părțile adverse, care cunoșteau această împrejurare, dar nu i-au adus-o la cunoștință.
Recurenta nu formulează critici în ceea ce privește modul în care instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul reducerii onorariului de avocat, solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de către pârâți. Ca atare, instanța de recurs nu este învestită cu verificarea legalității soluției sub acest aspect.
Examinând decizia în limitele criticilor din recurs, care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect să reclamanta este partea care a căzut în pretenții și care datorează pârâților cheltuieli de judecată, argumentele invocate neputând justifica exonerarea acesteia de obligația ce-i revine, potrivit legii.
Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dau dreptul părții care a câștigat procesul să-și recupereze cheltuielile de judecată de la adversarul care a pierdut, indiferent de existența relei-credințe a acestuia, deoarece fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul.
Ca atare, în analiza îndreptățirii părții adverse de a pretinde cheltuieli de judecată de la partea care a pierdut procesul, nu este necesar a se stabili existența unei culpe în sensul art. 998 C. civ., deoarece legiuitorul a prezumat existența culpei procesuale a părții, culpă ce rezultă din simplul fapt că ea a pierdut procesul, independent de diligențele pe care le-a făcut, sau de conduita părții adverse.
Susținerile recurentei, potrivit cărora, dacă ar fi avut cunoștință de existența altui moștenitor, ar fi renunțat la judecată, nu sunt de natură să înlăture dreptul intimaților de a solicita cheltuieli de judecată, deoarece, chiar și în această ipoteză, erau aplicabile prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, „dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli”.
De altfel, argumentul este teoretic, deoarece, în speța concretă dedusă judecății, reclamanta nu a înțeles să renunțe la judecată nici după depunerea la dosar a înscrisurilor care dovedeau existența altui moștenitor, acțiunea sa fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale active.
Recurenta nu poate imputa intimaților faptul că nu i-au adus la cunoștință împrejurarea existenței unui alt moștenitor. Poziția sa procesuală, aceea de reclamant, obliga pe recurentă să facă toate demersurile necesare pentru a lămuri situația juridică a imobilului, inclusiv sub aspectul succesiunii defunctului proprietar, anterior promovării acțiunii. Declanșând litigiul fără a pregătire anterioară temeinică și fără a se informa corect asupra situației juridice reale, recurenta și-a asumat riscul pierderii procesului, cu consecința obligării sale la plata cheltuielilor de judecată făcute de intimați tocmai pentru a se apăra față de pretențiile nejustificate (din punctul de vedere al legitimării procesuale active), formulate prin acțiune.
În raport cu aceste considerente, constatând că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, recursul declarat de recurenta-reclamantă a fost respins, a nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 38 din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2014.
Procesat de GGC - LM