Acțiune în revendicare formulată împotriva unei societăți comerciale aflată în procedura insolvenței. Suspendarea litigiului în temeiul art. 36 din legea privind procedura insolvenței. Nelegalitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Suspendarea judecății.
Index alfabetic : acțiune în revendicare
- insolvență
- suspendare
C.civ. din 1864, art. 480, art. 1909
Legea nr. 85/2006, art. 36
Notă : Legea nr. 85/2006 a fost abrogată la data de 28 iunie 2014 de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
Prin dispozițiile art. 36 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, legiuitorul a avut în vedere ca toate acțiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanțelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii să-şi realizeze creanţa în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolventei.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real şi nu a unui drept de creanţă asupra persoanei juridice în privinţa căreia s-a declanşat procedura insolvenţei, nu este o acțiune în realizarea creanței împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr.85/2006. Ca atare, cum aceste dispoziții speciale nu sunt incidente într-o astfel de cauză, instanța de judecată, în mod nelegal, a dispus suspendarea judecării litigiului pe parcursul procedurii insolvenţei, atât timp cât obiectul acţiunii nu urmăreşte realizarea vreunei creanţe asupra societății faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.
Secția I civilă, decizia nr.1409 din 15 mai 2014
Prin decizia civilă nr. 53/A din 05.06.2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, s-a admis apelul declarat de apelanta S.C. M. S.R.L. – societate în insolvenţă, prin Cabinet Individual de Insolvenţă A.V., împotriva sentinţei civile nr. 379 din 08.03.2012 pronunţată de Judecătoria Urziceni, care a fost anulată în tot şi s-a reţinut cauza spre judecare în fond.
Iniţial, prin cererea formulată la Judecătoria Urziceni, reclamanta S.C. I.I.E. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. M. S.R.L., solicitând revendicarea şi evacuarea acesteia din imobilul „Amplasament staţie mobilă de carburanţi”, situat în comuna Bărcăneşti, pe care aceasta îl ocupă fără drept de la data de 18.11.2009. S-a mai solicitat de către reclamantă obligarea pârâtei să îi predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi, menţionate în precontractul de vânzare-cumpărare.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ.
Ulterior, reclamanta a depus cereri precizatoare, prin care a învederat că obiectul acţiunii sale cuprinde două capete de cerere, respectiv :
1. revendicarea imobilului „Amplasament staţie mobilă de carburanţi”, situat în comuna Bărcăneşti, pârâta urmând a fi obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul împreună cu toate construcţiile şi bunurile mobile afectate acestora ;
2. obligarea societăţii pârâte să îi predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi menţionate în precontractul de vânzare-cumpărare, respectiv : 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu 2 pompe de distribuţie ; o pompă cu calculator electronic ; o pompă cu calculator mecanic ; o pompă de transvazare.
Cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 alin.(2) C.civ. şi art. 132 C.pr.civ.
Reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. E.S.G. S.R.L. solicitând ca, în cazul în care se va dovedi că această societate este actuala posesoare a bunurilor revendicate, să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul împreună cu toate construcţiile şi bunurile mobile afectate acestora, precum şi să îi predea toate bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi, aşa cum sunt prevăzute în precontractul de vânzare-cumpărare.
Chemata în garanţie S.C. E.S.G. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, precizând că nu are calitate de a sta în faţa instanţei de judecată.
Prin sentinţa civilă 2838 din 23.10.2012, pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Ialomiţa s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, admiterea acţiunii formulată de reclamantă, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul staţie mobilă de carburanţi, situat în comuna Bărcăneşti, obligarea pârâtei să predea reclamantei bunurile din inventarul staţiei mobile de carburanţi menţionate în antecontractul de vânzare-cumpărare, respingerea ca rămasă fără obiect a excepţiei invocată de chemata în garanţie S.C. E.S.G. S.R.L. privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond, analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către pârâtă, a reţinut că la data de 25.03.2008 între reclamanta S.C. I.I.E. SRL, în calitate de vânzător şi S.C. S.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un precontract de vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea staţiei mobile de carburanţi situată la punctul de lucru al vânzătorului din comuna Bărcăneşti, compusă din 2 rezervoare tip container, a 10.000 litri fiecare, cu două pompe de distribuţie, o pompă cu calculator electronic şi o pompă cu calculator mecanic, pompă de transvazare. Preţul vânzării a fost stabilit de părţi la suma de 35.000 euro, plata urmând a se face în trei rate, conform art. 3 din contract, prin transfer bancar, pe baza facturii fiscale emise de vânzător. S-a convenit ca transferul proprietăţii să se facă după încasarea ultimei rate sau la data plăţii integrale a mărfii.
Înscrisurile depuse la dosar probează că reclamanta deţinea respectiva staţie de distribuţie carburanţi în baza autorizaţiei de construire din 18.12.2000, iar terenul în suprafaţă de 2.200 m.p. pe care a fost edificată, a fost concesionat de la Consiliul Local al comunei Bărcăneşti, prin contractul de concesiune din 17.05.2000 încheiat de acesta.
Întrucât S.C. S.C. S.R.L. a dorit punerea în funcţiune cât mai urgentă a staţiei de carburant, părţile au convenit prin precontractul de vânzare-cumpărare menţionat închirierea staţiei de către cumpărător începând cu data de 01.04.2008, pe o perioadă de 14 luni. Înţelegerea părţilor cu privire la închirierea staţiei respective a fost materializată şi prin contractul de închiriere încheiat la data de 08.04.2008, prin care durata contractului a fost stabilită până la data de 08.06.2009. Totodată, s-a prevăzut în contract că subînchirierea bunului este posibilă numai cu acordul locatoarei.
Obiectul precontractului de vânzare - cumpărare a fost completat la data de 01.11.2009, prin protocolul adiţional nr. 2 în care s-a prevăzut că la art. 1 – obiectul contractului se adaugă: „prestarea de servicii şi asistenţă tehnică pentru extinderea capacităţii staţiei mobile de distribuţie carburanţi, întocmirea documentaţiei şi depunerea acesteia la autorităţile judeţene pentru avizarea şi aprobarea funcţionării staţiei de distribuţie carburanţi”, procedându-se şi la modificarea de către părţi a art. 2 – preţul mărfii, astfel : preţul staţiei mobile de distribuţie carburanţi : 30.000 euro ; preţul prestărilor de servicii : 5.000 euro, preţurile neincluzând TVA. În baza precontractului de vânzare-cumpărare reclamanta a emis mai multe facturi fiscale acceptate la plată de către S.C. S.C. S.R.L.
La data de 14.11.2009 între cele două societăţi s-a încheiat procesul-verbal de conciliere nr. 1 privind reeşalonarea plăţilor în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare din data de 25.03.2008 până la data de 31.03.2010, constatându-se că datoria S.C. S.C. S.R.L. către reclamantă, reactualizată la data de 15.11.2009, era de 13.716,6 euro, respectiv 60.353 lei.
Deşi se pretinde de către pârâtă că S.C. S.C. S.R.L. a achitat întreg debitul pe care îl avea faţă de reclamantă în baza precontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.03.2008, instanţa a reţinut că nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, înscrisul depus la dosar de aceasta în vederea probării susţinerilor sale, respectiv „situaţia furnizorilor” nefiind de natură a proba acest aspect. Ca atare, neachitându-se în integralitate preţul precontractului de vânzare-cumpărare, aşa cum S.C. S.C. S.R.L. şi-a asumat obligaţia, rezultă că nu a operat transferul proprietăţii cu privire la staţia de distribuţie carburanţi în patrimoniul acestei societăţii, bunul respectiv rămânând în proprietatea reclamantei. Pe cale de consecinţă, s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa a reţinut că, în cazul acţiunii în revendicare, care este acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, calitatea procesuală pasivă o are cel aflat în această ultimă situaţie.
În cauză, din declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că, cea care se afla, la data sesizării Judecătoriei
Urziceni, în posesia staţiei de distribuţie carburanţi, aflată în proprietatea reclamantei, era S.C. M. S.R.L, aspect confirmat şi prin adresa din 05.07.2011 a S.C. E. S.A., potrivit cu care societatea pârâtă are calitatea de consumator de energie electrică pentru locul de consum Staţie Peco. În şedinţa publică din 23.10.2012, apărătorul pârâtei a recunoscut că în prezent staţia în litigiu se află în posesia S.C. M. S.R.L. Pe cale de consecinţă, instanţa a respins ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, instanţa a avut în vedere că, deşi pârâta pretinde că S.C. S.C. S.R.L. i-a transmis proprietatea asupra staţiei respective, sens în care a depus factura fiscală din 18.11.2009, afirmaţia nu a fost primită întrucât dreptul de proprietate nu a făcut parte din patrimoniul S.C. S.C. S.R.L., astfel că aceasta societate nu putea să transmită ceea ce nu avea.
Având în vedere că reclamanta a făcut dovada atât a faptului că este proprietara staţiei de distribuţie carburanţi, cât şi a faptului că pârâta este posesoarea bunului, în condiţiile în care pârâta nu a probat că are un titlu valabil de proprietate asupra staţiei de distribuţie carburanţi, instanţa a admis acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta şi chemata în garanţie.
Prin încheierea din 04.06.2013 Curtea de apel a calificat calea de atac drept apel, analizând susţinerile părţilor ca fiind făcute sub regimul juridic al acesteia.
Prin decizia civilă nr. 297 din 24.09.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă au fost admise apelurile formulate de pârâtă şi chemata în garanţie împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, dispunându-se desfiinţarea în tot a sentinţei atacate şi, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 a constatat operată suspendarea de drept a judecării cauzei, în stadiul procesual al judecării în fond.
În pronunţarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că, indiferent de calificarea acţiunii introductive, faţă de obiectul derivat (material) vizat, drept acţiune mobiliară sau imobiliară (sub acest aspect susţinerile părţilor fiind vădit contradictorii), relevant este că acţiunea are natura unei acţiuni în revendicare, urmărind, drept consecinţă afirmarea calităţii de proprietar a reclamantului şi recâştigarea posesiei asupra unor bunuri pretins deţinute de pârâtă sau, în subsidiar, chemată în garanţie.
S-a reţinut că art. 36 din Legea nr.85/2006 nu vizează neapărat o protecţie a debitorului insolvent, ci o protecţie a normelor procedurale ale procedurii insolvenţei, care să garanteze egalitatea şi corectitudinea concursului între creditorii aceluiaşi debitor, care sunt obligaţi să-l urmărească/execute în limitele Legii nr.85/2006, iar nu fiecare separat. În acest fel se garantează participarea fiecărui creditor la îndestularea din activul patrimonial al debitorului (cu rol de gaj general pentru toţi creditorii). Or, în speţă, conform extrasului ORC depus încă de la 19.11.2011, pe când cauza se afla pe rolul primei instanţe de fond, pârâta S.C. M. S.R.L. se afla în procedura insolvenţei. În aceste condiţii, o acţiune care are ca scop scoaterea din patrimoniul acesteia a unor bunuri era suspendată de drept, instanţa având obligaţia să o constate din oficiu.
Instanţa de apel a reţinut că Tribunalul Ialomiţa după constatarea competenţei sale materiale, faţă de obiectul cererii introductive, trebuia să facă aplicarea normei legale, în sensul constatării operării suspendării de drept a judecării cauzei, raporturile juridice de conflict dintre părţi urmând a trece în sarcina de soluţionare a judecătorului sindic spre a fi guvernate de legislaţia specială. A accepta orice soluţie contrară, în sensul de a trece la judecarea cauzei şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor corelative invocate de părţi ar însemna, pe lângă încălcarea cel puţin implicită a competenţei funcţionale a judecătorului-sindic şi o eludare a posibilităţii de apărare în contradictoriu a drepturilor lor, acordată de Legea nr.85/2006 tuturor creditorilor unui debitor insolvent, iar nu numai celui ce revendică anumite bunuri mobile/imobile, pretins aflate în patrimoniul pârâtului insolvent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală întrucât instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanţa de apel, deşi s-a lămurit în legătură cu faptul că acţiunea promovată este o acţiune reală, în revendicare, deşi articolul mai sus menţionat se referă la acţiunile personale (acţiuni pentru realizarea creanţelor), totuşi, a hotărât în mod greşit că articolul respectiv s-ar aplica şi acţiunii în revendicare.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanţei de apel, în sensul respingerii apelurilor formulate şi menţinerii sentinţei pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a constatat recursul ca fiind întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Conform prevederilor art. 36 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale."
Înalta Curte reţine că prin aceste dispoziții speciale, legiuitorul a avut în vedere ca toate acțiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanțelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii sa-şi realizeze creanţa în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolventei.
Astfel, măsura stabilită prin art. 36 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.
Soluţia legislativă a suspendării de drept reglementată de art. 36 nu vizează însă toate acţiunile, indiferent de natura lor pe care debitorul falit le are, ci doar a celor personale vizând realizarea creanțelor împotriva falitului ca o necesitate a asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre debitor şi alte persoane neimplicate în procedura insolvenţei, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 paragraful 1 din CEDO.
În speță, acţiunea în revendicare care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, nu este o acțiune în realizarea creanței împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr.85/2006, fiind o acțiune prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real şi nu a unui drept de creanţă asupra pârâtei SC M. SRL, în privinţa căreia s-a declanşat procedura insolvenţei.
Argumentul instanţei de apel potrivit căruia soluţia îmbrăţişată ar fi şi consecinţa respectării competenţei funcţionale a judecătorului sindic nu poate fi reţinut întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 face trimitere neechivocă la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar, precum şi la cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, iar în cauză nu se identifică atare procese şi cereri care să decurgă din măsurile dispuse în cursul derulării procedurii insolvenţei.
În consecinţă, se reţine că în mod eronat s-a apreciat asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei pe parcursul procedurii insolvenţei atât timp cât obiectul prezentei acţiuni nu urmăreşte realizarea vreunei creanţe asupra societății pârâte faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.
Drept urmare, pentru considerentele expuse, reţinând că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale, ceea ce face aplicabil motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (5) C.pr.civ. a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.