Societate aflată în procedura insolvenţei. Necitarea administratorului/lichidatorului judiciar. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenţei
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
-administrator/lichidator judiciar
-citare
Codul de procedură civilă din 1865, art. 85
Legea nr. 85/2006
Întrucât după intrarea în procedura insolvenţei societăţile comerciale nu mai pot sta în judecată decât prin administratorul/lichidatorul judiciar, conform Legii nr. 85/2006, act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun, citarea în cauză a acestuia nu este doar o chestiune de reprezentare, ci de îndeplinire a procedurii de citare cu partea aflată într-o atare procedură specială.
În lipsa citării în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar este încălcată exigenţa fundamentală a contradictorialităţii procesului civil, exigenţă ce impune instanţei, cu titlu imperativ, interdicţia de a dispune vreo măsură înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor legal citate şi, prin urmare, şi dreptul la apărare şi la un proces efectiv.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3416 din 5 noiembrie 2014
Prin sentinţa nr. 23/COM/2012, Tribunalul Alba a respins acţiunea SC V. SRL prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA la plata sumei de 223.309 lei, reprezentând contravaloarea autoutilitarei, proprietatea pârâtei, şi a dobânzilor legale aferente, începând cu data de 2 februarie 2011, dată la care a fost încheiat procesul – verbal de conciliere directă, şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă de fond a reţinut că între părţile în litigiu a fost încheiat un contract de asigurare facultativă de bunuri, sub forma poliţei de asigurare nr. 0885253 pentru autoutilitara, proprietatea reclamantei, reclamanta solicitând prin prezenta acţiune contravaloarea acesteia, întrucât susţine că a fost furată. Tribunalul a reţinut ca întemeiat refuzul de despăgubire al pârâtei SC O. SA, faţă de dispoziţiile art. 8.2 lit.g din Condiţiile generale ale poliţei de asigurare, care prevăd expres că asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru ipoteza în care asiguratul a înstrăinat autovehiculul sau a cedat prin contract scris dreptul de folosinţă a acestuia, fără acordul asigurătorului.
Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta a închiriat autovehiculul asigurat, însă nu a dovedit că acest act a intervenit anterior încheierii poliţei de asigurare, pentru a exclude de la aplicare art. 8.2 lit.g din Condiţiile generale, chiar dacă data menţionată pe contractul de închiriere este 15 februarie 2010, aşadar anterioară datei de 3 martie 2010, data poliţei de asigurare, aceasta nefiind dată certă pentru a putea fi opusă asigurătorului. În plus, din probele administrate, reiese că numărul kilometrilor parcurşi la data încheierii contractului de închiriere este superior numărului de kilometri ce rezultă din raportul de inspecţie de risc întocmit la data încheierii poliţei, astfel că este cert că actul de închiriere este ulterior poliţei de asigurare.
Împotriva aceste sentinţe a declarat apel, reclamanta, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 131 din 28 martie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă a respins apelul reclamantei şi a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de considerentele instanţei de fond şi de criticile din calea de atac, nu poate fi examinat cazul de neacordare a despăgubirilor prevăzut de art. 8.2 lit.d din Condiţiile generale, referitor la instituirea unei anchete sau proceduri penale în legătură cu paguba până la finalizarea acesteia, despre care intimata face vorbire în întâmpinare.
Instanţa de apel a reţinut că este indubitabil faptul că apelanta-intimată a încheiat un contract de închiriere, care, chiar în ipoteza în care a fost încheiat anterior poliţei de asigurare, astfel cum se susţine, de către aceasta, trebuia adus la cunoştinţa asigurătorului, pentru a se evita aplicarea dispoziţiilor art. 8.2 lit.d din Condiţiile generale. Totodată, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a reţinut că numărul kilometrilor parcurşi la data contractului de închiriere este superior numărului de kilometri reţinuţi în raportul de inspecţie întocmit la data încheierii poliţei de asigurare, neputând fi opusă intimatei susţinerea apelantei conform căreia s-ar fi comis o eroare materială la data întocmirii contractului de închiriere, întrucât intimata-pârâtă nu a fost prezentă la acest moment.
Totodată, instanţa de apel a respins susţinerea apelantei în sensul că nu ar fi putut să se apere faţă de invocarea în speţă a art. 8.2 lit.g din Condiţiile generale, întrucât o atare invocare s-a făcut chiar odată cu concluziile scrise, de către intimată, relevând că apărarea intimatei întemeiată pe această clauză contractuală reiese din notele de şedinţă depuse la data de 7 februarie 2012. În plus, acest motiv a fost susţinut de către apelanta-reclamantă chiar în concluziile scrise.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că, prin încheierea din 17 ianuarie 2014, curtea de apel a încălcat dreptul la apărare al apelantei-reclamante şi principiul contradictorialităţii, atâta timp cât procedura de citare cu apelanta-reclamantă s-a realizat la sediul cabinetului avocatului F., avocat ce renunţase la mandat. Or, a arătat recurenta, în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art. 93 C. proc. civ., atâta timp cât alegerea de domiciliu nu a fost efectuată de către parte, ci de către avocatul însuşi, şi fără indicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenței. Mai mult, împotriva apelantei – reclamante fusese deschisă procedura insolvenţei, iar curtea de apel a admis excepţia decăderii apelantei-reclamante din proba cu martori, întrucât această cerere nu a fost formulată la prima instanţă de fond şi în cererea de apel nu au fost indicaţi martorii propuşi, excepţie invocată de intimată, deşi aceeaşi instanţă a reţinut că trebuie citat administratorul judiciar cu menţiunea de însuşire a căii de atac formulată şi de confirmare a mandatului avocatului I.F. De altfel, la primul termen de judecată la care a beneficiat de reprezentare calificată – 21 martie 2014, recurenta a solicitat instanţei de apel revenirea asupra cererii de probatorii formulată de apelantă, cerere respinsă de instanţă fără nicio motivare în fapt şi în drept.
Recurenta-reclamantă a învederat că vătămarea produsă părţii reclamante prin decăderea din dreptul de a administra probe, este evidentă, atâta timp cât în faţa primei instanţe de fond nu a existat o dezbatere contradictorie asupra modului de excludere prevăzut de art.8.2 lit.g din Condiţiile generale, soluţia tribunalului fiind una surprinzătoare.
Ca atare, în speţă devine incident art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat recurenta-reclamantă.
Motivarea dată de instanţa de apel în încheierea din 17 ianuarie 2014 cu privire la admiterea excepţiei decăderii din probe a apelantei-reclamante este străină de natura pricinii, reţinându-se că probele nu au fost solicitate în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel. Or, conform art. 292 C. proc. civ., apelul are efect devolutiv, permiţând administrarea de probe noi. În plus, în cererea de probe, apelanta-reclamantă i-a indicat expres pe cei doi martori solicitaţi. Mai mult, la prima zi de înfăţişare în apel – 27 aprilie 2012, apelanta-reclamantă şi-a susţinut cererea de probatorii şi a indicat expres unul dintre martorii propuşi, aspect reţinut în chiar conţinutul acestei încheieri, însă instanţa de apel nu a mai analizat această cerere, întrucât a admis cererea de suspendare a judecății apelului, formulată de intimata-pârâtă.
Recurenta-reclamantă a învederat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a refuzat să analizeze încălcarea principiului contradictorialităţii de către prima instanţă de fond, astfel încât devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că motivul de excludere întemeiat pe art. 8.2 lit. g din Condiţiile generale, nu a fost invocat de către intimată nici în întâmpinare, nici anterior ultimului termen de judecată, ci prin Concluziile scrise, motiv pentru care prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, care fiind un motiv de ordine publică putea fi invocat oricând în faţa instanţei de apel, contrar celor reţinute de către aceasta în motivarea deciziei atacate.
Pe fondul cauzei, a arătat recurenta-reclamantă, problema de drept supusă atenţiei instanţei de apel, era dacă în speţă era sau nu aplicabil cazul de excludere prevăzut art. 8.2 lit. g din poliţa de asigurare, iar împrejurarea de fapt ce se solicită a fi stabilită de către instanţa de apel pe baza probelor, era dacă actul de închiriere era sau nu era anterior poliţei de asigurare.
Recurenta-reclamantă a învederat că soluţia instanţei de apel nu este motivată în drept, singurul text de lege citat fiind art. 274 C. proc. civ., iar motivarea este contradictorie şi străină de natura pricinii, atâta timp cât, deşi reţine că art. 8.2 lit. g se aplică doar dacă actul de închiriere este ulterior poliţei de asigurare, instanţa de apel reproşează reclamantei că trebuia să aibă un comportament mai precaut pentru a evita aplicarea cazului de excludere. În plus, instanţa de apel face amplă trimitere la necesitatea existenţei formei scrise a contractului de închiriere, deşi forma scrisă a contractului din 15 februarie 2010 nu a făcut obiectul controversei, singurul aspect controversat fiind data la care a fost încheiat acest contract. De altfel, spre deosebire de prima instanţă de fond care a reţinut că actul de închiriere este ulterior poliţei de asigurare, din considerentele deciziei instanţei de apel nu se poate reţine dacă această instanţă a reţinut că închirierea este ulterioară sau anterioară contractului de asigurare.
Instanţa de apel, a arătat recurenta-reclamantă, a interpretat greşit dispoziţiile art. 8.2 lit. g din Condiţiile generale ale poliţei de asigurare, reţinând, contrar conţinutului acestei clauze, că reclamanta era obligată să încunoşiinţeze societatea de asigurare despre existenţa contractului de închiriere, chiar dacă acesta era anterior, pentru a se pune la adăpost de invocarea clauzei de excludere, or, s-a învederat, în chestionarul de asigurare completat anterior încheierii poliţei, o astfel de întrebare nu se regăseşte, astfel încât nu era considerată de asigurător ca fiind o împrejurare esenţială la încheierea asigurării.
Or, a arătat recurenta-reclamantă, reţinerea de către instanţa de apel a obligaţiei reclamantei de a înştiinţa societatea de asigurare despre existenţa contractului de închiriere încheiat anterior, este supusă criticii prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât o atare obligaţie nu se regăseşte nici în contractul părţilor, nici în vreun text de lege.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi invocând excepţia nulităţii recursului, conform art. 3021 lit. d), întrucât recursul nu a fost însuşit de către lichidatorul judiciar al recurentei.
Faţă de excepţia întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că, întrucât la dosarul cauzei a fost depusă dovada de însuşire a recursului de către lichidatorul judiciar al recurentei, respectiv, L.P. SPRL, o atare excepţie a rămas fără obiect, calea de atac fiind semnată de către reprezentantul legal al societăţii aflată în procedura insolvenţei.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte a reţinut, cu titlu preliminar, că recurenta-reclamantă a înţeles să critice prin motivele de nelegalitate invocate decizia instanţei de apel şi încheierea din data de 17 ianuarie 2014, prin care, susţine recurenta, i-a fost respinsă administrarea de probe în apel, prin admiterea excepţiei decăderii din probe invocată de către intimată, deşi recurenta-reclamantă nu fusese legal citată pentru acel termen.
Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 282 C. proc. civ., încheierile premergătoare sau preparatorii pot fi atacate numai odată cu fondul cauzei, nefiind susceptibile de a fi atacate cu recurs pe cale separată. Pe cale de consecinţă logică, recursul declarat împotriva unei hotărâri judecătoreşti se socoteşte a fi făcut împotriva tuturor încheierilor preparatorii date de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu calea de reformare, nefiind necesară indicarea expresă a acestora în conţinutul cererii de recurs, atâta timp cât, prin astfel de încheieri nu se întrerupe cursul judecăţii sau nu se produce o dezinvestire a instanţei care le-a pronunţat şi atâta timp cât, eventualele neregularităţi ale instanţei de fond săvârşite prin atare încheieri pot fi supuse atenţiei instanţei de control judiciar, chiar la momentul final al dezinvestirii instanţei de fond, prin pronunţarea unei sentinţe sau decizii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a respins apărările intimatei-pârâte privind inadmisibilitatea recursului împotriva încheierii din 17 ianuarie 2014, întrucât recurenta-reclamantă nu ar fi declarat recurs împotriva acestei încheieri atâta timp cât încheierea vizată este o încheiere preparatorie, de încuviinţare a probelor, care, conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ. poate fi atacată cu recurs doar odată cu decizia instanţei de apel.
Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte a reţinut că motivele de nelegalitate dezvoltate de către recurenta-reclamantă permit încadrarea în textele art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. indicate, astfel încât nu poate fi reţinută nici susţinerea intimatei-pârâte privind neindicarea motivelor de nelegalitate în susţinerea recursului.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, principiu ce se bucură şi de o consacrare constituţională în art. 27 din Constituţia României, este principiul dreptului la apărare. Sub aspect procedural, garantarea respectării acestui principiu se regăseşte în art. 85 C. proc. civ. care prevede că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea şi înfăţişarea părţilor şi, respectiv, art. 112, 115, 132, 138 şi 292 C. proc. civ. care reglementează dreptul părţii de a propune probe în faţa instanţei de judecată.
Strâns legat de principiul dreptului la apărare este principiul contradictorialităţii aplicabil în procesul civil, care presupune că fiecare parte în proces are dreptul să-şi susţină şi să-şi dovedească pretenţiile şi apărările sale, precum şi dreptul de a discuta şi de a combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. În realizarea acestui principiu, instanţa de judecată este obligată să încuviinţeze sau să respingă probele solicitate de părţi numai în şedinţă publică, după ce părţile, legal citate, se pronunţă asupra admisibilităţii acestora.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte a reţinut că prin încheierea din 6 decembrie 2013, instanţa de apel a acordat termen întrucât a reţinut, în urma propriilor verificări făcute la Registrul Comerţului, că apelanta-reclamantă este în procedura insolvenţei, omiţând să pună în vedere administratorului judiciar să însuşească calea de atac a apelului şi să confirme mandatul avocatului ales în cauză de fostul reprezentant legal al societăţii, conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 85/2006, republicată. La termenul următor din 17 ianuarie 2014, instanţa de apel, deşi constată că apelanta-reclamantă nu este legal reprezentată, fiind necesară citarea în cauză a administratorului judiciar, admite excepţia decăderii din proba solicitată de reclamantă în chiar cuprinsul cererii de apel.
Întrucât după intrarea în procedura insolvenţei, societățile comerciale nu mai pot sta în judecată decât prin administratorul/lichidatorul judiciar, conform Legii nr. 85/2006, republicată, act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun, citarea în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar nu este doar o chestiune de reprezentare, ci de îndeplinire a procedurii de citare cu partea aflată într-o atare procedură specială. În lipsa citării în cauză a administratorului/lichidatorului judiciar, instanţa de judecată este obligată să acorde termen în vederea efectuării procedurii de citare, cu societatea aflată în procedura insolvenţei conform art. 85 C. proc. civ., pentru a-i da posibilitatea apelantei-reclamante să-şi susţină cererea de probatorii formulată în cuprinsul apelului declarat şi, respectiv, să cunoască şi să combată excepţia de decădere din probe, invocată de intimata-pârâtă. Neprocedând astfel, instanţa de apel a încălcat exigenţa fundamentală a contradictorialităţii procesului civil, exigenţă ce impune instanţei, aşadar, cu titlu imperativ, interdicţia de a dispune vreo măsură înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor legal citate. Totodată, instanţa de apel i-a încălcat recurentei-reclamante dreptul la apărare şi la un proces efectiv, nedându-i posibilitatea să-şi susţină în faţa instanţei cererea de probatorii formulată, cu atât mai mult cu cât, în apel, cale de atac devolutivă, s-a invocat soluţionarea surprinzătoare a cauzei de către prima instanţă de fond prin reţinerea cauzei de excludere prevăzută de art. 8.2 lit. g din Condiţiile speciale, deşi, întreaga apărare a intimatei-pârâte în derularea procedurii în faţa primei instanţe, dar şi anterior, la momentul respingerii dosarului de daună, s-a bazat pe invocarea cauzei de excludere prevăzută de art. 8.2 lit. d din Condiţiile generale ale poliţei de asigurare.
Prin urmare, Înalta Curte a reţinut ca întemeiat motivul de recurs relativ la nelegala citare a recurentei la momentul încuviinţării probelor în apel, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fapt ce a afectat grav dreptul la apărare al acesteia, producându-i o vătămare ce nu mai poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate.
Înalta Curte a reţinut că administrarea de probe noi în apel era cu atât mai necesară, cu cât prima instanţă de fond a schimbat motivul de excludere de la despăgubire a reclamantei, înlocuind clauza art. 8.2 lit. d cu clauza art. 8.2 lit. g din Condiţiile generale ale poliţei de asigurare, pornind de la susţinerile făcute în in limitae litis de către pârâtă prin „notele de şedinţă, reţinând, în soluţia de respingere a acţiunii, împrejurări de fapt – respectiv, absenţa unei date certe pe contractul de închiriere care să probeze faptul că acesta este anterior poliţei de asigurare, pentru a fi înlăturată cauza de excludere din art. 8.2 lit. g – împrejurări pe care recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea efectivă să le probeze nici în faţa instanţei de fond, nici în faţa instanţei de apel, în condiţiile art. 292 C. proc. civ., ca urmare a nerespectării dispoziţiilor procedurale privind legala citare a acesteia.
De altfel, la termenul din 21 martie 2014, recurenta-reclamantă, legal citată şi reprezentată în faţa instanţei de apel, a solicitat curţii de apel revenirea asupra cererii de probatorii în apel, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă de la acea dată, fără nicio motivare, deşi legal şi procedural este permisă revenirea motivată a instanţei asupra măsurilor dispuse prin încheierile preparatorii.
Faţă de reţinerea acestor motive de nelegalitate, conform art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., care atrag casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, Înalta Curte a reţinut că nu mai pot fi analizate, în această fază procesuală, celelalte motive de recurs, care privesc fondul cauzei, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţa de apel, în rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare.