Asupra cauzei civile de față, constată următoarele,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 13 decembrie 2011, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. C.F. Galați a solicitat, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Galați, să se constate că este proprietatea imobilului - clădire corp administrativ, situat în Galați.
În motivarea acțiunii, a arătat că respectiva clădire a fost edificată în anul 1900 și se află în evidența reclamantei din anul 1977.
A mai arătat că, în baza art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, clădirea a intrat în proprietatea reclamantei în puterea legii.
În drept, a invocat art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 111 C. civ.
Legal citat, pârâtul Municipiul Galați prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că respectiva clădire nu era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul reclamantei ci se afla în administrarea acesteia.
A mai arătat că reclamanta nu a făcut niciun demers pentru a obține pe cale administrativă un titlu de proprietate, aspect reținut și în considerentele sentinței civile nr. 8566 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătorie Galați, în Dosarul de fond.
Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
A fost atașat Dosarul de fond al Judecătoriei Galați.
Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii pe care a pus-o în discuția părților.
Prin sentința civilă nr. 1150 din 07 mai 2013 a Tribunalului Galați, a fost admisă excepția invocată și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, deși reclamanta a solicitat să se constate că este proprietara construcției situate în Galați, arătând că aceste clădiri au devenit proprietatea sa potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat în regii autonome și societăți comerciale, aceasta nu a făcut nici un demers administrativ în sensul obținerii unui titlu de proprietate pentru aceste clădiri în temeiul actului normativ sus- menționat.
De asemenea, nu a făcut niciun demers administrativ pentru a obține titlu de proprietate pentru terenul pe care se află construcțiile respective.
Instanța a mai reținut că, prin Decizia nr. 3549 din 03 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că titlul de proprietate al unităților economice de stat asupra imobilelor pe care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, aceste unități le administrau, este chiar actul normativ invocat, adică Legea nr. 15/1990.
Or, atâta timp cât, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta deține un titlu de proprietate, respectiv Legea nr. 15/1990, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă solicitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să constate existența unui drept de proprietate conferit de lege.
Pe de altă parte, instanța a mai reținut că intenția reclamantei este doar aceea de obținere a unui „înscris constatator” al dreptului său de proprietate și nu a constatării existenței unui drept, atât timp cât, chiar în cererea sa, a arătat că aceste construcții sunt proprietatea sa conform Legii nr. 15/1990.
Or, esența art. 111 C. civ. nu este aceea de a se emite un „înscris constatator”, înscris pe care reclamanta îl poate obține pe cale administrativă în virtutea Legii nr. 15/1990, situație față de care tribunalul a apreciat că acțiunea în constatare promovată de reclamantă este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 91/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri.
Curtea de apel a reținut următoarele:
Obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra clădirii corp administrativ situată în Galați, bun care, susține reclamanta, a intrat în proprietatea sa în baza dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat în regii autonome și societăți comerciale.
Prin urmare, deși reclamanta a susținut în mod constant, atât la fond, cât și în apel, că bunul în litigiu este proprietatea sa prin efectul legii, dorește, totuși, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să îi constate acest drept, motivul solicitării sale fiind, așa cum în mod expres a precizat prin motivele de apel, acela de a avea un document constatator, absolut necesar pentru efectuarea oricărei operațiuni juridice care ține de dreptul de dispoziție asupra imobilului.
Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă în condițiile în care reclamanta avea la îndemână calea unei acțiuni în realizarea dreptului său, cu atât mai mult cu cât ea însăși susține că are un drept de proprietate asupra construcției respective, dobândit prin efectul legii, respectiv al dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 iar motivul promovării prezentei acțiuni îl constituie doar necesitatea obținerii unui document constatator al acestui drept.
Or, rațiunea textului art. 111 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al prezentei acțiuni, nu este aceea a reglementării unui mijloc procedural prin care partea interesată să obțină un titlu, în sensul de document, de act scris care să ateste dobândirea unui drept de proprietate sau de instrument de probă, ci aceea de a se da posibilitatea părții să i se constate însăși existența sau neexistența unui drept.
Deși reclamanta a început în anul 2008 demersurile pentru obținerea pe cale administrativă a certificatului privind atestarea dreptului de proprietate asupra terenului pe care este amplasată construcția, acestea nu au fost finalizate, împrejurarea că procedura a fost blocată de refuzul pârâtei de a semna procesele-verbale de vecinătate fiind lipsită de relevanță.
Astfel, câtă vreme, procedurile administrative care îi permiteau realizarea dreptului asupra terenului au fost abandonate, promovarea prezentei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în temeiul art. 111 C. proc. civ. apare ca fiind inadmisibilă.
Curtea a constatat că nici pentru construcțiile situate pe strada D., reclamanta nu are o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului de proprietate în baza art. 111 C. proc. civ., solicitarea formulată în acest sens nefiind primită de instanța care a soluționat litigiul referitor la acestea. Cu privire la construcțiile din str.D., prin Decizia civilă nr. 3549 din 03 mai 2007, pronunțată în Dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, doar, că titlul de proprietate al reclamantei (pârâtă în acel litigiu) derivă chiar din lege, respectiv din art. 5 al Legii nr. 15/1990 care, stabilind că „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său”, a transformat, practic, dreptul de administrare directă conferit unor unități economice de stat, cum este și cazul reclamantei din prezenta cauză, în drept de proprietate. Instanța nu a constatat însă, dreptul de proprietate în temeiul art. 111 C. proc. civ., astfel că în mod nejustificat reclamanta se prevalează de această hotărâre pentru a argumenta admisibilitatea prezentei acțiuni.
Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta CN C.F. C.F.R. SA București - Sucursala C.R.E.I.R. C.F. Galați, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind nepronunțarea instanței asupra fondului cererii deduse judecății, respingerea acțiunii ca inadmisibilă echivalând cu îngrădirea accesului la justiție.
Instanțele fondului au încălcat esențial legea prin greșita aplicare a art. 111 C. proc. civ.
Deși au expus situațiile de fapt și au administrat dovezi în cauză, instanțele nu au înțeles raționamentul lor și îndrumările date de instanțele ce s-au mai pronunțat în cauzele lor.
Niciuna dintre instanțe nu a arătat care este calea de realizare a dreptului.
Curtea de Apel Galați nu face nicio referire la hotărârile judecătorești ce i-au determinat să promoveze acțiunea de față, reținând greșit Decizia nr. 3549/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care vizează însă un alt imobil din campusul pe care-l deține în Galați.
Greșit a apreciat Curtea de Apel Galați că procedurile administrative prevăzute de H.G. nr. 834/1991 care le permiteau realizarea dreptului asupra terenului aferent construcției (în fapt a terenului din întregul campus) au fost abandonate.
În realitate, procedurile sunt blocate (din motive ce nu le sunt imputabile) și doar obținerea unei hotărâri judecătorești pe dreptul comun poate debloca situația și le poate permite să susține calea administrativă, de realizare a dreptului și asupra terenului.
Nu se poate pretinde unei instanțe de contencios la care părțile se adresează atunci când apar incidente pe procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, să tranșeze chestiuni de drept material (de proprietate). Singura care se poate pronunța este instanța de drept comun.
Iar dacă instanța de drept comun respinge cererea ca inadmisibilă, procedura administrativă blocată tocmai în vederea rezolvării acestei chestiuni de drept comun devine imposibil de realizat.
Reiterând istoricul promovării documentației întocmite în baza H.G. nr. 834/1991 pentru întreg terenul din campusul-sediu administrativ deținut de unitatea lor în Galați, au învederat refuzul pârâtei de a le elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
Dat fiind abuzul autorității locale, au solicitat instanței de contencios obligarea primăriei să le semneze procesele-verbale de vecinătate, cerere respinsă irevocabil cu motivarea că „avea posibilitatea de a promova acțiuni civile pentru constatarea dreptului său de proprietate”.
Din acest motiv au promovat cererea dedusă judecății și care, în contextul menționat, apare ca greșit respinsă ca inadmisibilă.
Recursul nu este fondat.
Ambele motive de recurs formulate de reclamantă se încadrează sub aspectul temeiului de drept, în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, practic, susținând nelegalitatea soluției instanțelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare a dreptului de proprietate, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 111 C. proc. civ.
Dispozițiile ultimului text de lege invocat (art. 111 C. proc. civ.) statuează că partea care are un interes poate să introducă o cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, legiuitorul specificând în alineatul al doilea o condiție suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acțiune nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma „cererea nu poate fi primită” nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a dreptului pretins în justiție, ci legiuitorul a urmărit să suprime această cale procedurală a acțiunii în constatare în toate acele situații în care partea are în mod concret, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, posibilitatea unei acțiuni în realizare. Evident că, soluționarea nefavorabilă a acțiunii în realizare sau pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile reclamantului, care nu s-a conformat existențelor legale (pentru exercițiul acțiunii în realizare în condiții de regularitate procedurală) nu poate justifica admisibilitatea acțiunii în constatare.
Nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ., deoarece în mod corect instanța de fond și instanța de apel au constatat că recurenta-reclamantă a avut la dispoziție căi de realizare a dreptului pretins, astfel cum au fost expuse în considerentele hotărârilor pronunțate în cauză, astfel că acțiunea în constatare formulată de reclamată nu poate fi primită.
Nu se poate considera că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicție cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanță (de a supune judecății o pretenție) nu este un drept absolut, putând compara unele limitări sau condiționări, care întră în marja de apreciere recunoscută statului în numeroase rânduri de instanța de contencios european, în materia drepturilor omului. Având în vedere că nu se aduce atingere substanței dreptului de acces la justiție, în condițiile în care reclamantei-recurente i se recunoaște de către legiuitor altă cale legală pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, de care însă nu a lezat, curtea apreciază că soluția pronunțată este în concordanță cu exigențele stabilite de C.E.D.O. pe cale jurisprudențială în materia art. 6 din Convenție.
Un alt argument în acest sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare foarte îngust pentru dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în ideea de a da prioritate tranșării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acțiunii în realizare (înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) și numai cu caracter subsidiar, a recunoscut și posibilitatea acțiunii în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exercițiul acțiunii în realizare.
Concluzionând, nu se poate reține critica de nelegalitate invocată de reclamantă sub aspectul încălcării art. 6 din Convenția europeană, deoarece accesul liber la justiție nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicție, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură și căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art. 6 din C.E.D.O., atâta timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanței de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanțiile de independență și imparțialitate.
Ca urmare, constatând că instanța de apel a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., reținând corect caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul CN C.F. C.F.R. SA, Sucursala C.E.Î.R. C.F. Galați, împotriva Deciziei nr. 91/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 iunie 2014.