Dispoziție de restituire în natură emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acțiune în constatarea nulității formulată de un terț. Determinarea competenței materiale în raport cu normele de drept comun.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.
Index alfabetic : decizie/dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001
- nulitate
- conflict negativ de competență
Legea nr. 10/2001, art. 25, art. 26
C.proc.civ. din 1865, art. 2
În situaţia în care o dispoziţie emisă în favoarea persoanei îndreptăţită la masuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001 este atacată de către o terţă persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalităţii şi valabilităţii acesteia se va putea face în condiţiile dreptului comun şi în nici un caz în condiţiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar daca terţa persoană ar susţine şi emite pretenţii proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziţiei atacate.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar persoana în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziţie, o poate ataca în instanţă în condiţiile art.26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, competenţa materială de soluţionare revenind în prima instanţă tribunalului.
Ca atare, cum normele de competenţă de excepţie sunt de strictă interpretare, în lipsa unor dispoziţii speciale, derogatorii de la dispoziţiile de drept comun în materie de competenţă, competenţa de soluţionare în prima instanţă a acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute introdusă de terţi împotriva deciziilor emise în baza Legii nr.10/2001, aparţine instanţei competente potrivit dreptului comun care se determină în raport de valoarea obiectului dedus judecății, având în vedere caracterul său patrimonial
Secția I civilă, decizia nr. 1883 din 12 iunie 2014
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 23.06.2011, reclamantul Primarul sectorului 3 a chemat în judecata pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, C.M. şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 13249 din 16.11.2010, emisă de Primarul General, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea cesionarei C.M., terenul în suprafaţă de 2249,34 mp situat în Bucureşti, totodată a solicitat rectificarea cărții funciare şi radierea încheierii de carte funciară individuală nr.120907 din 26.01.2011, a extrasului de carte funciară individuală cu nr. 108416, precum şi a nr. cadastral 12580.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115-118 C.proc.civ., prevederile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr.213/1998, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr. 348/2004, precum şi Legea nr. 7/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 9635 din data de 30.05.2012, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, judecătoria a reţinut că, față de decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, judecătoria nu este competentă să soluţioneze litigiile determinate de refuzul persoanelor juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură, ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. A mai motivat Înalta Curte că, astfel cum s-a arătat în decizia nr. IX din 20.03.2006, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.
Aplicând aceleaşi raţiuni de simetrie şi la speţă, care are ca obiect nulitatea absolută a deciziei de restituire în natură a imobilului şi prin care se contestă modul în care a fost soluţionată notificarea adresată de pârâta C.M. în baza Legii nr. 10/2001, competenţa nu poate aparţine decât Tribunalului Bucureşti. Printr-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situaţia în care o contestaţie formulată de "persoana îndreptăţită" împotriva deciziei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură să fie judecată de tribunal, iar o contestaţie formulată de o terţă persoană împotriva unei decizii de admitere a restituirii în urma notificării să fie soluţionată de judecătorie, deşi controlul de legalitate al instanţei se refera tot la aplicarea prevederilor
Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 243 din data de 24.02.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei, în favoarea judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti iar, în consecinţă, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului, potrivit art. 22 alin. (2) C.proc.civ.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilesc o competenţă materială specială în favoarea tribunalului, în situaţia în care persoana care pretinde a fi îndreptăţită formulează contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură. S-a mai reţinut că, astfel după cum rezultă din economia Legii nr. 30/2001, competenţa materială specială, derogatorie de la normele de drept comun, trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se aplică numai în condiţiile strict descrise de acest act normativ, reglementările sale neputând fi extinse, pe cale de interpretare, şi la alte categorii de litigii, în speţă reclamantul neavând calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că nu poate fi interpretată prin analogie decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în RIL, cu privire la oricare acţiuni în legătură cu Legea nr. 10/2001, deoarece decizia a ţinut seama de argumentul a fortiori - qui potest plus, potest minus, cu privire la procedura prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, argument neaplicabil în speţă.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, este vorba despre un litigiu având un obiect patrimonial, privind constatarea nulităţii unui act juridic, motiv pentru care competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină raportat la valoarea obiectului litigiului. Potrivit propriei aprecieri a reclamantului exprimată la data de 13.11.2013, necontestată de pârâţi, valoarea obiectului cauzei este de 299.754 lei, ce determină competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 36 F din data de 7.04.2014, Curtea de Apel Bucureşti, analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria sectorului 3 şi Tribunalul Bucureşti, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
A reţinut curtea de apel că obiectul acţiunii introductive de instanţă, în raport de care se stabileşte
instanţa competentă material să soluţioneze acţiunea, îl reprezintă cererea privind constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 13249/2010, emisă de Primarul General în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată de Primarul Sectorului 3, terţ, atât în raport cu emitentul, cât şt cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură.
Curtea de apel a reţinut că textul art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede expres că doar persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii poate ataca dispoziţia emisă în temeiul legii speciale la tribunal - secţia civilă. Per a contrario, toate celelalte persoane care contestă o asemenea dispoziţie se adresează instanţei în condiţiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ.
Pe de altă parte, curtea a reţinut că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Cum decizia sau dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, competenţa materială de soluţionare a acţiunii în anulare promovată de reclamant, care invocă încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului, aparţine judecătoriei.
Pârâta C.M. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate şi stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului.
Recurenta a invocat faptul că, deşi Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă privind competenţa materială pentru a soluţiona cauza în situaţia în care o altă persoană decât persoana îndreptăţită atacă dispoziţia emisă în baza legii speciale, iar art. 1 C.proc.civ. consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor, în acelaşi timp, art. 1 C.proc.civ. consacră prin teza „date prin lege în competenţa altor instanţe", o excepţie de la regula competenţei generale a judecătoriei.
S-a apreciat că, în mod corect, a reţinut Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, că acţiunea în constatarea nulităţii dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată de un terţ, trebuie să aibă acelaşi regim juridic cu cel al contestaţiei formulate de persoana îndreptăţită, iar, prin urmare, controlul de legalitate trebuie să aparţină tot tribunalului.
Recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 C.proc.civ., în temeiul cărora tribunalul judecă
în procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia partajului succesoral, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor în materia fondului funciar.
Recurenta a susţinut că cererea promovată este evaluabilă în bani şi nu se înscrie în excepţiile de la regula prevăzută de art. 2 pct. 1 C.proc.civ., iar, potrivit concluziilor scrise depuse la data de 17.02.2014, la Tribunalul Bucureşti, din valorilor orientative înscrise în ghidul notarilor publici pentru anul 2013, se reţine valoarea unui metru pătrat pentru zona în care se încadrează terenul restituit în natură de 436 EUR/mp, iar globală, pentru terenul în suprafaţă de 2,249,34 mp, de 980.712,24 EUR, respectiv de 4.413.205,08 lei în echivalent, calculată la cursul oficial al BNR din 17.02.2014, de 4,5 lei/EUR.
Examinând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Pe cale de consecinţă, doar persoana îndreptăţită la masuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziţie, poate ataca în instanţă, în condiţiile art.26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care competenţa materială de soluţionare revine, în primă instanţă, tribunalului.
În schimb, în situaţia în care o dispoziţie emisă în favoarea unei persoane îndreptăţită la masuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001 este atacată de către o terţă persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalităţii şi valabilităţii acesteia se va putea face în condiţiile dreptului comun şi în nici un caz în condiţiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar daca terţa persoană ar susţine şi emite pretenţii proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziţiei atacate.
Se mai observă că decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL a avut o cu totul altă ipoteză de aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) C.proc.civ., pentru situaţia refuzului de a emite decizia sau dispoziţia de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu îşi găseşte raţiunea de aplicare în cauza de faţă.
Înalta Curte reţine că normele de competenţă de excepţie sunt de strictă interpretare astfel încât, în lipsa unor dispoziţii speciale, derogatorii de la dispoziţiile de drept comun în materie de competenţă, competenţa de soluţionare în prima instanţă a acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute introdusă de terţi împotriva deciziilor emise în baza Legii nr.10/2001, aparţine instanţei competente potrivit dreptului comun.
Concluzia este susţinută de prevederile alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţă probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Actul a cărui nulitate se invocă reprezintă, potrivit dispoziţiilor legale citate, un titlu de proprietate, intrat în circuitul civil şi poate fi atacat numai pe calea dreptului comun, în faţa instanţelor de drept comun.
În consecinţă, având în vedere caracterul patrimonial al obiectului juridic dedus judecăţii revine instanţelor de drept comun competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de valoarea obiectului dedus judecăţii.
Înalta Curte constată însă că nu sunt întemeiate criticile potrivit cărora au fost încălcate dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., revenind tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de valoarea obiectului cererii dedus judecăţii, de 4.413.205,08 lei.
Înalta Curte reţine că valoarea obiectului cererii dedus judecăţii se determină de reclamant, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (3) C.proc.civ., prin cererea de chemare în judecată şi poate fi modificată, în condiţiile art. 132 C.proc.civ., iar pârâţii au posibilitatea să conteste valoarea stabilită de reclamant
În speţă, reclamantul a determinat valoarea obiectului cererii dedus judecăţii în faţa Tribunalului Bucureşti, la data de 13.11.2013, la suma de 299.754 lei, sumă necontestată de pârâţi şi nemodificată ulterior, în condiţiile legii de procedură civilă.
Faţă de prevederile art. 132 C.proc.civ., Înalta Curte constată că nu se poate reţine modificarea valorii obiectului cererii dedus judecăţii, realizată prin concluzii scrise depuse în faţa Tribunalului Bucureşti, necomunicată părţii adverse şi nesupusă dezbaterii contradictorii.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul formulat.