Acțiune în despăgubiri. Restituirea darurilor în cazul ruperii logodnei. Legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate.
Cuprins pe materii : Drept civil. Despre familie. Logodna.
Index alfabetic : promisiune de căsătorie
- dar
- pretenții
NCC, art. 266, art. 268, art. 2585,
1. Logodna constituie, în viziunea noului cod civil, o relaţie cu caracter social, moral şi cultural cu posibile consecinţe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale.
Astfel, în condițiile în care logodna încheiată de reclamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) NCC, s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.
2. Având în vedere locul încheierii logodnei, respectiv pe teritoriul României, acțiunii în pretenții formulată în temeiul art. 268 alin. (1) NCC, îi este aplicabilă legea română, fiind incidente dispozițiile alin. (2) lit. c) ale art. 2585 NCC, chiar în condițiile în care litigiul conține mai multe elemente de extraneitate, respectiv cetăţenia americană a reclamantului, faptul că părţile s-au cunoscut pe teritoriul Marii Britanii şi că a avut loc o corespondenţă electronică trimisă şi primită din mai multe ţări.
Secția I civilă, decizia nr. 3084 din 11 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul R.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele I.A. şi I.S. să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 350.000 USD reprezentând contravaloarea daunelor cauzate în urma ruperii abuzive a logodnei de pârâta I.A.
În motivarea cererii, reclamantul a menţionat că a cunoscut-o pe pârâta A.I. în luna octombrie 2010 la Londra şi că în urma comunicărilor cu aceasta, după 01.01.2011 s-a deplasat în România. Cu această ocazie a cunoscut familia pârâtei A.I., fiind prezentat ca prieten şi iubit al acesteia.
Reclamantul a mai precizat că a dat curs solicitării pârâtei A.I. referitoare la suma de 7000 lire sterline pentru chiria apartamentului din Londra sumă din care a fost restituită numai suma de 2500 lire în mai 2011. De asemenea, cu ocazia vizitei la Londra în martie 2011, a efectuat anumite cheltuieli cu ambele pârâte având în vedere relaţiile apropiate cu pârâta A.I. şi că în perioada iunie - iulie a aceluiaşi an a vizitat pentru a doua oară România. În această perioadă a investit, la cererea A.I., sume considerabile de bani pentru construcţia unei case care urma să fie reşedinţa conjugală din România.
În septembrie 2011 pârâta A.I. a fost cerută în căsătorie, cerere ce a fost acceptată după câteva zile, fapt ce a condus la oferirea în continuare de cadouri. De asemenea, cu această ocazie i-a făcut pârâtei A.I. un cadou de nuntă un autoturism, scop în care a fost virată în contul pârâtei suma de 60.000 USD.
Reclamantul a precizat că, în perioada Crăciunului 2011 la a treia vizită în România, s-a logodit cu pârâta A.I., în prezenţa familiei acesteia, fiind oferit un inel de logodnă şi că data nunţii a fost stabilită pentru 18.08.2012. Cu această ocazie au fost virate anumite sume de bani, ce au fost folosite de pârâta A.I. în scopul de a cumpăra în coproprietate cu sora sa S.I., un apartament în Londra, în valoare de 157.000 lire sterline.
Reclamantul a mai arătat că în vara anului 2012 pârâta A.I. a rupt abuziv logodna fără a justifica această notificare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 266 - 270, 1349, 1381-1395, 1635 – 1649 NCC.
Reclamantul şi-a precizat cererea cu privire la scopul şi destinaţia fiecărei sume de bani transferate în contul pârâtelor şi şi-a completat temeiul de drept al cererii iniţial formulate, indicând în acest sens şi dispoziţiile art. 1576 - 1586 C.civ. din 1864 şi art. 2158 - 2166 NCC, cu privire la împrumutul de consumaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2220 din 19.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca
neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantului au fost solicitate în principiu, ca urmarea ruperii abuzive a logodnei cu pârâta A.I. Sub acest aspect, din răspunsurile date la interogatoriu şi din precizările invocate de părţi s-a reţinut că între reclamant şi pârâta A.I. s-a conturat o relaţie de prietenie.
Potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. (1) NCC, logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria ca fiind
supusă aceloraşi reguli de fond pentru încheierea căsătoriei cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă. Din analiza acestor prevederi legale rezultă că logodna apare ca fiind un simplu fapt juridic care să poată să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în cazul ruperii unilaterale şi abuzive.
Totodată, pentru a se putea reţine logodna, legiuitorul a prevăzut ca o condiţie esenţială existenţa unei promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, aspect ce nu a fost dovedit în cauză.
Din răspunsurile date la interogatoriu nu se poate reţine că a existat o promisiune reciprocă atât din partea reclamantului şi din partea pârâtei A.I. în vederea unei eventuale căsătorii.
În altă ordine de idei, în situaţia înlăturării acestui aspect, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1381 şi urm. NCC, este necesar a se face dovada caracterului abuziv al ruperii logodnei.
Or, acest caracter nu se poate reţine în cauză din probele administrate, iar pe de altă parte, constatând că darurile oferite în cadrul unei asemenea relaţii sunt subordonate căsătoriei, fiind astfel afectate de o condiţie rezolutorie implicită, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1030 NCC, potrivit cărora „donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie".
În consecinţă, tribunalul a apreciat, că în speţă nu se poate reţine existenţa unei logodne între reclamant şi pârâta A.I.
În ceea ce priveşte argumentele reclamantului referitoare la împrumutul de consumaţie ce a atras calitatea procesuală pasivă şi a pârâtei I.S., s-au apreciat ca neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada conform art. 2158 NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în sensul încheierii unui act autentic din care să rezulte acordarea cu acest titlu a sumelor precizate de către reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr.272/A din 18.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea; a fost obligată pârâta I.A. să restituie reclamantului suma de 189.995 USD; a fost respinsă în rest acţiunea formulată împotriva pârâtei I.A.; a fost păstrată soluţia de respingere a cererii formulată împotriva pârâtei I.S. şi a fost obligată pârâta I.A. să plătească reclamantului suma de 15.752 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Logodna este o instituţie de drept civil cuprinsă şi tratată în noua configurare juridică a reglementărilor privind „viaţa familială" şi constă într-un legământ solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători. Actul logodnei presupune, aşadar, o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun, respectiv acela de a încheia căsătoria. Logodna este consensuală, în sensul că încheierea sa nu este supusă niciunei formalităţi, motiv pentru care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În speţă, apelantul reclamant a făcut dovada că între el şi intimata pârâtă I.A. au existat promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, în acest sens fiind mesajele trimise reciproc prin poşta electronică, în care ambele părţi se adresau cu apelativul de „viitor soţ".
De asemenea, din conţinutul mesajelor electronice trimise reciproc de cei doi, rezultă că aceştia planificaseră să se căsătorească şi să aibă o viaţă împreună, apelantul reclamant aducându-i la cunoştinţă pârâtei I.A., la data de 28 octombrie 2011, că pe data de 22 decembrie, când urma să se întâlnească cu aceasta, îi va pune pe deget inelul de logodnă cumpărat.
Faţă de acestea, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada promisiunii reciproce a reclamantului şi a pârâtei I.A. de a se căsători.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că în cazul ruperii logodnei pot deveni incidente dispoziţiile art. 268 NCC, ori dispoziţiile art. 269 NCC. În cazul prevăzut de art. 268 NCC, logodna încetează prin voinţa ambilor sau doar a unuia dintre logodnici, situaţie în care darurile primite de aceştia fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, în considerarea acestei uniuni şi în vederea căsătoriei sunt supuse restituirii logodnicului care le-a oferit.
Dispoziţiile art. 269 NCC nu devin incidente atunci când ruperea logodnei intervine prin voinţa ambilor logodnici sau doar a unuia dintre ei, ci atunci când logodna este ruptă în mod abuziv. În ceea ce priveşte caracterul abuziv, acesta trebuie să fie o înfrângere totală a bunei-credinţe. Având în vedere că buna-credinţă se prezumă, titularul
acţiunii în despăgubiri solicitate în temeiul art. 269 NCC, trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii logodnei.
În doctrină se consideră că în aprecierea caracterului abuziv trebuie să se ţină seama de caracterul intenţional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) şi elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei. Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuţie seriozitatea pe care cel pune capăt logodnei o manifestă la încheierea acesteia. De asemenea, poate fi considerată ca abuzivă ruperea logodnei cu puţin înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o convieţuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitaţiile de nuntă, după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pregătirii nunţii, după ce au fost
depuse actele Ia oficiul stării civile.
În speță, nu se regăseşte niciuna dintre aceste situaţii, motiv pentru care în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a dovedit caracterul abuziv al ruperii logodnei de către pârâta I.A. Faptul că aceasta s-a distanţat de reclamant, nu poate constitui o atitudine abuzivă, care să antreneze obligaţia acesteia de plată de despăgubiri pentru ruperea logodnei.
Mai mult, în cuprinsul corespondenţei electronice purtată cu apelantul reclamant, intimata pârâtă I.A. îi reproşează infidelitatea acestuia. Or, infidelitatea unuia dintre logodnici, ca şi cauză de rupere a logodnei, nu poate fi apreciată ca având un caracter abuziv.
De asemenea, din corespondenţa electronică purtată de reclamant şi intimata pârâtă rezultă că aceasta din urmă a fost deranjată de faptul că reclamantul ar fi afirmat despre ea că este prostituată. Or, răcirea relaţiei în acest context nu poate fi considerată abuzivă.
Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele primite de intimata-pârâtă I.A. nu pot constitui obiect al restituirii către apelantul reclamant, decât în temeiul art. 268 NCC.
Având în vedere că în baza acestor dispoziţii se restituie exclusiv darurile primite în timpul logodnei şi în considerarea acestei uniuni, Curtea a apreciat că intimata pârâtă I.A. nu poate fi obligată, decât la restituirea sumelor primite din partea apelantului reclamant după data la care a intervenit logodna, care în raport de probele administrate în cauză, s-a realizat la data de 26.10.2011, când apelantul reclamant a cumpărat inelul de logodnă în valoare de 8.282 USD.
De asemenea, din mesajele trimise reciproc de către cele două părţi prin intermediul poştei electronice, rezultă că doar după această dată intimata pârâtă I.A. s-a adresat apelantului pârât cu apelativul „soţ".
Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele de bani primite de intimata-pârâtă I.A. după această dată se impun a fi restituite apelantului reclamant în temeiul art. 268 NCC.
Din înscrisurile depuse la dosar (ordinele de transfer bancar), rezultă că suma totală primită de intimata pârâtă, atât în contul personal cât şi în contul surorii sale, intimata pârâtă I.S., se ridică la valoarea de 181.713 USD , la care se adaugă şi valoarea inelului de logodnă de 8.282 USD.
Pentru aceste sume nu poate fi antrenată răspunderea civilă a intimatei pârâte I.S., chiar dacă parte dintre ele au fost virate in contul acesteia, întrucât virarea lor s-a realizat în considerarea logodnei reclamatului cu pârâta I.A. şi a relaţiilor de rudenie dintre cele două pârâte.
Nu vor fi supuse restituirii sumele virate anterior datei când a intervenit logodna şi nici valoarea autoturismului care, de asemenea, a fost cumpărat anterior încheierii logodnei, acesta reprezentând un dar manual, care nu este supus restituirii în baza dispoziţiilor art. 268 NCC.
În ceea ce priveşte imobilul din Londra, Curtea a constatat, din extrasul de carte funciară depus la dosar, că în registrul de sarcini este menţionată în calitate de proprietar Bank S. În raport de aceste menţiuni, Curtea a reţinut că apelantul reclamant nu face dovada că suma de bani plătită de intimata pârâtă I.A. ca preţ pentru acest imobil a fost trimisă de el, din extrasul de carte funciară putându-se desprinde ideea că imobilul a fost achiziţionat prin credit bancar contractat de intimată cu banca menţionată în registrul de sarcini.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că nu poate fi supusă restituirii, în condiţiile art. 268 NCC suma plătită de
intimata I.A. pentru achiziţionarea acestui imobil.
Examinând susţinerile apelantului reclamant sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale pentru sumele virate intimatelor pârâte anterior momentului în care s-a încheiat logodna cu pârâta I.A., Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1349 NCC, care prevăd că „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral".
Răspunderea civilă delictuală determinată de fapta proprie reprezintă, aşadar, acea formă a răspunderii civile care decurge din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, constând în obligaţia celui care a săvârşit-o de a repara prejudiciul cauzat victimei.
În speţă, în primul rând Curtea a reţinut că apelantul reclamant nu a individualizat fapta ilicită pentru care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor pârâte.
Pe de altă parte, faptul că intimatele au primit sumele de bani virate de apelantul reclamant în conturile lor, nu reprezintă o faptă interzisă sau contrară normelor juridice. Dimpotrivă, legea civilă permite predarea către o persoană a unei sume de bani de către o persoană, o astfel de operaţiune juridică purtând denumirea de dar manual, care reprezintă o varietate a contractului de donaţie, fiind supus aceloraşi reguli de fond ca cele cerute în cazul donaţiei.
Darul manual, ca varietate a contractului de donaţie, este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 1011
NCC, iar potrivit alin. (4) al acestui text "Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului".
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în categoria darurilor manuale, intră numai bunurile corporale sau sumele de bani ce nu depăşesc suma de 25.000 lei, iar în cazul în care aceste bunuri sau sume de bani depăşesc suma menţionată expres de legiuitor nu ne mai aflăm în situaţia unor daruri manuale ci a unei donaţii pure, care trebuie să îndeplinească şi condiţia solemnităţii, forma autentică fiind cerută ad validitatem. În cauză, însă apelantul reclamant nu a prezentat un astfel de contract pentru a fi incidente dispoziţiile legale arătate,
Acesta este motivul pentru care instanţa de fond a făcut referire la dispoziţii din noul Cod Civil care reglementează contractul de donaţie.
De asemenea, având în vedere că apelantul reclamant a solicitat restituirea de către intimata pârâtă I.A. a sumelor oferite de acesta în considerarea unei căsătorii viitoare, în mod corect instanţa de fond a apreciat, faţă de dezvoltările anterioare referitoare la natura juridică a darurilor manuale, că o astfel de cerere ar cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 1030 NCC, care reglementează caducitatea donaţiilor şi care prevăd că „donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie". Însă, apelantul reclamant nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe aceste dispoziţii legale, pentru a fi analizate cerinţele pentru restituirea sumelor pretinse, în temeiul acestor norme.
Faţă de toate acestea, Curtea a apreciat că, în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada faptei ilicite săvârşite de către intimatele-pârâte, iar în lipsa unei fapte ilicite, cele patru condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu pot fi întrunite cumulativ.
Pentru aceleaşi motive nici răspunderea pentru daune morale nu poate fi antrenată, întrucât aceasta nu operează decât pe tărâm delictual ori contractual.
Or, astfel cum s-a arătat, în lipsa unei fapte ilicite nu se poate vorbi despre răspundere civilă delictuală, iar în cazul contractului de logodnă, răspunderea pentru ruperea acesteia şi neîncheierea căsătoriei nu poate fi antrenată decât în condiţiile art. 268 şi art. 269 NCC, analizate anterior.
Apelantul reclamant a invocat ca temei de drept al cererii sale şi dispoziţiile art. 2158 alin. (1) NCC, potrivit cărora „împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şt calitate".
Este adevărat că împrumutul de folosinţă este un contract-consensual, întrucât legea nu impune o anumită formalitate. Prin urmare, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că dovada încheierii unui contract de
împrumut de consumaţie se face doar cu un înscris încheiat în formă autentică.
Cu toate acestea, Curtea a reţinut că împrumutul de folosinţă este un contract unilateral, deoarece generează obligaţii contractuale doar în sarcina împrumutatului. Prin urmare, pentru a fi considerat încheiat un acord de voinţă în acest sens este necesar, în principal, ca împrumutatul să se oblige să restituie suma de bani sau bunurile primite cu împrumut.
Or, din probele administrate în cauză, nu rezultă că intimatele şi-au asumat o asemenea obligaţie la momentul în care apelantul reclamant a început să le vireze bani în conturi.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinută voinţa părţilor de a încheia un împrumut de consumaţie, respectiv nu poate fi reţinută existenţa unui astfel de contract reglementat de art. 2158 NCC, pentru sumele virate pârâtelor de
către reclamant anterior momentului în care a intervenit logodna cu pârâta I.A.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1635 NCC, Curtea a reţinut că restituirea prestaţiilor în condiţiile acestui text legal, presupune absenţa oricărei obligaţii din partea celui care execută prestaţia. Aceasta înseamnă că cel care a executat prestaţia a avut credinţa că este debitor al persoanei în favoarea căreia a executat acea prestaţie. Dacă cel care execută o prestaţie ştie că nu este debitor, prestaţia astfel executată poate fi interpretată ca o liberalitate.
În speţă, Curtea a reţinut că reclamantul nu avut nici un motiv să considere că are o obligaţie de întreţinere a pârâtelor, astfel încât sumele virate în conturile acestora, anterior logodnei sale cu pârâta I.A., reprezintă liberalităţi, ce nu pot forma obiect al restituirii în temeiul art. 1635 NCC.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.pr.civ.
Într-o primă critică, pârâta I.A. a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut ca temei de drept al acţiunii formulate de reclamant dispoziţiile art. 266 NCC, condiţiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite, deoarece, pe de o parte, nu s-a efectuat nicio formalitate care să ateste încheierea logodnei, iar pe de altă parte nu a existat un
consimţământ liber exprimat pentru încheierea acestui act juridic.
Dacă logodna ar fi fost realizată, ca instituţie juridică ar fi fost supusă legii britanice care cere încheierea unor formalităţi în formă scrisă în faţa autorităţilor abilitate de lege: notar, judecător sau primar. Or, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens şi, în consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a statuat că între reclamant şi pârâta I.A. s-a încheiat logodna, în sens juridic.
Pe de altă parte, nu există promisiuni reciproce de căsătorie, întrucât voinţa pârâtei nu a fost liber exprimată, fiind supusă unor manevre dolosive constând în daruri materiale, oferite de reclamant pentru a o constrânge la realizarea unui parteneriat civil. În codul civil, potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (3), nu sunt recunoscute de lege parteneriatele civile încheiate în străinătate.
Mai mult, pârâtele I.A. şi S. au arătat că reclamantul a urmărit încheierea unui parteneriat civil cu scop ilicit care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 266 NCC.
S-a susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece din. probele administrate nu rezultă încheierea logodnei, iar dovezile depuse la dosar au fost preconstituite, ţinându-se o contabilitate strictă a sumelor virate celor două pârâte. În realitate, reclamantul a oferit mai multe liberalități celor două surori, fără a urmări însă, nici încheierea unei logodne, nici a unei uniuni maritale.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., pârâtele au arătat că, deşi reclamantul în acţiunea introductivă de instanţă a invocat mai multe temeiuri de drept - împrumutul de consumaţie, răspunderea civilă delictuală şi ruperea abuzivă a logodnei - curtea de apel a stabilit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 268 NCC, potrivit cărora se impune restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei.
Instanţa de apel a schimbat temeiul juridic al acţiunii în calea de atac, ceea ce nu este permis de lege, stabilind că s-a rupt logodna, deşi reclamantul, atât în acţiune, cât şi în motivele de apel a susţinut alte temeiuri de fapt şi de drept. Astfel, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, deoarece nu a avut loc o logodnă, pârâta I.A. fiind supusă unor manevre de şantaj, ameninţări şi jigniri - situaţie care a dus la încălcarea drepturilor sale civile şi constituţionale de către reclamant.
Sumele de bani trimise pârâtelor au avut caracterul unor liberalități din partea reclamantului, fără ca aceste sume să fie acordate în scopul încheierii logodnei sau a căsătoriei.
O ultimă critică a vizat aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., invocându-se aceleaşi motive ca cele deja expuse, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 268 şi urm. din noul Cod civil.
S-a mai arătat că sumele virate pârâtelor au fost folosite de reclamant şi că nu mai există în materialitatea lor,
astfel încât nu pot fi restituite, iar instanţa nu poate dispune înapoierea unor liberalități.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel trebuia să le acorde proporţional cu câtimea admiterii apelului, nu integral, impunându-se admiterea recursului şi pe acest aspect procesual.
Recursul este nefondat
Examinând susţinerile recurentelor pârâte, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. din 1865, urmând să fie analizate din această perspectivă.
Este neîntemeiată critica pârâtelor privind neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 266 şi urm. NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în raport de temeiul acţiunii introductive, dispoziţii ce reglementează instituţia juridică a logodnei, pe de o parte pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile legii, iar pe de altă parte pentru că ar fi aplicabilă legea britanică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că, acţiunea în pretenţii a fost formulată de reclamant în faţa instanţei de fond, la data de 13.01.2013, invocând în drept mai multe prevederi legale, printre care şi art.266-270 NCC.
Aşa fiind, instanţa de apel era îndreptăţită să analizeze calea de atac formulată de reclamant, atât pe legalitate, cât şi pe temeinicie, în raport de dispoziţiile legale invocate ca temei al acţiunii deduse judecăţii.
Faptul că reclamantul a invocat mai multe temeiuri de drept, printre care și răspunderea civilă delictuală, împrumutul de consumaţie sau ruperea abuzivă a logodnei nu împiedică instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 84 C.pr.civ., să califice acţiunea şi să stabilească prevederile legale aplicabile litigiului.
Curtea de Apel a statuat că reclamantul şi pârâta I.A. au încheiat logodna la data de 26.10.2011, pe teritoriul României, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, deoarece faptul juridic a avut loc după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, astfel încât este neîndoielnic că atât legea aplicabilă cauzei, cât şi lex fori sunt reprezentate de legea română.
În raport de aceste constatări, apare ca nefondată critica pârâtelor privind aplicarea legii britanice pentru condiţiile de fond şi de formă ale logodnei. Este adevărat că litigiul conţine mai multe elemente de extraneitate - cetăţenia americană a reclamantului, faptul că părţile s-au cunoscut pe teritoriul Marii Britanii şi că a avut loc o corespondenţă electronică trimisă şi primită din mai multe ţări - însă definitorii pentru lămurirea situaţiei juridice sunt elementele clarificate în apel privind raporturile de drept internaţional privat, respectiv data şi locul încheierii logodnei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2585 NCC: "Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii promisiunii. Efectele promisiunii de căsătorie, precum şi consecinţele încălcării ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine : a) legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie; b) legea naţională a viitorilor soţi, când aceştia au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat; c) legea română, în lipsa legii naţionale comune.”
Or, în speţă este evident că sunt aplicabile dispoziţiile alin. 2 lit. c) din articolul menţionat şi în mod corect a statuat Curtea de apel incidenţa legii române aplicabile litigiului dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale logodnei, aşa cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 266 alin. (3) NCC, logodna nu este supusă niciunei formalităţi, ceea ce înseamnă că în conformitate cu principiul consensualismului se poate încheia prin simplul acord ale părţilor şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Aşadar, nu este nevoie ca părţile să prezinte un document certificat de o autoritate de stat pentru a justifica încheierea logodnei.
Referitor la natura juridică a logodnei aceasta este un act juridic definit ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, reprezentând o uniune între două persoane în vederea realizării căsătoriei. Logodna se încheie între un bărbat şi o femeie, este liber consimţită şi este consensuală.
Conform art. 268 alin.(1) NCC, în cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
Logodna constituie, în viziunea noului cod civil, o relaţie cu caracter social, moral şi cultural cu posibile consecinţe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale.
Instanţa de apel a statuat că logodna încheiată de reclamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, astfel, încât în temeiul prevederilor legale menţionate s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.
Pârâta I.A. a arătat, pe larg, în cererea de recurs, faptul că voinţa sa nu a fost liber exprimată, fiind supusă unor manevre dolosive constând în daruri materiale, oferite de reclamant pentru a o constrânge la realizarea unui parteneriat civil, împreună cu sora sa, cealaltă pârâtă. S-a invocat astfel, de către pârâtă că nu a existat o promisiune reciprocă de căsătorie şi că ea nu şi-a exprimat acordul în acest sens, mai ales că reclamantul a avut un comportament necorespunzător, adresându-i injurii, supunând-o hărţuirii şi şantajului.
În esenţă, s-a susţinut că nu s-a dovedit încheierea logodnei şi a existenţei unei promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, iar instanţa a calificat greşit natura actului dedus judecăţii. Or, pentru a se stabili aspectele menţionate, înseamnă reevaluarea probatoriului administrat, chestiune legată de temeinicia hotărârii atacate.
S-a mai arătat că din probe, rezultă că reclamantul a efectuat o serie de liberalităţi, în favoarea pârâtelor, care nu sunt supuse restituirii, deoarece nu există o logodnă încheiată. Sunt nerelevante din punct de vedere juridic şi susţinerile pârâtelor că banii viraţi în conturile lor, nu mai există în materialitatea lor, deoarece au fost înapoiaţi reclamantului la cererea acestuia, deoarece şi această alegaţie ţine de situaţia de fapt şi de administrarea probelor.
Dovedirea susţinerilor menţionate sunt aspecte care ţin, nu numai de administrarea probatoriului, dar şi de evaluarea acestuia, astfel încât aceste critici nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, deoarece, nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C.pr.civ.
Cu alte cuvinte, deşi au fost invocate în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C.pr.civ., cea mai mare parte a motivelor din cererea de recurs privesc temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de apel și nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului civil.
Este neîntemeiat şi motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, deoarece în considerente, instanţa a precizat că s-a efectuat un calcul, corespunzător admiterii în parte a acţiunii. Astfel, s-a indicat suma de 10.498 lei taxă de timbru plătită la fond, corespunzător admiterii în parte a cererii în pretenţii şi 5.249 lei, în apel reprezentând jumătate din taxa plătită la fond, în total 15.752 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins recursul, ca nefondat.