Calitatea procesuală pasivă. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe
Index alfabetic: obligaţie de a face
-restituire în natură a unor bunuri mobile
-calitate procesuală pasivă
Codul civil din 1864, art. 1073
Codul de procedură civilă din 1865, art. 129 alin. (6)
Calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi ea este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Sunt încălcate principiul disponibilităţii, ca atare, şi prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în cazul în care, deşi prin acţiunea precizată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea unor bunuri pe care aceasta i le-a predat conform proceselor-verbale pe care le invocă - dovedind astfel corespondenţa dintre calitatea procesuală a pârâtei şi raportul juridic litigios -, instanţa de apel a analizat calitatea procesuală a pârâtei din perspectiva unor contracte de leasing financiar, contracte pe care reclamanta nu le-a invocat ca izvor al obligaţiei de restituire, ci numai ca titlu de proprietate asupra bunurilor, concluzionând că faţă de aceste contracte pârâta este un terţ, că nu-i sunt opozabile şi că, deci, aceasta nu are calitate procesuală pasivă.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3511 din 11 noiembrie 2014
1. Prin sentinţa civilă nr. 357 din 05.02.2014, Tribunalul Maramureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii cât şi excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocate de pârâta SC V. România SRL Bucureşti şi, pe fond, a respins ca nefondată acţiunea precizată de reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V. România SRL. Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act de renunţarea reclamantei la acţiune faţă de pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA.
2. Tribunalul a reţinut că, raportat la actele de la dosar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii concilierii directe nu poate fi primită, prin adresa nr. 39 din 8.02.2012 reclamanta a stabilit termenul de conciliere de 15 zile de la primirea acesteia, adresă care a fost trimisă prin poştă cu confirmare de primire semnată şi ştampilată de pârâtă în ziua de 16.02.2012, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
3. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă faţă de împrejurarea că nu s-a contestat faptul că societatea reclamantă are încheiate contractele de leasing financiar nr. 314 şi 315/2.08.2010 cu V.T.C. şi V.S.F.I. AB din Suedia la care s-a încheiat actul addendum care a intrat în vigoare la 26.08.2010, prin care perioada de leasing s-a extins până la 29.X.2010 şi că, deşi este reală susţinerea pârâtei SC V. România SRL că între reclamantă şi aceasta nu au existat raporturi contractuale, s-a dovedit că a semnat procesele verbale de predare-primire din 11.06.2010 şi 17.06.
4. Pe fond s-au înlăturat susţinerile reclamantei conform cărora pârâta ar deţine nejustificat aceste bunuri, câtă vreme bunurile au fost predate societăţii pârâte fără să se facă dovada naturii raporturilor dintre pârâtă şi societatea de leasing, a faptului că predarea ar fi fost sub vreo condiţie sau limită de timp.
5. Faptul că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile de plată către V.F.S.I. AB nu poate duce la obligarea pârâtei SC V. România la restituirea vehiculelor, se arată în sentinţă, dat fiind faptul că la dosar nu s-a probat că obligaţiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că societatea de leasing ar fi dat mandat pârâtei în acest sens, acţiunea fiind apreciată ca neîntemeiată în raport de art. 1073 C. civ.
6. Potrivit art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de faptul că reclamanta a renunţat la judecată faţă de SC V.F.S.I. România IFN SA.
7. Prin decizia nr. 154 din 28.04.2014, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta SC M.C. SRL, a admis apelul declarat de pârâta SC V. România SRL împotriva sentinţei civile nr. 357 din 05.02.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâta SC V. România SRL urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
8. Instanţa de apel a reţinut realitatea contractelor de leasing încheiate de reclamantă cu societăţile suedeze şi precizarea la acţiune din septembrie 2013 dar a motivat că achiesează la susţinerile pârâtei în sensul că reclamanta nu a făcut dovada vreunui raport juridic între ea şi pârâtă, în ce priveşte executarea contractelor de leasing, raport care să stabilească în sarcina pârâtei vreo obligaţie de predare a utilajelor ce fac obiectul contractelor de leasing, că pârâta este terţ faţă de aceste contracte şi nu poate fi ţinută să răspundă faţă de prevederile art. 973 C. civ.
9. Instanţa de apel a achiesat şi la apărările pârâtei conform cărora cu privire la contracte se disting două categorii de persoane, pe de o parte, părţile contractante care sunt legate între ele datorită propriei voinţe şi terţii care rămân străini de cercul contractual şi de efectele obligatorii ale acestuia conform regulei relativităţii.
10. A motivat instanţa de apel că neexistând niciun raport juridic între pârâtă şi reclamantă referitoare la executarea contractelor de leasing poate conchide că pârâta are calitatea de terţ faţă de orice raport juridic existent între reclamantă şi V.T.C. şi că astfel nu poate avea calitate de parte în prezenta cauză.
11. A mai arătat că semnarea unor înscrisuri, respectiv a proceselor verbale de predare nu sunt în măsură să probeze existenţa unor raporturi contractuale între părţi astfel încât să transforme apelanta în parte a contractelor de leasing, contracte pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile de transferare a dreptului de proprietate a echipamentului achiziţionat, în raport de art. 1073 C. civ., reclamanta dorind să obţină prin demersul său judiciar îndeplinirea exactă a obligaţiei sale, aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor, concomitent cu predarea acestora, obligaţie pe care doar cocontractantul său o poate realiza.
12. În final, instanţa de apel a arătat că doar în apel reclamanta şi-a modificat cererea formulată susţinând doar predarea bunurilor, transformându-şi astfel cererea într-o veritabilă acţiune în revendicare, modificare ce nu este permis a se realiza pentru prima dată în căile de atac.
13. Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs societatea reclamantă invocând în critica acesteia motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.
14. Recurenta critică reţinerea de către decizie a unei cereri lipsită de obiect, clarificată în faţa instanţei de fond, cu privire la transferul de proprietate în sensul că acesta a avut loc anterior sesizării instanţei, cererea de restituire, predare a bunurilor fiind formulată prin chiar acţiune, iar nu în faţa instanţei de apel, calificarea acesteia ca fiind o cerere nouă nu se poate susţine.
15. Ambele instanţe s-au limitat a analiza contractele de leasing în loc de a analiza instituţia juridică a depozitului, s-au limitat la analiza relativităţii şi forţei obligatorii ale contractului, aspecte clarificate, deşi a dedus judecăţii refuzul depozitarului de a preda bunul depozitat.
16. Instanţele s-au limitat a motiva drepturile şi obligaţiile care decurg din contractele de leasing fără a analiza raportul de depozit, aspectul esenţial dedus judecăţii. Finanţatorul a eliberat actul prin care confirmă executarea integrală a contractelor de leasing dar nu se poate folosi de bunuri deoarece depozitarul refuză restituirea lor. Dacă între recurentă şi pârâtă nu ar exista un raport juridic nu s-ar explica cum au ajuns bunurile la aceasta, aspect dovedit indubitabil cu procesele-verbale de predare. Aceste aspecte au fost ridicate în faţa instanţelor, dar decizia s-a mărginit a trata raporturile izvorâte din contractul de leasing executat deja, fără a motiva raportul de depozit.
17. Prin omisiunea analizei aspectelor legate de modul de constituire a depozitului instanţele au preferat să preia apărările pârâtei referitoare la contractele de leasing, motivând doar aceste contracte, omiţând analiza esenţialului, prin considerente contradictorii: se recunoaşte îndeplinirea obligaţiilor de plată prin adresele de la dosar, dar se susţine că nu a probat că obligaţiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că finanţatorul a dat mandat pârâtei, raţionament greşit, documentele respective menţionând contractele asupra cărora poartă, societatea de leasing a indicat-o pe pârâtă ca depozitar, predare care s-a efectuat şi tot finanţatorul a indicat în notificare că trebuie ridicate bunurile de la pârâtă, în caz contrar va suporta cheltuielile de depozitare.
18. În cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii prin susţinerea că nu ar exista niciun temei legal sau contractual pentru restituirea echipamentelor, or temeiul legal îl reprezintă prevederile legale din materia depozitului. Un raport juridic nu trebuie să îmbrace numai forma contractului, sub aspectul înscrisului această ”condiţie” este îndeplinită, în speţă procesele-verbale de predare-primire care sunt semnate şi însuşite de pârâtă, indiferent de natura raporturilor dintre aceasta şi finanţator.
19. Intimata SC V. România a depus întâmpinare la dosar cu depăşirea termenului procedural de 5 zile, împrejurare în care aceasta echivalează cu concluzii scrise.
Recursul este fondat pentru motivele care urmează.
20. Reclamanta a sesizat instanţa de fond cu o acţiune prin care a chemat în judecată pe pârâtele SC V. SRL România ca reprezentată în România a SC V.T.C., societate de naţionalitate suedeză, pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA, ca reprezentantă în România a diviziei de leasing a grupului suedez V.V.F.S.I. AB, societate de naţionalitate suedeză, pentru a fi obligate să transfere dreptul de proprietate şi să predea echipamentul cumpărat şi plătit conform contractelor de leasing, cu plata de daune-interese pentru nerespectarea obligaţiei de a transfera dreptul şi întârzierea obligaţiei de predare, iar în caz de dispariţie totală a echipamentului să fie obligaţi să restituie valoarea plătită plus dobânda legală în raport de rata inflaţiei de la data plăţii efectuate, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 C. civ.
21. Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 17 octombrie 2012, reclamanta prin apărător, faţă de excepţia de netimbrare, a precizat că obiectul cererii îl formează obligaţia de a face, în sensul de a preda bunurile pe care reclamanta le-a plătit.
22. La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta a renunţat la judecată în ce priveşte capătul de cerere prin care a chemat în judecată pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA, cu solicitarea de a se lua act de renunţare prin încheiere dată fără drept de apel.
23. Pentru termenul din 12 decembrie 2012, la 04.12.2012, reclamanta, la solicitarea instanţei, şi-a precizat obiectul acţiunii arătând că înţelege să cheme în judecată pe SC V. România SRL pentru a fi obligată la: 1. să restituie bunurile pe care le menţionează; 2. să fie obligată la plata de daune-interese compensatorii pentru neîndeplinirea obligaţiei de a restitui bunurile, care să cuprindă valoarea efectivă a bunurilor şi valoarea câştigului nerealizat; 3. să fie obligată pârâta la plata de daune-interese moratorii pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de restituire a bunurilor, cumulate cu îndeplinirea obligaţiei în natură şi cu daunele compensatorii. 4. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
24. Pentru termenul din 18 septembrie, la 17.09.2013, reclamanta şi-a precizat din nou acţiunea arătând că îşi menţine cererea de chemare în judecată din 1.06.2012, aşa cum a fost ea precizată în data de 04.12.2012, cu precizarea că renunţă la judecată privind capetele de cerere subsidiare de la punctele 2 şi 3, care se referă la plata daunelor-interese compensatorii şi moratorii, pe care le va formula printr-o acţiune separată.
25. Cu această precizare, a arătat că înţelege să cheme în judecată pe pârâta SC V. România SRL pentru a fi obligată: 1. să restituie în natură bunurile pe care le menţionează, 2. să fie obligată la plata sumei de 200 000 lei cu titlu de contravaloare a autovehiculelor în cazul în care restituirea nu este posibilă; 3. să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
26. A motivat reclamanta că SC V.T.C., cu adresa din 16 octombrie, recunoaşte îndeplinirea obligaţiilor din contractele de leasing şi că a operat transferul dreptului de proprietate către reclamantă conform acestora, că aceste bunuri se află în depozitul pârâtei din 17 iunie 2010 care refuză predarea, invocând ca temei art. 1073 C. civ.
27. Prima instanţă nu a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamantă la data de 14 noiembrie 2012 prin încheiere, ci prin sentinţă, pronunţând respingerea excepţiilor şi a acţiunii precizate în contradictoriu numai cu pârâta SC V. România SRL.
28. Sentinţa a fost apelată de reclamantă cu privire la soluţia pe fond şi de pârâtă cu privire la soluţionarea excepţiilor, şi, faţă de faptul că niciuna din apelante nu a atacat dispoziţia de renunţare la judecată, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, aşa încât în mod nelegal fostei pârâte SC V.F.S.I. România IFN SA i s-a ataşat calitatea de intimată fiind citată în faţa instanţei de apel, contrar dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.
29. Cererea de renunţare de care sentinţa a luat act a privit-o pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN şi capătul de cerere formulat în contradictoriu cu aceasta, anume obligarea la transferul dreptului de proprietate conform contractelor de leasing, noua formă a acţiunii fiind neechivoc exprimată prin precizarea din 12 decembrie 2012, aşa încât susţinerea instanţei de apel în sensul că doar în apel reclamanta şi-a modificat acţiunea susţinând numai predarea bunurilor nu corespunde realităţii din dosar.
30. În faţa instanţei de apel reclamanta nu a formulat nicio modificare de acţiune, ci prin motivele de apel a arătat că nu mai susţine cererea în despăgubiri, precizare conformă cu precizarea făcută de reclamantă în faţa instanţei de fond la data de 17.09.2013, când a arătat, v. supra nr. 24-25, că solicită numai obligarea pârâtei SC V. România SRL la restituirea în natură a bunurilor, iar, în cazul care, această restituire nu este posibilă, la contravaloarea lor, capăt de cerere alternativ la executare, iar nu cerere în pretenţii distinctă.
31. Aflată în această eroare instanţa de apel nu a analizat critica apelantei-reclamante cu privire la temeiul cererii sale de restituire a bunurilor, respectiv procesele-verbale de predare-primire în depozit a bunurilor din data de 11.06 şi, respectiv, 17.06 2010, semnate şi parafate de pârâtă coroborate cu notificarea finanţatorului prin executor judecătoresc din 07.05.2010, care o menţionează pe această pârâtă ca având calitatea de locator, pct. 4 (iii), şi confirmările finanţatorului cuprinse în adresele din 26.10.2011, 17.01.2012 şi din 16 octombrie 2012. Prin această ultimă adresă, locatorul/finanţatorul impune reclamantei obligaţia de a ridica echipamentele de la adresa pârâtei, sub sancţiunea suportării costurilor aferente depozitării, ca urmare a transferului dreptului de proprietate către reclamantă asupra bunurilor, sens în care reclamanta a notificat-o pe pârâtă la 07.11.2012 şi respectiv, la 29.04.2013.
32. Cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat calitatea procesuală a pârâtei din perspectiva contractelor de leasing financiar, contracte pe care reclamanta nu le-a invocat ca izvor al obligaţiei de restituire, ci numai ca titlu de proprietate asupra bunurilor, concluzionând că faţă de aceste contracte pârâta este un terţ, că nu-i sunt opozabile şi că, deci, pârâta nu are calitate procesuală pasivă.
33. Calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi ea este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
34. Reclamanta a solicitat prin acţiunea precizată obligarea pârâtei la restituirea bunurilor pe care aceasta i le-a predat conform proceselor-verbale pe care le invocă, dovedind astfel corespondenţa dintre calitatea procesuală a pârâtei şi raportul juridic litigios.
35. Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat ca fondate criticile recurentei din perspectiva motivelor de nelegalitate pe care aceasta le invocă, înlăturând susţinerea intimatei cu privire la nulitatea cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., a cărui ipoteză nu se reţine îndeplinită.
36. Constatând, totodată, că dezvoltarea criticilor se încadrează şi în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel pentru soluţionare cu respectarea principiului disponibilităţii, nu prin achiesare la susţinerile uneia dintre părţi, instanţa nu achiesează, ci constată şi dispune în baza legii şi convingerii judecătorilor, conform realităţii actelor de la dosar, în menţinerea echilibrului procesual al intereselor în divergenţă. În rejudecare urmează a fi respectate principiile care guvernează judecata apelului: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum şi a se face aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., incidente în caz de casare cu trimitere.