Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2008 inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, precizată ulterior, reclamanții I.F., G.T. și S.N. au solicitat, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București, prin primar general, obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 3.304,78 ROL, actualizată la data plății, reprezentând prețul plătit pentru imobilul situat în București, str. K., sector 1; obligarea Municipiului București, prin primar general, la plata de daune interese reprezentând diferența dintre prețul achitat și sporul de valoare dobândit de imobil în valoare de 8 miliarde ROL, valoarea de circulație a apartamentului.
Prin Sentința nr. 932 din 18 mai 2011 pronunțată în Dosar nr. 298311312009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților și ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție SC H.N. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 24/A din 25 ianuarie 2012 pronunțată în Dosar nr. 29831/3/2009 Curtea de Apel București a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței mai sus menționate, care a fost desființată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin Decizia nr. 347 din 30 ianuarie 2013 pronunțată în Dosar nr. 2983113/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei anterior arătate; a obligat recurentul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecata căi re intimatele reclamante.
Prin Sentința nr. 122 din 27 ianuarie 2014 pronunțată în Dosar nr. 14609/3/2013 în rejudecare. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general și respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru acest motiv; a admis în parte cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 91.188,88 RON reprezentând preț reactualizat; a respins cererea de chemare în garanție a SC H.N. SA, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 3.424 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în cauza de față cadrul procesual este determinat de reclamanții I.F., I. (fostă G.) T. și S.N. care au formulat cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor pentru restituirea prețului actualizat, cerere ce a fost modificată prin solicitarea de a chema în judecată pe pârâtul Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obligarea acestora la restituirea prețului actualizat și valoarea de circulație a imobilului.
În cauză a fost formulată cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA de către Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obligarea acestuia la plata comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin hotărârea pronunțată la data de 14 octombrie 2008 în dosarul inițial, nr. 1911/302/2008 din care s-a disjuns prezentul dosar, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins cererea privind obligarea acestuia la plata valorii de circulație a imobilului pentru lipsa calității procesuale pasive.
Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie restituirea prețului actualizat în contradictoriu cu ambii pârâți, restituirea valorii de circulație a imobilului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București și cererea de chemare în garanție.
Prin cererea formulată oral în fața tribunalului, în rejudecare, s-a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
Această solicitare nu poate fi avută în vedere de vreme ce prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâților la plata prețului actualizat și a valorii de circulație a imobilului.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că Decizia nr. 1083 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins recursul formulat împotriva Deciziei nr. 730 din 8 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă (prin care a fost admis apelul și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 ce constituia titlul de proprietate al reclamantelor) s-a pronunțat la data de 8 septembrie 2005. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 29 februarie 2008, astfel cum rezultă din motivarea Sentinței civile nr. 4528 din 25 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București prin care a fost declinată competența la Tribunalul București. Termenul de 3 ani nu se calculează în acest caz de la data când decizia a rămas definitivă, ci de la data când a rămas irevocabilă. De la acest moment reclamanții aveau dreptul de a formula cererea în funcție de soluția pronunțată în ceea ce privește nulitatea contractului. Faptul că decizia constituia titlu executoriu de la data rămânerii definitive nu echivalează cu începerea termenului de prescripție extinctivă, acest termen începând să curgă de la data când reclamanții au avut cunoștință despre faptul că în mod irevocabil s-a dispus nulitatea absolută a contractului. Prin urmare, cererea a fost formulată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că este neîntemeiată față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. S-a apreciat că susținerea pârâtului conform căreia această dispoziție nu are caracter procedural nu are la bază niciun argument, astfel că tribunalul a respins excepția.
Corelativ, având în vedere aceleași dispoziții legale, tribunalul a constatat că pârâtul Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă, astfel că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât și a respins acțiunea formulată față de acesta pentru acest motiv.
S-a considerat că în cauzele întemeiate pe prevederile dispozițiilor art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile și dispozițiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 50 și 501 sunt dispoziții speciale care se aplică cu prioritate față de dreptul comun - specialia generalibus derogant.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Per a contrario, cumpărătorii ce au achiziționat imobilele cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 au dreptul să solicite numai suma plătită cu titlul de preț reactualizată.
Având în vedere aceste dispoziții, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata prețului plătit de reclamante, reactualizat, având în vedere că prin Decizia nr. 730/A din 8 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamantele în calitate de cumpărători nu au fost de bună-credință,
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 s-a convenit un preț de 33.047.830 ROL plătit integral cu chitanțele din 18 octombrie 1996 și 28 octombrie 1996, iar prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a constatat că această sumă reactualizată este de 91.188,88 RON.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a solicitat obligarea SC H.N. SA la plata sumei ce constituie comisionul de 1% încasat cu ocazia vânzării, tribunalul a constatat că SC H.N. SA a semnat contractul de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al Municipiului București. Astfel cum rezultă din clauzele contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul a adus la cunoștința cumpărătorului existența unui dosar de revendicare a imobilului, acesta consimțind la vânzarea acestuia în aceste condiții, astfel că nu există niciun temei pentru a considera că s-a aflat în culpă și, ca urmare, trebuie să restituie comisionul încasat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată tribunalul, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul Municipiul București la plata acestora în cuantum de 3.424 RON, reprezentând 600 RON onorariul expertiză, 2.100 RON onorariul de avocat, 1.400 RON onorarii de expert pentru Dosarul nr. 10449/302/2008, 300 RON onorariu de expert pentru Dosarul nr. 29831/3/2009 și 24 RON copiere înscrisuri.
În ceea ce privește onorariul avocatului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a constatat că prin decizia pronunțată reclamantele au obținut obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
În motivare, pârâtul a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, este terț față de acestea, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractele au fost desființate cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credințe în momentul încheierii contractelor.
Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției apelante.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA prin care s-a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care așa cum s-a arătat mai sus s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât acesta, care nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi obligat și la restituirea acestuia.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC H.N. SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
Referitor la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.424 RON, această dispoziție a instanței de fond este nelegală, întrucât acesta nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză și onorariu avocat, chiar dacă este obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București - parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții. Mai mult, dacă se va trece peste argumentul de mai sus, apelantul a considerat că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
Prin Decizia nr. 253/A din 12 iunie 2014 pronunțată în Dosar nr. 14609/3/2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, pe care l-a obligat la plata, către reclamanta-intimată I.T., a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Prin urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat pârâtul nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul Finanțelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile).
Aspectul că SC H.N. SA a încasat comisionul de 1%, în calitate de mandatar al Municipiului București nu poate conduce la concluzia că acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, față de dispozițiile legale prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze acest aspect. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare, SC H.N. SA are calitatea de mandatar astfel încât în baza dispozițiilor care reglementează materia mandantului și raporturile contractuale de mandat această societate poate fi chemată să răspundă pentru situații care i-ar putea fi imputabile.
Cât privește acest comision de 1% perceput de unitățile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea prețului, iar nu de prețul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat și încasat de mandatar, fără a introduce alte distincții.
Instanța de apel a apreciat că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire integrală a prețului fără a face vreo distincție în privința acestui comision, nici instanța nu trebuie să distingă sub acest aspect.
În speță, la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanție, ca mandatar al vânzătorului Municipiul București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamanți a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea prețului de vânzare, pentru serviciile prestate constând în evaluarea imobilului și verificarea situației juridice a acestuia.
Or, acest mandat în temeiul căruia mandatara SC H. SA a încasat comisionul de 1% nu a fost constatat nul sau reziliat pentru a putea fi obligată la restituirea prestațiilor.
În ce privește fondul pretențiilor reclamanților, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acțiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de "desființare" a contractului are în prezent în sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului, și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, "ineficacitate" apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o despăgubire.
Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de "eludarea" prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.
În cauza de față, instanța de apel a constatat că o condiție esențială de admitere a unei astfel de acțiuni formulate de reclamanți prin care se solicită prețul de piață al imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între unitatea administrativă și fostul chiriaș. Or, această condiție a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 nu a fost îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere considerentele Deciziei nr. 1083 din 8 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Totodată, trebuie avute în vedere art. 1202 alin. (2) C. civ., care stabilesc expres că: "nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată", o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.
A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
În ce privește critica vizând greșita obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, instanța de apel a reținut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând critici identice cu cele deduse judecății în calea de atac a apelului și cărora le-a subsumat aceleași argumente dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac, respectiv:
I. În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, entitate care, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract.
În situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanția pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, conform art. 1337 C. civ., text legal ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală contrară.
De asemenea dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 privind constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume nu justifică obligarea acestuia la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.
II. În mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat în sarcina pârâtului, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
În acest sens, recurentul-pârât arată că deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv, Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului imobilului în discuție.
III. În mod greșit instanța de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, căruia nu îi incumbă o atare obligație, întrucât, pe de o parte, culpa procesuală nu aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, iar pe de altă parte în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
În acest sens trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune, întrucât Primăria Municipiului București este cea care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele;
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.
În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs,
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la: calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect plata, către chiriașii deposedați de imobilele achiziționate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foștilor proprietari, a prețului de piață al apartamentelor respective; modalitatea de rezolvare, de către instanța de apel, a aspectelor legate de principiul relativității efectelor contractului, raportat la împrejurarea că recurentul-pârât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților; incidența în cauză a dispozițiilor art. 1337 C. civ. cu justificarea că în situația evingerii cumpărătorilor chiriași prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanția pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, conform textului legal arătat ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală contrară; greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, căruia nu îi incumbă o atare obligație, întrucât, pe de o parte, culpa procesuală nu aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.
Astfel, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.
Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate, obligând pe recurentul-pârât, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la plata, către intimatele-reclamante, a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 253/A din 12 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul-pârât la plata, către intimatele-reclamante I.F., I.T. și S.N. a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AS