Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Procedura în fața primei instanțe
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 17 iunie 2011, reclamantul A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea deciziei din 16 decembrie 2010 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins contestația formulată, anularea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 mai 2010, precum și anularea raportului de inspecție fiscală din 28 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia de impunere s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de 472.941 RON reprezentând TVA și 446.681 RON majorări de întârziere.
Împotriva deciziei de impunere a formulat contestație, care a fost respinsă prin decizia din 16 decembrie 2010.
Motivele de nelegalitate privind actele administrative fiscale sunt, în opinia reclamantului, următoarele:
- nu a desfășurat activități economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. fisc.;
- până în semestrul I al anului fiscal 2008, A.N.A.F. nu a somat nici o persoană fizică pentru a-i aduce la cunoștință obligația achitării de TVA pentru tranzacțiile imobiliare;
- nu a exercitat și nici nu a avut dreptul de a exercita deducerea totală sau parțială a TVA pentru achiziția, transformarea sau construirea imobilului; construcția a fost achiziționată în anul 2002 nefinalizată, iar în anul 2003 a fost recepționată, nemaifiind o construcție nouă în anul 2007;
- legiuitorul român nu a optat până la 1 ianuarie 2010 pentru taxarea operațiunilor ocazionale, renunțând astfel la facilitatea oferită prin art. 12 parag. 1 din Directiva nr. 112/2006/CE.
Pârâta D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș solicitând declinarea competenței de soluționare în favoarea Curții de Apel Timișoara, față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și de cuantumul sumei contestate.
Pe fond, a arătat că actele contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale incidente în speță, reclamantul având obligația de plată a TVA, fiind evidentă intenția acestuia de a desfășura o activitate economică în urma modificării destinației inițiale a imobilului, la data de 2 iulie 2003.
Prin sentința nr. 1328 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența materială de soluționare a acțiunii, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că, raportat la cuantumul obligațiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului și față de prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, tribunalul nu este competent, din punct de vedere material să soluționeze cererea.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 403 din 22 iunie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A.I. împotriva pârâtei D.G.F.P. Timiș, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin contractul autentificat la Biroul Notarial Public D.E.O., din 30 octombrie 2002, reclamantul a achiziționat două imobile, respectiv, cel compus din teren în suprafață de 720 mp, cu clădire existentă, edificată și înscrisă în cartea funciară Timișoara, ca spațiu pentru prestări servicii coafură și frizerie, situat în Timișoara, str. C., precum și o construcție nefinalizată, neînscrisă în cartea funciară, edificată pe un teren de 1278 mp, proiectată în regim de P+E, situată la aceeași adresă, pentru care în autorizația de construire, eliberată din 12 mai 1998, s-a menționat destinația de spațiu pentru alimentație publică la parter, spații pentru cazare la etaj și garaje.
Potrivit raportului de inspecție fiscală din 28 mai 2010, necontestat de către reclamant, acesta a realizat lucrări de amenajare a clădirii cu destinația de spațiu pentru prestări servicii coafură și frizerie, în baza autorizației din 27 septembrie 2001, a finalizat construcția neintabulată, potrivit procesului-verbal de recepție din 18 aprilie 2003, fiind evidențiată în cartea funciară, la data de 20 mai 2003.
Ulterior, reclamantul a procedat la unificarea celor două imobile într-un singur corp funciar, astfel încât în extrasul cărții funciare din 29 martie 2005 figurau Ia adresa din Timișoara, str. C. terenul (grădină) cu spațiul de prestări servicii, coafură și frizerie în regim P, precum și clădirea în regim P+E, cu destinația de alimentație publică la parter, spații de cazare la etaj și garaje.
Reclamantul a intenționat să înstrăineze clădirile astfel dobândite destinația de la acea dată, la un preț total de 1.800.000 euro, negociabil, preț pe care, însă, nu l-a obținut, ceea ce l-a determinat să procedeze la dezmembrarea corpului funciar, respectiv, la apartamentarea sa.
În data de 3 mai 2007 s-a eliberat în beneficiul reclamantului adeverința de schimbare a destinației spațiilor deținute în proprietate, din clădirea în regim de P+E, în baza C.a acesta a procedat la apartamentarea clădirii, prin actul autentificat la Biroul Notarial Public P.I.V. din 2 iulie 2007, fiind deschise cărți funciare individuale Timișoara, atât pentru apartamente, cât și pentru garaje.
În anul 2008, reclamantul a obținut autorizație de construire pentru mansardarea clădirii cu etaj, iar la 14 septembrie 2009 s-a întocmit procesul-verbal de recepție pentru clădirea rezultată, în regim de P+1E+M, fiind realizate două apartamente la mansardă.
Potrivit raportului de inspecție fiscală din 28 mai 2010, în anul 2007 au fost vândute de către reclamant 25 de apartamente rezultate din dezmembrarea imobilului din str. C., în anul 2008 a mai fost vândut un astfel de apartament, în anul 2009 acesta procedând la vânzarea unui număr de 4 garaje, a unui apartament din clădirea apartamentată și la înstrăinarea clădirii de la aceeași adresă, pentru care nu s-a schimbat destinația, compusă din spații pentru prestări servicii, coafură și frizerie, în regim de parter și cu terenul aferent, în suprafață de 659 mp.
În urma controlului fiscal, având ca obiectiv verificarea operațiunile realizate și relevanța acestora pentru stabilirea existenței obligațiilor de plată a TVA pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2009, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 28 mai 2010, prin care s-a reținut că imobilul edificat în regim de P+E, pentru care reclamantul a procedat la schimbarea destinației din clădire cu spații de alimentație publică la parter, spații de cazare la etaj și garaje, în clădire cu spații de locuit, se încadrează în categoria construcțiilor noi, în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., întrucât acesta a fost transformat prin schimbarea destinației și apartamentele rezultate din dezmembrare au fost înstrăinate înaintea datei de 31 decembrie a anului următor transformării, astfel încât pentru aceste tranzacții nu operează scutirea de la plata TVA.
S-a menționat că reclamantul ar fi avut dreptul la deducerea TVA, în măsura în care ar fi respectat obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA, ceea ce, însă, nu a făcut, că toate tranzacțiile imobiliare efectuate în anii 2007-2008 trebuie calificate drept livrări de construcții noi, în conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru acestea reclamantul datorând TVA, conform art. 126 alin. (1) și art. 128 alin. (1) C. fisc.
Pentru vânzările realizate în anul 2009, s-a reținut că au intervenit după expirarea termenului prevăzut de art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 C. fisc., fiind astfel scutite de la plata TVA.
S-a mai reținut că tranzacțiile efectuate de reclamant se încadrează în definiția legală a noțiunii de „activitate economică”, înscrisă în art. 1251 alin. (1) pct. 4 C. fisc., că reclamantul însuși trebuie considerat „persoană impozabilă” în înțelesul art. 1251 alin. (1) pct. 18 și art. 127 alin. (2) C. fisc., că acesta a depășit plafonul de scutire de la plata TVA reglementat de art. 152 alin. (1) C. fisc., calculat proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului, încă de la vânzarea primului apartament din clădirea cu regim P+E+M, prin contractul autentificat 10 iulie 2007 la Biroul Notarial Public P.I.V., că avea posibilitatea de a estima depășirea plafonului înainte de începerea activității economice, cunoscând prețul la care urma a fi vândute apartamentele, astfel încât avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA anterior datei de 10 iulie 2007, în condițiile reglementate de art. 153 alin. (1) lit. a) C. fisc.
S-a mai arătat că, potrivit art. 153 alin. (7) C. fisc., respectiv, Titlul VI, pct. 61, alin. (1) și alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, organul fiscal a procedat din oficiu la înregistrarea reclamantului ca plătitor de TVA, precum și că reclamantul trebuie obligat să achite taxa pe care ar fi datorat-o dacă ar fi fost înregistrată normal în scopuri de taxă, conform art. 153 C. fisc.
În baza acestui raport, s-a emis decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 mai 2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a TVA în sumă de 472.941 RON și a majorărilor de întârziere în sumă de 446.681 RON.
Contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia din 16 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș, Biroul Soluționare contestații.
Față de prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc. așa cum au fost interpretate prin pct. 3 alin. (1) și alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 și în raport de probatoriul administrat în cauză, care a relevat că începând cu data de 10 iulie 2007 reclamantul a obținut în mod repetat venituri din vânzarea de apartamente, judecătorul fondului a apreciat că nu poate fi contestat caracterul repetat, de continuitate, al activității, cu scopul obținerii de venituri, organele fiscale încadrând corect activitatea reclamantului în această categorie.
Instanța de fond a reținut și faptul că operațiunile de înstrăinare realizate de către reclamant nu pot fi calificate drept ocazionale, deoarece au caracter repetitiv, fiind precedate de o serie de operațiuni tehnico-materiale și de publicitate imobiliară, de acte juridice care au fost întocmite cu scopul declarat de a obține un câștig din vânzarea bunurilor. Prin urmare, apar lipsite de relevanță susținerile acestuia referitoare la taxarea operațiunilor ocazionale anterior datei de 1 ianuarie 2010, urmând ca acestea să fie înlăturate.
Cât privește dreptul de deducere a TVA, reclamantul avea posibilitatea de a se înregistra ca plătitor de TVA de la data achiziționării imobilelor cu destinația de spații hoteliere ori comerciale cu altă destinație, precum și de a solicita deducerea TVA aferent achizițiilor realizate în scopul desfășurării acestor activități comerciale, însă nu a făcut-o, omisiunea sa neputând fi valorificată ca motiv de scutire de la plata taxei datorate pentru vânzările succesive de apartamente.
În egală măsură, instanța de fond a reținut că organele fiscale au procedat în mod corect calificând imobilul, drept construcție nouă, în înțelesul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., având în vedere că pct. 4 din norma legală precitată enumeră limitativ transformările unei clădiri care conduc la calificarea acesteia ca o construcție nouă, în enumerare fiind cuprinse în mod distinct: modificarea structurii (care ar include lucrări constructive), schimbarea naturii ori a destinației sale, rezultând astfel că orice transformare de această natură, ori care poate fi inclusă în teza finală a textului reprezintă în sine o transformare, chiar fără a fi urmată de alte operațiuni.
Prin urmare, pentru livrarea unui astfel de bun, ori chiar doar a unor părți ale acestuia, rezultate prin apartamentare, reclamantul nu era scutit de obligația de plată a TVA.
Apărarea reclamantului potrivit căreia până în anul 2008, A.N.A.F. nu ar fi somat nici o persoană fizică cu privire la obligația de achitare a TVA aferentă veniturilor obținute din tranzacțiile imobiliare, a fost înlăturată, cu motivarea că obligația de plată rezultă din actele cu caracter normativ în vigoare atât la data încheierii de către reclamant a contractelor de vânzare-cumpărare, cât și la data întocmirii actelor administrative fiscale contestate, iar reclamantul nu se poate prevala de necunoașterea legii, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem.
Potrivit art. 153, art. 1562 C. fisc., coroborat cu art. 22 C. proc. fisc., revine cu preponderență contribuabililor obligația de a se înregistra ca plătitori de taxă și de a întocmi deconturi de TVA, pentru a declara cuantumul taxei colectate și a celei deductibile, în vederea stabiliri creanțelor fiscale, în considerarea faptului, stabilit prin art. 23 C. proc. fisc., că încă de la constituirea bazei de impunere (de la obținerea veniturilor taxabile) se naște dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă.
Prin urmare, a apreciat instanța, nu este necesară somarea contribuabililor de către organul fiscal, pentru ca aceștia să își îndeplinească obligațiile fiscale definite de art. 22 C. proc. fisc. și cu atât mai puțin pentru a lua naștere creanța fiscală. Organul fiscal are doar competență și drept de control asupra modului de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală conform art. 32, art. 90 și art. 94 C. proc. fisc., având posibilitatea de a stabil creanțele fiscale în interiorul termenului de prescripție reglementat de art. 9 C. proc. fisc., creanțele fiscale iau însă naștere în temeiul legii, a prevederilor C. fisc. mai sus analizate, independent de activitatea de control exercitată de acesta.
Recursul declarat de reclamantul A.I.
Împotriva sentinței Curții de apel a formulat recurs reclamantul A.I. susținând, în esență, că au fost greșit interpretate dispozițiile legale privitoare la calitatea sa de persoană impozabilă.
Coroborând dispozițiile art. 127 C. fisc. cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. și cu pct. 3 și pct. 38 din H.G. nr. 44/2004, recurentul arată că organul fiscal în mod greșit a apreciat că vânzarea imobilelor a avut caracter repetitiv, de continuitate, reprezentând o activitate de exploatare. Mai arată recurentul că intenția sa de la data achiziționării celor două clădiri, de a le exploata pentru activități hoteliere, de natură comercială, este lipsită de relevanță și nu poate constitui motiv de respingere a acțiunii câtă vreme a fost doar o intenție, fără nici un fel de finalitate. De asemenea, demersurile sale de dezmembrare și apoi de unificare într-un singur corp funciar, nu reprezintă baza pentru desfășurarea unei „activități economice” așa cum este aceasta definită de art. 127 C. fisc.
Conform dispozițiilor legale în vigoare până la data de 31 decembrie 2007, reclamantul consideră că era scutit de la plata TVA, neavând nici drept de deducere.
4. Apărările intimatei D.G.F.P. Timișoara, A.J.F.P. Timiș
Prin întâmpinarea formulată la data de 3 februarie 2014, intimata D.G.F.P. Timiș, A.J.F.P. Timiș a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că în perioada verificată reclamantul a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrare de bunuri imobile din patrimoniul personal, desfășurând o activitate economică cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 C. fisc., care nu era scutită de TVA, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din același act normativ.
Mai arată intimata că tranzacțiile imobiliare efectuate în anii 2007 și 2008, în sumă de 2.489.161,24 RON, sunt livrări de construcții noi în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/ 2003.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește stabilirea bazei de impozitare a TVA.
Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității deciziei din 16 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 472.941 RON reprezentând TVA suplimentar și 446.681 RON, majorări de întârziere aferente stabilite prin decizia de impunere din 28 mai 2010.
Curtea de apel a considerat acțiunea nefondată, respingând-o în consecință, reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc., așa cum au fost interpretate prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru a-l încadra pe reclamant în categoria persoanelor impozabile în sfera TVA.
Totodată, judecătorul fondului a apreciat ca fiind corect stabilită baza de impozitare calculată de fisc.
Referitor la calitatea recurentului-reclamant de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA
După cum rezultă din expunerea situației de fapt, în perioada 10 iulie 2007-31 decembrie 2008, recurentul-reclamant a efectuat tranzacții imobiliare în sumă de 2.489.161,24 RON, pentru care datorează TVA în sumă de 472.941 RON și majorări de întârziere aferente de 446.681 RON.
Urmare a faptului că la data de 2 iulie 2007 s-a modificat destinația inițială a clădirii proprietate a reclamantului, din regim P+E, alimentație publică la parter, spații cazare la etaj în spații de locuit, imobilul în mod corect a fost încadrat de către organele fiscale în categoria construcțiilor noi, conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 (actul de apartamentare autentificat la Biroul Notarial Public din 2 iulie 2007).
La data de 10 iulie 2007, recurentul a depășit plafonul de scutire TVA prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 iulie 2007, realizând o cifră de afaceri de 68.710 RON și astfel au devenit incidente dispozițiile art. 152 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Ulterior, după depășirea plafonului de scutire a TVA, reclamantul a înstrăinat în anul 2007 un număr de 25 apartamente, iar în cursul anului 2008, un singur apartament.
Autoritatea fiscală a constatat că tranzacțiile având ca obiect apartamentele considerate construcții noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de continuitate, în scopul obținerii de venituri, dar recurentul a contestat încadrarea acestor operațiuni în conceptul de „activitate economică” supusă impozitării, susținând că legislația națională reglementa, ca regulă, scutirea de TVA a vânzărilor de bunuri imobile din patrimoniul personal.
La acest punct dezlegarea curții de apel este corectă întrucât soluția fiscului are suport în C. fisc. și normele de aplicare a acestuia din perioada de referință.
Prevederile legale incidente au următorul cuprins:
- dispozițiile art. 126 alin. (1) C. fisc.:
„În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)”;
- art. 127 alin. (1) C. fisc.:
„este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități”;
- alin. (2) „(…) activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Coroborând prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă.
Recurentul contestă, în esență, că operațiunile derulate pot fi calificate „activități economice” și, în plus, neagă obținerea unor venituri „cu caracter de continuitate”.
Fără a nega dificultățile de interpretare generate de transpunerea în legislația națională a prevederilor art. 9 din Directiva nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, Înalta Curte consideră că posibilitatea de conformare și adaptare a comportamentului fiscal al unui contribuabil diligent a fost asigurată de Normele metodologice de aplicare a C. fisc. Practic, interpretând per a contrario norma de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. fisc., rezultă cu claritate că este asimilată unei activități economice vânzarea locuințelor proprietate personală atunci când nu se realizează „pentru scopuri personale”.
Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, în jurisprudența sa, C.J.U.E. nu a exclus de plano nicio tranzacție, indiferent de forma juridică, din sfera conceptului de „exploatare a bunurilor corporale”.
În fine, Înalta Curte consideră de domeniul evidenței că operațiunile juridice derulate în perioada 10 iulie 2007-31 decembrie 2008, prezentate anterior, justifică prin numărul lor (26 tranzacții imobiliare) concluzia că au fost făcute „în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”, fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale fapte generatoare de TVA.
Conchizând la acest punct, instanța de recurs reține caracterul nefondat al criticilor recurentului ce vizează acest aspect.
Referitor la baza de impozitare a TVA Înalta Curte reține greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc. a fost validat de C.J.U.E., care, răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.”
Prin urmare, fiscul a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule astfel încât, conform explicațiilor cuprinse în hotărârea C.J.U.E., principiul neutralității TVA să fie respectat.
Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și al art. 313 și art. 314 C. proc. civ., reținând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită și se impune efectuarea unei expertize de specialitate, se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.I. împotriva sentinței nr. 403 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2014.