Condițiile de valabilitate a tranzacției. Incapacitatea uneia dintre părți de a dispune cu privire la bunul tranzacționat. Nelegalitatea hotărârii prin care a fost consfințită o astfel de convenție.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Contracte speciale. Tranzacția.
Index alfabetic : imobil
- tranzacție
- drept de administrare
- drept de proprietate
- act de dispoziție
NCPC, art. 868, art.870, art.2267 – 2278
Analiza condiţiilor de valabilitate a tranzacţiei, implică, în mod inevitabil, verificarea dreptului părților de a încheia tranzacţia, care presupune, prin natura acestei operaţiuni, dreptul de dispoziţie asupra unor bunuri.
Ca atare, dacă una din părți are calitate de administrator al bunului și, deci, nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, iar verificarea legalităţii tranzacţiei încheiate de părţi pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenţei părţilor în proces şi nu din perspectiva cerinţelor legale pentru încheierea actului juridic în discuţie, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2268 alin. (1) și art. 2271 NCC.
Secția I civilă, decizia nr. 1166 din 8 aprilie 2014
Prin acţiunea formulată la 25.04.2006 pe rolul Judecătoriei Beiuş, reclamanta Episcopia Greco-catolică O. a formulat o acţiune în revendicare împotriva pârâţilor UM013xx B., Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul local al municipiului Beiuş şi Primăria municipiului Beiuş, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la eliberarea şi lăsarea în proprietate şi paşnică folosinţă a imobilului cu nr. top. 253/1 reprezentând o casă, curte de 1630 mp, în intravilan, deţinute de pârâţi fără titlu. S-a mai solicitat obligarea pârâţilor să se abţină pe viitor de la orice act de tulburare a posesiei şi folosinţei imobilului proprietatea reclamantei.
Judecătoria Beiuş prin sentinţa civilă nr. 1394 din 10.11.2006 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.Ap.N., a admis acţiunea împotriva pârâţilor şi i-a obligat pe primii trei pârâţi să elibereze imobilul cu nr. top. 253/1 din c.f. nr. 2233 Beiuş, casă şi curte în intravilan proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
Sentinţa nr. 1394 din 10.11.2006 a fost desfiinţată în totalitate prin decizia civilă nr. 749/A din 13.11.2007 şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Primind cauza spre rejudecare Judecătoria Beiuş prin încheierea din 19.03.2008 a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că pârâtul M.Ap.N. a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, şi anume Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta prin cererea din 25.04.2008, şi-a completat acţiunea chemând în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice în calitate de pârât.
Judecătoria Beiuş prin sentinţa civilă nr. 508 din 8.04.2009 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Oradea, competent să soluţioneze cauza de natură civilă, având un obiect evaluabil în bani (932.398,69 lei construcţie şi 684.866 lei terenurile).
Tribunalul Bihor prin sentinţa civilă nr. 72 din 10 martie 2010 a admis în parte acţiunea reclamantei în contradictoriu cu M.Ap.N., UM014xx Z. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat pe aceşti pârâţi să elibereze în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilul cu nr. top. 253/1 din c.f. nr. 2233 Beiuş. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a se abţine pe viitor de la orice acte de contestare în posesie ori folosinţă a imobilului. A fost respinsă excepţia insuficienţei timbrării şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor UM B., Primăria municipiului Beiuş şi Consiliul Local Beiuş şi a fost respinsă acţiunea faţă de aceştia.
S-a reţinut pe fondul cauzei că imobilul cu nr. top. 253/1 Beiuş, casă şi curte de 1630 mp în intravilan, constituie proprietatea tabulară a reclamantei, în baza sentinţei civile nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş.
În raport de situaţia ce rezultă din cartea funciară a imobilului s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 94/2000. S-a respins astfel excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, s-a constatat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.
S-a constatat că pârâţii Primăria municipiului Beiuş şi Consiliul local nu exercită posesia asupra bunului revendicat şi ca urmare nu au calitate procesuală pasivă.
Din adresa din 12.10.2006 emisă de UM 013xx B. s-a reţinut că imobilul a fost trecut din folosinţa şi administrarea UM 013xx B. în folosinţa şi administrarea UM 014xx Z., împrejurare în raport de care s-a constatat că pârâta UM 013xx B. nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul revendicării s-a constatat că reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în urma unei hotărâri judecătoreşti pronunţată la o dată anterioară emiterii H.G. nr. 2060/2004 (prin care s-a constatat că imobilul în discuţie se află în domeniul public al statului, având o valoare de inventar de 642.866 lei, potrivit anexei nr. 4 la acest act normativ).
S-a mai constatat că H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 215/A din 15.11.2011 a admis apelurile formulate împotriva sentinţei Tribunalului Bihor de pârâţii M.Ap.N. şi Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român reprezentat de D.G.F.P. Bihor. S-a luat act de tranzacţia încheiată la 3.10.2013 între reclamantă şi pârâţii M.Ap.N. prin Direcţia pentru relaţii cu Parlamentul şi asistenţă juridică, pentru UM 014xx Z. şi UM 013xx B., cu conţinutul arătat în dispozitivul hotărârii.
Tranzacţia a fost consfinţită împreună şi cu schiţa de identificare şi dezmembrare a imobilului.
A fost respinsă acţiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bihor pentru lipsa de calitate procesuală pasivă şi au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin deciziei Curţii de Apel Oradea.
Această decizie a fost casată prin decizia nr. 7565 din 12.12.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului, pentru ca instanţa să verifice condiţiile de valabilitate a convenţiei încheiate de părţi sub numele tranzacţie, pentru a se stabili care era regimul juridic al terenului la momentul când s-a luat act de tranzacţie şi pentru a se identifica titularul dreptului de dispoziţie asupra imobilului, aspect care trebuia clarificat prin verificarea calităţii procesuale pasive a statului.
S-a mai reţinut şi că pentru a se putea lua act de tranzacţie era necesară obţinerea unei autorizaţii administrative potrivit Legii nr. 50/1991, în raport de împrejurarea că în tranzacţie se vorbeşte despre edificarea unui gard despărţitor cu fundaţie, ceea ce presupune şi modificarea proprietăţii tranzacţionate.
Instanţa de recurs a constatat că în măsura în care nu se poate lua act de tranzacţie instanţa va proceda la soluţionarea apelurilor cu care a fost investită.
Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 40 din 20.06.2013, rejudecând cauza, a admis apelurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Bihor şi M.Ap.N. reprezentat prin Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru UM 014xx Z. şi UM 01xx B. A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea împotriva Ministerului Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia şi s-a luat act de tranzacţia încheiată între reclamantă şi pârâtul M.Ap.N. pentru UM 014xx Z., care a fost consfinţită în întregime în termenii arătaţi în dispozitivul deciziei. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a constatat următoarele:
Imobilul în litigiu - având nr. top. 253/1, înscris iniţial în coala de carte funciară nr. 1 Beiuş casă şi curte în intravilan în suprafaţă de 473 stânjeni (1630 mp) foaia A nr. II 3 - a format dreptul de proprietate al intimatei reclamante, iar la data de 6.12.1949 prin încheierea de întabulare nr. 4128 la foaia B nr. 19 s-a înscris menţiunea că imobilul se transcrie în altă coala de carte funciară, nr. 2233 Beiuş, în favoarea Ministerului Telecomunicaţiilor.
Prin sentinţa civilă nr. 507 din 31.03.2004 pronunţată de Judecătoria Beiuş, s-a dispus anularea încheierii de întabulare sus menţionate şi a înscrierilor din coala de carte funciară nr. 2233 Beiuş, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în favoarea Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică O. S-a apreciat astfel că, atâta timp cât nu a fost desfiinţat dreptul de proprietate al Episcopiei, orice discuţii referitoare la proprietate sunt inadmisibile.
S-a reţinut că acţiunea a fost promovată de intimata reclamantă în baza dreptului comun ca o acţiune în revendicare, ca urmare a faptului că imobilul în litigiu a redevenit în proprietatea sa de carte funciară în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, astfel că s-a considerat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 94/2000.
Art. 2 din acest act normativ se referă doar la imobilele - terenuri şi construcţii – preluate abuziv, indiferent de destinaţie şi care erau deţinute la data intrării în vigoare a acestuia de o regie autonomă, societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul este acţionar majoritar. S-a constatat că imobilul în litigiu nu intră în această categorie fiind în administrarea M.Ap.N. potrivit deciziei din 16.04.1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, excepţia de inadmisibilitate fiind corect respinsă de instanţa de fond.
Având în vedere împrejurarea că din anul 2004, imobilul a revenit în proprietatea intimatei recurente, neexistând un act de expropriere, apărările Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul că acesta s-ar afla în domeniul public potrivit adresei din 26.09.2006, au fost apreciate ca nefondate faţă şi de prevederile art. 33 din DL nr. 165/1938, a Legii nr. 7/1996, conform cu care cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul aceluia ce l-a dobândit.
Critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de anulare a acţiunii ca netimbrată, a fost respinsă ca nefondată. Conform Legii nr. 455/2006, acţiunile şi cererile formulate de acestea pentru revendicare construcţiilor şi terenurilor aferente sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar. Pe de altă parte, s-a mai constatat că scutirea de la plata acestora este reglementată şi de art. 15 alin. (1)-(2) din Legea nr. 146/1997.
În raport de împrejurarea că imobilul în litigiu se află în posesia şi patrimoniul M.Ap.N., potrivit inventarului bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de M.Ap.N., aprobat prin HG nr. 2060/2004, s-a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Ca urmare, s-a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut contrariul, astfel că au fost găsite întemeiate criticile formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, ca urmare, apelul acestui pârât a fost admis şi a fost schimbată sentinţa în sensul respingerii acţiunii faţă de acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a conchis că în speţă are calitate procesuală pasivă doar M.Ap.N. şi în reprezentarea unităţilor militare, şi deci tranzacţia încheiată la data de 03.10.1211 între acestea şi reclamantă îndeplineşte cerinţele impuse de art. 271 – 273 C.proc.civ. şi se impune a se lua act de aceasta şi de a fi consfinţită în întregime, cu atât mai mult cu cât înţelegerea profită Statului Român căruia i s-a cedat gratuit 398 mp teren.
Conform art. 296 C.proc.civ. instanţa de apel a admis apelul declarat de M.Ap.N. reprezentat prin Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică pentru UM 014xx Z., a schimbat în parte sentinţa şi a luat act de tranzacţie.
Împotriva deciziei nr. 40/2013 A din 20.06.2013 a Curţii de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ. Criticile au fost structurate în şase puncte.
La pct. I s-a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală întrucât reclamanta nu putea să intre în posesia unui bun care aparţine domeniului public al Statului prin nici o cale legală şi nici să încheie vreo tranzacţie, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului.
În acest sens recurentul a invocat adresa sa din 26.09.2006 pentru a demonstra natura juridică de bun aflat în domeniul public al statului, statul preluând acest bun prin Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, drept de proprietate înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 4128 din 6.11.1949.
Soluţia instanţei a fost criticată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ca urmare, M.Ap.N., care are bunul în administrare, nu are asupra lui un drept de dispoziţie, drept rezervat numai titularului dreptului de proprietate, Statul Român.
S-a mai criticat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 cât priveşte efectul înscrierilor în cartea funciară, care sunt declarative şi nu constitutive, împrejurare în raport de care prin sentinţa civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuş nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, cum greşit a reţinut instanţa. Deşi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin sentinţa invocată, recurentul a arătat că la dosar nu există acte care să ateste proprietatea reclamantei asupra imobilului.
Recurenta a susţinut că potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale dobândite de stat prin expropriere sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Or la data anulării încheierii de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. 253/1 şi a înscrierii de sub B 1 din CF 2233 Beiuş, Statul Român era proprietarul de drept al imobilului revendicat.
S-a mai arătat că art. 39 din Legea nr. 7/1996 stabileşte că hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
Ca urmare, s-a invocat lipsa de opozabilitate a acestei hotărâri atât faţă de M.Ap.N., ca titular al dreptului de administrare, cât şi faţă de Statul Român ca titular al dreptului de proprietate, care nu a fost parte în dosarul nr. 262/2004.
S-a invocat faptul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 358/1948 care în art. 2 a stabilit că averea mobilă şi imobilă aparţinând departamentelor şi instituţiilor cultului greco-catolic revine Statului Român.
Ca urmare, bunul în discuţie a intrat în domeniul public al statului, în administrarea Ministerului Comunicaţiilor, fiind înscris în cartea funciară prin Încheierea nr. 4128 din 6.11.1949.
Cât priveşte efectele sentinţei nr. 507/2004, recurenta a adus o serie de critici hotărârii şi a susţinut că înscrierea în cartea funciară a acestei hotărâri nu îi conferă puterea de titlu de proprietate, fiind făcută după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, fiind necesar a se face distincţie între efectul constituirii de drepturi reale al înscrierii în CF prevăzut de art. 17 şi 18 din D.L. nr. 115/1938.
Recurentul a susţinut că reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să contrazică titlul statului (dobândit în baza unui act normativ, Decretul nr. 358/1948), astfel că prin decizia civilă nr. 215 din 15.11.2011, Curtea de Apel în mod eronat a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei este sentinţa civilă nr. 507/2004 şi că potrivit înscrierilor de carte funciară proprietară este reclamanta şi nu Statul Român. Dacă s-ar admite o atare situaţie de drept, reclamanta ar avea la îndemână o acţiune în tulburare de posesie şi nu de revendicare.
La pct. II din recurs s-a criticat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, soluţie pronunţată, în opinia recurentului, cu încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 94/2000, act normativ incident în cauză faţă de împrejurarea că bunul face parte din domeniul public al statului.
S-a invocat decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că nu există opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, dreptul civil.
În ipoteza în care bunul nu se poate restitui în natură, potrivit art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 reclamantei i se cuvin despăgubiri băneşti acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
La pct. III din recurs, referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice recurentul a făcut precizarea că nu trebuie confundată lipsa calităţii de reprezentant cu lipsa calităţii procesuale pasive.
Recurentul a arătat că Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată nu în nume propriu ci ca reprezentant al Statului Român pentru considerentul că acesta este titularul dreptului de proprietate. Ca urmare, calitatea procesuală pasivă aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu Ministerului în nume propriu.
S-a susţinut că faptul că M.Ap.N. întocmeşte inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi administrate de acesta, nu are nici o relevanţă în prezentul litigiu, care priveşte dreptul de proprietate, întrucât obiectul acţiunii este revendicarea imobiliară a unui bun aflat în domeniul public al statului.
S-a invocat art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit căruia în litigiile privitoare la dreptul de administrare în instanţă, titularul acestui drept va sta în nume propriu, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei care este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. În alin. (5) al aceluiaşi articol se spune expres să în litigiile privitoare la alin. (4) statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
S-a criticat motivarea instanţei de apel bazată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea M.Ap.N. care a stat la baza argumentării admiterea excepţiei.
Recurentul a susţinut că dispoziţiile citate nu sunt incidente în cauză întrucât acestea privesc apărarea de către M.Ap.N. a drepturilor şi intereselor proprii iar nu pe cele ale Statului Român.
S-a criticat astfel decizia Curţii de Apel prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
La pct. IV din recurs s-a criticat soluţia Curţii de apel pentru contradicţia între considerente în care se face trimitere la calitatea de intervenient a Ministerului Finanţelor Publice, iar pe de altă parte se analizează calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în raport de faptul că imobilul se află în posesia şi patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale, potrivit inventarului bunurilor din domeniul public al statului întocmit de M.Ap.N., deşi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost atras în
proces tocmai de M.Ap.N. şi introdus în cauză ca titular al dreptului de proprietate.
Motivarea Curţii de apel a fost apreciată ca superficială, hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină, atunci când s-a statuat că M.Ap.N. este proprietarul imobilului, deşi acest pârât a fost cel care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de proprietar, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi câtă vreme acesta exercită doar un drept de administrare care implică posesia, dar nu şi dreptul de a dispune asupra bunului.
Ca urmare, s-a criticat ca nelegală măsura consfinţirii tranzacţiei încheiate cu reclamanta de pârâtul M.Ap.N., care are doar un drept de administrare asupra imobilului, deşi titularul dreptului de proprietate, Statul Român, a fost introdus în cauză în această calitate.
La punctul V din recurs s-a invocat nerespectarea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 7565 din 12.12.2012 pronunţată de ICCJ atât asupra modului în care instanţa de recurs a dezlegat problemele de drept invocate pe calea recursului cât şi sub aspectul administrării de probe.
Deşi s-au redat în întregime motivele care au condus la casarea deciziei nr. 215/2011 a Curţii de Apel Oradea, în rejudecarea apelurilor, curtea de apel a lăsat nesoluţionată întreaga situaţie expusă de instanţa de recurs cu privire la: verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a „Convenţiei” (legalitatea înţelegerii dintre părţi pentru ca prin tranzacţie să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii); stabilirea regimului juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacţie, şi cine are dreptul de dispoziţie asupra imobilului (prin verificarea şi calităţii procesuale a statului; verificarea existenţei autorizaţiei administrative potrivit Legii nr. 50/1991 pentru edificarea unui gard despărţitor cu fundaţie, cum rezultă din tranzacţie, lucru care presupune modificarea proprietăţii tranzacţionate; analizarea celorlalte critici din recurs, asupra căreia instanţa de control judiciar nu s-a mai pronunţat, motivat de faptul că vor fi analizate în rejudecarea apelurilor; neadministrarea probelor necesare în sensul celor expuse în hotărârea de casare şi nici a mijloacelor de apărare invocate de pârâţi.
La pct. VI din recurs s-a invocat nerespectarea art. 2 din Legea nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru care se stabilesc diferenţial, după cum obiectul cererii este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege. S-a arătat că s-a ignorat faptul că acţiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun, art. 480 C.civ., nu este scutită de taxa judiciară de timbru şi de timbru judiciar potrivit art. 2 amintit, care este
incident în cauză. Nefiind timbrată, se impunea anularea acţiunii în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 146/1997.
În concluzie recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde o motivare contradictorie, prin care s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, hotărârea fiind lipsită de temei.
S-a solicitat admiterea apelului, modificarea deciziei de apel în sensul constatării calităţii procesuale a Statului Român în calitate de titular al imobilului, şi respingerea cererii de a se lua act de tranzacţia încheiată la 3.10.2011 şi respingerea în totalitate a acţiunii.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate s-a constatat, în raport de actele şi lucrările dosarului, că decizia atacată este nelegală pentru considerentele ce urmează.
Potrivit îndrumărilor, date de instanţa de recurs, într-un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 7565/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 315 C.proc.civ., instanţa de trimitere avea îndatorirea de a verifica convenţia intitulată tranzacţie, prin care părţile au înţeles să stingă litigiul dintre ele.
Analiza implica, în mod inevitabil, verificarea dreptului pârâtului M.Ap.N. – a cărui calitate de administrator este necontestată – de a încheia tranzacţie care presupune, prin natura acestei operaţiuni, dreptul de dispoziţie asupra unor bunuri. Această analiză, din perspectiva semnalată, nu se regăseşte, după rejudecarea cauzei, în considerentele deciziei instanţei de apel instanţei de apel.
Instanţa de apel a examinat tranzacţia exclusiv din perspectiva părţilor - reclamanta şi M.Ap.N. - care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Nu s-a examinat însă tranzacţia încheiată din perspectiva dispoziţiilor referitoare la calitatea părţilor de a dispune de bunul tranzacţionat.
În cauză pârâtul M.Ap.N. are calitate de administrator al bunului, poziţie susţinută de acesta pe tot parcursul procesului în diferitele sale etape jurisdicţionale – calitate în virtutea căreia s-a opus la admiterea acţiunii reclamantei, invocând calitatea de proprietar a Statului Român şi indicând titularul dreptului de proprietate printr-o cerere depusă la dosar, de constatare a titularului dreptului de proprietate formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Condiţiile de valabilitate ale tranzacţiei încheiate de părţi după intrarea în vigoare a noului Cod civil,
se vor aprecia prin raportare la noile reglementări ale acestui act normativ şi care, de altfel, preia regulile
consacrate de vechiul Cod civil în art. 1704 şi urm.
Potrivit art. 870 NCC apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului iar potrivit art. 868 alin. (2) titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire. Noul Cod civil reglementează tranzacţia în art. 2267 – 2278.
Art. 2268 alin. (1) - prohibă posibilitatea de a tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii.
Art. 2271 impune părţilor, pentru a putea tranzacţiona, să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona în condiţiile prevăzute de lege.
Or, în cauză pârâtul, M.Ap.N., nefiind titularul dreptului de proprietate - având numai administrarea bunului - nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, în calitatea cu care acesta deţine bunul, iar în cauză instanţa nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor cerute pentru o parte în proces de a încheia acte de dispoziţie şi nici de o eventuală situaţie specială în care s-ar afla pârâtul în discuţie care să-i permită a atare operaţie juridică.
Ca urmare, neputându-se consfinţi în termenii prevăzuţi de lege tranzacţia încheiată de o persoană care nu îndeplineşte condiţiile impuse şi în lipsa unei examinări a cauzei sub acest aspect, hotărârea este nelegală, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor mai sus indicate.
Se observă că verificarea legalităţii tranzacţiei încheiate de părţi pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenţei părţilor în proces şi nu din perspectiva cerinţelor legale pentru încheierea actului juridic în discuţie.
Cu toate acestea, instanţa nu a lămurit unele inadvertenţe importante, strecurate, din lipsă de cercetare, în decizie. Deşi M.Ap.N. formulează o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate şi, pentru acest motiv, este introdus în cauză Ministerul Finanţelor Publice, regimul juridic al bunurilor tranzacţionate, pentru stingerea litigiului nu este lămurit.
Se confirmă prin puterea şi efectele unui act jurisdicţional, în acest mod, o situaţie neobişnuită :
împotriva pârâtului, titular al dreptului, introdus în cauză pentru această calitate, este respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale pasive, deşi nu i se contestă dreptul de proprietate asupra bunului, dar se consfinţeşte o înţelegere de stingere a litigiului, la care participă pârâtul care şi-a declinat calitatea de titular al bunului.
Ca urmare, se constată că în cauză se impune în temeiul art. 312 alin. (2) C.proc.civ. admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, împrejurările de fapt sub aspectele semnalate, nefiind pe deplin stabilite pentru ca în cauză competenţa de pronunţare asupra fondului pricinii să revină Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 314 C.proc.civ.
În acest sens instanţa de apel va examina şi celelalte critici formulate în recurs, incidente problemei principale ridicate în cauză – legalitatea stingerii litigiului dintre părţi din perspectiva condiţiilor legale impuse pentru întocmirea unui asemenea act.
Cât priveşte critica referitoare la neverificarea de către curtea de apel a existenţei unei autorizaţii administrative, prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru ridicarea unui gard despărţitor, sunt de observat următoarele:
Critica nu poate fi privită de sine stătător ci numai integrată în cadrul criticilor referitoare la verificarea termenilor în care a fost încheiată tranzacţia (cum a şi fost invocată prin cererea de recurs), pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute de lege pentru stingerea litigiului dintre părţi, analiza instanţei urmând a se face atât din perspectiva participanţilor la proces, în măsură să dispună asupra celor negociate cât şi din
perspectiva naturii obligaţiilor asumate şi a modalităţii de asumare a acestora, în limitele cerinţelor legale.
Legea nr.50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii instituie regula potrivit căreia executarea unor asemenea lucrări „este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi , la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren şi/sau construcţii – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.” Legea se ocupă în detaliu de procedura de urmat pentru obţinerea unui asemenea document, inclusiv de valabilitatea, prelungirea şi, după caz, modificarea lui.
Aducerea la îndeplinire a obligaţiilor inserate într-o tranzacţie, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face instanţa la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părţilor să poată fi aduse la îndeplinire în termenii şi condiţiile legii. Pentru cazul dedus judecăţii, cenzura ţine de termenii în care textul a fost redactat. Instanţa este ţinută, ca în cadrul cenzurii pe care o face tranzacţiei, să verifice dacă pentru o obligaţie de ridicarea unei construcţii a fost emisă o asemenea autorizaţie, numai în ipoteza în care părţile au prevăzut în cuprinsul înţelegerii că obligaţia a fost deja îndeplinită. Această din urmă situaţie nu s-a identificat în cauză, nefiind identificată, potrivit celor anterior arătate, nici subiectul unei asemenea obligaţii, din perspectiva calităţii procesuale.
Celelalte probleme puse în discuţie în recursul formulat de pârât împotriva deciziei nr. 40/2013 a Curţii de Apel Oradea vor fi examinate în măsura incidenţei lor în raport de modul de rezolvare a cauzei.
Nu a fost primită, fiind respinsă ca neîntemeiată, critica referitoare la greşita respingere a excepţiei netimbrării acţiunii.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condiţiile legii a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revindicare care privesc construcţiile şi terenurile aferente sau terenurile libere situate în intravilanul localităţilor precum şi cele pentru constatarea existenţei drepturilor de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.
Art. 15 al. 1 din Legea nr. 146/1997: când capetele de cerere au fost diferite se datorează taxă pentru fiecare.
Sunt scutite de taxe judiciare de timbru actele şi cererile inclusiv pentru exercitarea căilor de atac referitoare la:
- lit. p) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi speciale scutiri de taxă judiciară de timbru.
- lit. n) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. OUG nr. 80/2013 (Legea nr. 80/2013) – care se referă la aplicarea măsurii pentru sprijinirea persoanelor afectate de problema preluării imobilelor care a abrogat Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reia vechile dispoziţii ale legii.