Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 ianuarie 2013, reclamanții B.D. și B.C.M. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanței să dea preferință titlului de proprietate al autorilor lor și să oblige pe pârâtă la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului spațiu comercial, în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad, nr. C.F. 309552-C1-U3 și să dispună evacuarea pârâtei din imobilul menționat.
În motivarea în fapt, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai autorilor B.A. și B.A., care au deținut în proprietate întregul imobil (subsol, parter, etaj 1 și teren), situat în Arad, imobil din care face parte și spațiul comercial a cărui revendicare o solicită.
S-a precizat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, cu toate că, atât B.A., cât și soția sa erau exceptați de la naționalizare potrivit prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece B.A. era intelectual profesionist (avocat), iar soția acestuia pensionară.
Inexistența titlului statului și preluarea cu titlu nevalabil au fost constatate prin Decizia nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, prin care au fost anulate toate titlurile de proprietate emise pentru restul clădirii din care face parte integrantă și spațiul comercial în litigiu.
Ca atare, spațiul comercial în litigiu nu putea fi vândut, fiind aplicabil principiul conform căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are - „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet".
De asemenea, împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului comercial, între Consiliul local al municipiului Arad și SC C. SRL a fost precedată de un litigiu, în urma căruia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care Consiliul Local al municipiului Arad a fost obligat să îi vândă intimatei SC C. SRL spațiul comercial, nu poate fi opusă reclamanților, care n-au fost părți în acel proces. În plus, hotărârea judecătorească respectivă a fost dată în pofida refuzului ferm al vânzătorului și fără a se analiza sau a se pune în discuție nevalabilitatea și inexistența dreptului de proprietate al Statului Român ce urma, în calitate de „proprietar", să vândă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale de excepție a invocat inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că în sistemul de carte funciară, atunci când imobilul în cauză este evidențiat în cartea funciară și există proprietari tabulari individualizați, acțiunea în revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară, întemeiată pe art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Prin Sentința civilă nr. 1341 din 3 aprilie 2013, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. 309552-C1-U3, reprezentând spațiu comercial în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad este proprietar tabular SC C. SRL, care a dobândit proprietatea prin Contractul de cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Arad.
Reclamanții sunt succesorii fostului proprietar dinainte de naționalizare (care a deținut întregul imobil) și au redobândit proprietatea asupra unor apartamente de locuit prin Decizia nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, decizie care a analizat preluarea și a dispus restituirea apartamentelor, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC R. SA Arad și cumpărători, dar a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426/2001 privind spațiul comercial, obiectul prezentului litigiu.
S-a reținut în considerentele acestei decizii că „prin Sentința civilă nr. 1645 din 8 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, s-a dispus obligarea pârâților Consiliul local Arad și SC R. SA Arad să încheie cu SC C. SRL Arad contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din Arad, în suprafață de 265 mp, înscris în CF nr. 56340 Arad. Dată fiind această obligație instituită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001. Față de efectele hotărârii judecătorești irevocabile nici nu era necesar a se trece în contractul de vânzare-cumpărare vreo referire la această hotărâre. Astfel fiind, atâta timp cât instanța de judecată a dispus încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001, rezultă că a fost analizat inclusiv dacă, din punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune anularea sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă decât a face aprecieri asupra hotărârii judecătorești menționate, a-i anula efectele. A pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 sau nr. 505/1998, înseamnă a încălca principiul autorității de lucru judecat atâta timp cât părțile au fost obligate prin hotărâre judecătorească irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare”.
În ceea ce privește cererea de revendicare formulată de reclamanți prin compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că nu este fondată, întrucât Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat, iar la data cumpărării figura în cartea funciară în calitate de proprietar Statul Român, nefiind notată existența vreunui proces de revendicare. Mai mult, prin decizia arătată, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că actul translativ de proprietate prin care pârâta a dobândit imobilul în litigiu a fost valabil încheiat, decizie care este opozabilă tuturor părților din litigiul de față.
În concluzie, tribunalul a reținut că pârâta este beneficiara unei prezumții legale absolute de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în considerarea particularităților regimului de carte funciară, întrucât înscrierea în cartea funciară potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 are efect constitutiv de drept.
Având în vedere că pârâta are calitate de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar acțiunea în anularea contractului a fost respinsă, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este preferabil oricărui titlul invocat de orice altă persoană care pretinde același drept asupra imobilului fără însă ca acest drept să fie înscris în cartea funciară.
În acest sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu ș.a. contra României, hotărâre potrivit căreia un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii.
Pârâta SC C. SRL a declarat apel împotriva sentinței și a încheierii de ședință din 13 martie 2013, solicitând admiterea excepției inadmisibilității invocate.
Reclamanții au susținut că, raportat la obiectul cererii, în mod nelegal a reținut prima instanță că prin decizia Curții de Apel Târgu Mureș s-a reținut cu putere de lucru judecat buna-credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; în realitate, titlul de proprietate al pârâtei nu a fost analizat.
Au invocat, de asemenea, greșita reținere a caracterului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, modalitatea de intabulare a statului și, ulterior, a pârâtei nefiind de natură să valideze buna-credință a acesteia din urmă, administratorul societății cunoscând modalitatea de preluare a imobilului și existența notificării formulate de către moștenitorii fostului proprietar.
Prin apelul său, pârâta a invocat nelegalitatea respingerii excepției inadmisibilității, câtă vreme, în regim de carte funciară, acțiunea de revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Prin Decizia civilă nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1341 din 3 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad și a respins apelul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii de ședință din 13 martie 2013.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, analizând cu prioritate aspectul de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată invocat prin apelul pârâtei, caracterul nefondat al criticii.
Astfel, s-a constatat că pe calea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, partea solicită să se dea preferință titlului propriu în raport cu cel deținut de persoana căreia i-l opune.
Or, dispozițiile Legii nr. 7/1996 invocate de pârâtă nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea unei cereri de natura celei promovate de reclamanți, aceștia având posibilitatea ca, în situația în care obțin recunoașterea propriului titlu să procedeze la rectificarea cărții funciare pentru a face titlul opozabil și terților.
În acest context, instanța a apreciat că, în realitate, susținerile pârâtei formulate inclusiv pe calea apelului vizează nu atât inadmisibilitatea cererii reclamanților cât, mai degrabă, netemeinicia acestei cereri și având, oricum, caracter nefondat.
Referitor la apelul reclamanților, instanța a constatat că, în sensul art. 563 C. civ., acțiunea în revendicare este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului ori a altei persoane care îl deține fără drept.
De aceea, prin compararea titlurilor de proprietate, reclamanții tind la a obține recunoașterea pe cale judecătorească a titlului lor ca fiind mai caracterizat decât cel opus de pârâtă și, deci, preferabil în raport cu cel invocat de aceasta din urmă (contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza unei hotărâri judecătorești).
Este evident că existența în favoarea reclamanților a unui titlu presupune ca acesta să vizeze un bun ce se găsește în patrimoniul lor.
În cauză, reclamanții au invocat că antecesorii lor au dobândit în proprietate imobilul din care face parte spațiul în litigiu cu titlu de vânzare-cumpărare, că acest titlu nu a fost anulat și că prin Decizia civilă nr. 663/R/23 aprilie 2012 Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut irevocabil preluarea imobilului de către stat în lipsa unui titlu valabil.
Instanța europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat susținute încălcări ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că în cauza Atanasiu ș.a. contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Or, în cauză, deși s-a recunoscut nevalabilitatea preluării de către stat a întregului imobil de la foștii proprietari și nu s-a contestat calitatea reclamanților de succesori ai acestora, nu există o confirmare, a existenței în patrimoniul lor, a unui bun asupra căruia să poarte titlul pe care îl opun spre comparare pârâtei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții B.D., B.M. și pârâta SC C. SRL.
1. Reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei civile sub următoarele aspecte:
- În mod greșit instanța de apel a considerat că spațiul comercial în litigiu nu se găsește în patrimoniul reclamanților, aplicând eronat jurisprudența Curții europene, respectiv motivarea Hotărârii Atanasiu ș.a împotriva României.
Astfel, Statul Român, prin reprezentanții săi Consiliul local al municipiului Arad și SC R. Arad ce au deținut imobilul în litigiu, s-a opus vehement să înstrăineze acest bun către pârâta SC C. SRL, deoarece nu era construit din fondurile statului și, cu toate că era notificată Primăria Arad că există moștenitori pentru imobilul în litigiu, s-a dispus totuși vânzarea nelegală a proprietății.
Or, recurenții-reclamanți nu sunt decât continuatorii demersurilor făcute de către Consiliul local al municipiului Arad și SC R. SA, demersuri prin care doresc să înlăture efectele nelegale ale unei înstrăinări abuzive făcute în condițiile în care vânzătorul nu și-a dat consimțământul.
Acțiunea în revendicare promovată reprezintă singura modalitate legală prin care reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și, totodată, speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului proprietatea lor de care au fost deposedați abuziv.
- Pentru compararea celor două titluri existente asupra imobilului în litigiu trebuie verificată situația de fapt și de drept care a stat la baza eliberării acestor titluri.
În speță, titlul autorilor reclamanților nu a fost anulat, ci doar a operat o deposedare abuzivă, atât din partea Statului Român, cât și ulterior, prin vânzarea nelegală către pârâta SC C. SRL.
Față de dispozițiile Legii nr. 85/1992, puteau fi vândute doar imobilele construite din fondurile statului, această condiție îndeplinită fiind singura care a fi putut duce la obligarea Consiliului local Arad să încheie contract de vânzare.
Intabularea Statului Român și a pârâtei SC C. SRL nu atestă buna-credință la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme se cunoștea că imobilul a fost naționalizat și că existau moștenitori ai fostului proprietar care verifică bunul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește modalitatea de apreciere asupra excepției inadmisibilității acțiunii.
Astfel, deși instanța de apel a respins în mod corect, pe fond, cererea reclamanților, în același timp, a considerat greșit că dispozițiile Legii nr. 7/1996, invocate de către pârâtă, nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea cererii întrucât reclamanții au posibilitatea ca, în situația în care obțin recunoașterea propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărții funciare pentru a face titlul opozabil și terților.
Or, în speță, titlul pârâtei a fost deja analizat de o instanță de judecată care a statuat cu putere de lucru judecat asupra valabilității acestuia.
În aceste condiții, rectificarea de carte funciară este inadmisibilă, deoarece înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu poate fi radiată decât în condițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce nu este posibil față de existența Deciziei civile nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș.
Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamanților are caracter nefondat.
- Pretinzând greșita soluționare a acțiunii în revendicare promovate, recurenții-reclamanți au arătat prin criticile formulate, că instanța de apel ar fi statuat greșit asupra inexistenței imobilului în patrimoniul lor și ar fi realizat astfel, o aplicare greșită a jurisprudenței instanței europene, cu referire punctuală la Hotărârea Atanasiu ș.a. contra României.
Fără să indice în ce ar fi constat interpretarea eronată a instanței atunci când a apreciat că dezlegarea dată în jurisprudența europeană (în mod particular în Hotărârea-pilot Atanasiu c. României) este incidentă speței, recurenții fac referire la modalitatea în care spațiul comercial a fost înstrăinat, punând în discuție validitatea acestei operațiuni (cu consecințele pretinse asupra validității propriului titlu).
Or, o asemenea manieră de contestare a titlului pârâtei și, implicit, de afirmare a validității și preferabilității titlului reclamanților ignoră împrejurarea esențială că pe aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș) care a statuat asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de intimata-pârâtă SC C. SRL (fiind respinsă acțiunea în nulitatea acestui contract promovată de către reclamanți).
Tot astfel, pretinzând că însuși Consiliul local (vânzătorul din contractul menționat) s-a opus înstrăinării, că imobilul nu putea face obiectul acestei operațiuni, întrucât nu era construit din fondurile statului și nici nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 85/1992, recurenții neagă, de fapt, efectele unei judecăți irevocabile intrate în puterea lucrului judecat.
Sub acest aspect, în considerentele Deciziei nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a reținut, atunci când a fost tranșată jurisdicțional chestiunea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de SC C. SRL, că perfectarea respectivului act juridic s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești - Sentința civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad -, cea care a analizat condițiile legale în care se poate face înstrăinarea.
Astfel fiind, recurenții-reclamanți nu mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, pentru că li se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.
Aceasta înseamnă că, odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte rezultatul judecății.
- Susținând că acțiunea în revendicare promovată ar fi singura modalitate legală prin care ar putea să-și valorifice dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și „speranța legitimă” de a reintra în posesia imobilului, recurenții ignoră faptul că o asemenea acțiune sancționează, protejează un drept de proprietate existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța” de a redobândi proprietatea bunului.
Astfel, în ce privește dovada dreptului de proprietate, instanțele de fond au constatat corect că reclamanții n-au reușit să demonstreze existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obține ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.
În acest context, cu referire la jurisprudența instanței europene, Curtea de apel a constatat corect că, deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a exista un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare.
Or, accepțiunea noțiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă ea din Hotărârea-pilot Atanasiu c. României este aceea a existenței unei „hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului”.
În ce privește „speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului” ea nu este asimilabilă noțiunii de bun ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât atunci când este vorba de valori patrimoniale, inclusiv creanțe care au o bază suficientă în dreptul intern, existând confirmarea din partea unei jurisprudențe bine stabilită a instanțelor.
Pe acest aspect, jurisprudența instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 - statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului.
În speță, pentru argumentele arătate anterior, titlul pârâtei nu mai poate fi pus în discuție, fiind validat jurisdicțional, în timp ce titlul de care se prevalează reclamanții nu se bucură de exigențele și valențele unui bun actual.
Ca atare, „speranța legitimă” de care se prevalează reclamanții nu poate fi - așa cum pretind - a redobândirii bunului, câtă vreme acesta a fost confirmat judiciar ca aparținând patrimoniului pârâtei.
Deși contestă aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană prin considerentele Hotărârii-pilot Atanasiu c. României, recurenții nu arată argumentele care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă judecății.
Referirea pe care aceștia au făcut-o, cu ocazia dezbaterilor orale, la o jurisprudență anterioară a instanței de contencios european (cauza Păduraru) neagă revirimentul jurisprudențial, precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această noțiune de „bun” în jurisprudența Curții europene. Acestea nu pot fi ignorate într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanței europene care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce se impune statelor semnatare.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate de către reclamanți, recursul va fi respins în consecință.
2. Recursul pârâtei SC C. SRL este lipsit de interes.
Astfel, în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar obține prin declanșarea mecanismului controlului judiciar.
Aceasta înseamnă că, nemulțumită de hotărârea instanței, pentru că i-ar fi lezate drepturile ori interesele legitime, partea tinde la schimbarea ori modificarea soluției adoptate.
În speță se regăsește însă o altă situație, pârâta-recurentă, față de care a fost respinsă cererea pe fondul ei, arătând, dimpotrivă, că aceasta este o soluție corectă a instanței.
Aspectul învederat, potrivit căruia instanța ar fi trebuit să respingă cererea ca inadmisibilă iar nu ca nefondată, nu justifică interesul exercitării căii de atac.
Pe de o parte, soluția unei instanțe dată pe fondul raporturilor juridice dintre părți este aptă să tranșeze definitiv situația conflictuală, spre deosebire de ipoteza în care soluționarea pricinii s-ar face pe baza unei excepții sau a unei fine de neprimire și când, în anumite condiții (cu depășirea impedimentelor care pot avea o existență temporară), este posibilă reluarea judecății, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat.
Aceasta înseamnă că partea nu poate, pentru a justifica interesul promovării căii de atac, să solicite ca soluția cauzei să vizeze inadmisibilitatea (fine de neprimire) iar nu fondul raporturilor juridice.
Pe de altă parte, dezvoltând criticile pe care le pretinde, de nelegalitate, pârâta-recurentă își exprimă nemulțumirea în legătură cu un considerent al instanței de apel care a apreciat că demersul reclamanților nu este inadmisibil, întrucât „aceștia ar avea posibilitatea, în ipoteza obținerii recunoașterii propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărții funciare”.
În felul acesta, recurenta își îndreaptă calea de atac împotriva considerentelor, adică împotriva unei părți a hotărârii susceptibilă de a fi atacată separat abia în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, inaplicabilă speței.
Totodată, nu este vorba despre considerente justificative ale soluției din dispozitiv, pentru a se putea aprecia că, făcând corp comun cu aceasta constituie, deopotrivă, obiectul căii de atac (ipoteză recunoscută jurisprudențial și în condițiile vechii reglementări procesual-civile).
De asemenea, deși susține că aspectul vizând rectificarea cărții funciare - care nu ar mai putea fi obținută de către reclamanți, întrucât, așa cum arată recurenta-pârâtă, dreptul său de proprietate, intabulat, a fost deja validat de o instanță de judecată - este unul care ar ține de admisibilitatea acțiunii în revendicare, în realitate aceasta privește chiar fondul dreptului pretins.
Astfel, împrejurarea că nu mai poate fi radiat dreptul celui intabulat în cartea funciară - altul decât reclamantul din acțiunea în revendicare - are consecința nedovedirii titlului și, deci, netemeinicia pretențiilor ce fac obiectul revendicării, iar nu inadmisibilitatea demersului judiciar.
Rezultă, potrivit celor menționate anterior că, exercitând calea de atac a recursului pentru a pune în discuție inadmisibilitatea unei acțiuni, în condițiile în care aceasta fost respinsă, în raport de ea, ca nefondată, societatea pârâtă nu a justificat interesul în a solicita controlul judiciar.
În consecință, recursul societății C. SRL va fi respins ca lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D. și B.C.M. împotriva Deciziei nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.
Respinge, pentru lipsă de interes, recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2014.
Procesat de GGC - LM