Exercitarea căii de atac a recursului pe calea acțiunii oblice. Lipsa legitimării procesuale active. Inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Calitate procesuală activă.
Index alfabetic : acțiune oblică
- creanță
- contract de mandat
- calitate procesuală activă
- executare silită
NCC, art. 1560
NCPC, art. 431, art. 535
O formă procesuală particulară de manifestare a acţiunii oblice trebuie considerată şi exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanţei, dacă acesta ar putea doar să promoveze acţiunea, subrogându-se debitorului, iar nu şi să exercite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivităţii debitorului i-ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate).
Astfel că, în accepțiunea art. 1560 NCC, pentru a putea justifica exercitarea căii de atac, partea trebuie să
demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum și faptul că deţine o creanţă certă şi exigibilă împotriva acestuia (şi subsecvent, celelalte condiţii referitoare la inactivitatea debitorului şi la insolvabilitatea sa).
Împrejurarea că printr-o încheiere a instanței, mandatarul a obţinut încuviinţarea executării silite cu privire la contractul de mandat, nu poate avea semnificaţia susţinută de acesta, a dovedirii creanţei certe, lichide şi exigibile, întrucât un contract de mandat autentificat nu confirmă, în sine, existenţa unei astfel de creanţe.
Pe de altă parte această încheiere este una pronunţată în procedură necontencioasă şi ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.). Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a şti dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existenţa unei creanţe certe şi exigibile, apte să deschidă creditorului calea acţiunii oblice, instanţa este obligată să facă propriile verificări jurisdicţionale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite.
Secția I civilă, decizia nr. 3093 din 12 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Panciu (declinată prin sentinţa civilă nr. 1148/2007, în favoarea Tribunalului Vrancea), reclamanta A.T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria oraşului Panciu şi Direcţia Silvică V., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.06.2004, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în vederea restituirii imobilelor adevăratului proprietar.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin contractul contestat, încheiat între pârâte, au fost înstrăinate imobilele - teren în suprafaţă de 9534 mp curţi şi trei construcţii aflate în stare avansată de uzură situate în oraşul Panciu.
Potrivit susținerilor reclamantei, contractul este lovit de nulitate absolută pentru că vânzătorul, Primăria oraşului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate iar bunurile, obiect al acestui act, erau, de drept, indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001. Or, contractele ce au cauze false şi ilicite sunt sancţionate cu nulitatea absolută. Deşi Primăria oraşului Panciu a fost notificată în mod corespunzător, aceasta le-a înstrăinat, cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 06.02.2008, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta R.N.P. R. - Direcţia Silvică F., cu motivarea că termenul de 1 an reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit succesiv, priveşte actele juridice încheiate până la data intrării în vigoare a legii speciale.
S-a mai reţinut că, prin art. III din anexa 2 a Legii nr. 247/2005, a fost reglementată situaţia specială a termenului de prescripţie de 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru contestarea actelor juridice de înstrăinare, care au ca obiect imobile cu destinaţie de locuinţe încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999.
Cu această motivare şi faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune a bunurilor terenuri şi/sau construcţii care au fost notificate potrivit Legii nr. 10/2001, instanţa a concluzionat că este aplicabil termenul de prescripţie general reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Prin sentinţa civilă nr.185/2008 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acţiunea şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Instanţa de fond a reţinut că, ceea ce se contestă în speţă, este împrejurarea că imobilul teren, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost notificat, iar pe de altă parte, că pârâta cumpărătoare este de bună credinţă, care se prezumă.
Prin adresa din 23.02.2003, reclamanta a solicitat Primăriei oraşului Panciu relaţii privind situaţia juridică a diferite suprafeţe de teren între care şi terenuri situate în intravilanul oraşului Panciu.
Anterior acestei date, reclamanta a notificat, la 07.02.2002, entitatea învestită prin lege, cu restituirea, prin 6 acte distincte înregistrate la executorul judecătoresc, cu privire la proprietăţile revendicate de pe urma autorilor săi, între care şi imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare” aşa cum susține pârâta.
Instanţa a reţinut că Ordonanţele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul-verbal din anul 1953, Planul oraşului
Panciu din anul 1941, actele depuse de reclamantă demonstrează că aceasta justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu și astfel, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Potrivit înscrisurilor menționate, moşia Răzoare cuprindea conacul, crama, precum şi alte construcţii, denumirea fiind generică iar susţinerea pârâtei nedovedită faţă de Planul oraşului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.
În drept, s-a reținut incidența art. 20 din Legea nr. 10/2001 prin care au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notificare.
În acest caz special, vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituţie şi prin Protocolul nr. 1 la CEDO ca şi prin art. 6, 14 şi 37 din acest act normativ european.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că actul contestat a fost încheiat între părţile pârâte cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage sancțiunea nulității.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele pârâte.
Prin decizia civilă nr. 132 din 23.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi, au fost admise apelurile şi a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în rejudecare acţiunea reclamantei fiind respinsă ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că excepţia prescrierii dreptului la acţiune în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond pentru că temeiul juridic al cererii îl constituie art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, care nu menţionează niciun termen special de prescripţie, ceea ce determină aplicabilitatea dreptului comun în materie. S-a mai reţinut că art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care fac trimitere apelantele vizează actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii şi nu se aplică actelor ulterioare, cum este cazul din speţă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întemeiată pe împrejurarea că aceasta nu ar fi depus notificare în condiţiile art.20 din Legea nr.10/2001, Curtea a apreciat că analizarea acesteia se impune a fi făcută odată cu fondul cauzei întrucât, una din condiţiile admiterii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este tocmai demararea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv.
Pe fond, Curtea a reţinut că, potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, până la soluţionarea procedurilor administrative şi judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate, sub sancţiunea nulităţii.
În speţă, apelantele pretind că pentru bunul în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând că „pentru toate imobilele au fost depuse notificări, acestea fiind analizate în cadrul dosarului nr. x1/91/2007 al Tribunalului Vrancea, obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci şi cramele şi întregul domeniu al moşiei Răzoare, cu toate terenurile şi construcţiile aferente”.
Expertiza efectuată în cauză a relevat că niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafaţă de 9543 mp, ce face obiectul contractului nr. x/2004, a făcut parte din Moşia Răzoare. În plus, însuşi autorul intimatei – A.D. - în cererea adresată Primăriei Panciu în 04.02.1998, menţionează că terenul ce făcea parte din Moşia Răzoare este, în prezent, parte componentă din Satu Nou şi Crucea de Jos.
A apreciat instanța de apel că toate aceste elemente determină concluzia că terenul în cauză nu a făcut parte din Moşia Răzoare. Cum intimata a pretins că în speţă ar fi incident art.21 din Legea nr.10/2001 pentru că acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării prin care a pretins această moşie, s-a constatat că nu este îndeplinită una din condiţiile impuse de legiuitor pentru aplicarea sancţiunii prev. de art.21 din Legea nr.10/2001.
Recursul exercitat de reclamantă împotriva acestei soluții a fost admis prin decizia civilă nr. 3674 din 14.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și în consecință, casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că, deşi învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele pârâte, Curtea de Apel Galaţi s-a pronunţat doar cu privire la apelul Primăriei oraşului Panciu şi nu a analizat în niciun fel apelul Direcţiei Silvice F.
S-a mai reţinut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a probelor la care reclamanta a făcut trimitere, respectiv actele anexate la dosarul nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 261 C.proc.civ.
În rejudecare, a fost pronunțată decizia nr. 20/A din 24.02.2014, prin care Curtea de Apel Galați a admis apelurile ambelor pârâte și a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii, pentru considerente ce vizează fondul litigiului, excepţiile invocate de pârâtele apelante, respectiv cea a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei neputând fi primite.
Pe conținutul raporturilor juridice, s-a reținut că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24.06.2004, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, contract încheiat între pârâtele din prezenta cauză şi care a avut ca obiect terenul în suprafaţă de 9.534 mp curţi şi trei construcţii aflate în stare avansată de uzură, situate în oraşul Panciu, fosta Moşie Răzoare.
În opinia reclamantei, contractul este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătorul, Primăria oraşului Panciu, nu avea niciun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, acesta era, de drept, indisponibilizat, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta a formulat în termen legal notificare conform procedurii reglementate de acest act normativ, solicitând retrocedarea moşiei.
Potrivit art.21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin urmare, până la soluţionarea procedurilor administrative şi judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate, sub sancţiunea nulităţii.
În speţă, reclamanta a susţinut că, pentru toate imobilele care au aparţinut autorilor săi, inclusiv pentru terenul în suprafaţă de 9.534 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata, a formulat notificare (nr. 30/2002), în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, notificare ce a fost analizată în cadrul dosarului nr. xx91/91/2007 al Tribunalului Vrancea (obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci şi cramele şi întregul domeniu al moşiei Răzoare, cu toate terenurile şi construcţiile aferente).
Contrar susţinerilor reclamantei, pârâtele au arătat că, în realitate, pentru terenul în litigiu, reclamanta nu a formulat niciodată notificare.
Curtea a constatat că această controversă a fost lămurită cu caracter irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 479 din 03.07.2009 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6885 din 12.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrată în puterea lucrului judecat.
Astfel, în cauza respectivă, instanţele au stabilit că prin notificarea nr. 30/2002 formulată de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea în natură a terenului loc de casă, împreună cu toate clădirile conacului denumit Răzoare, ce a aparţinut autorilor săi G. şi A.A.
Imobilul în litigiu, în suprafaţă de 9.534 mp situat în oraşul Panciu nu face parte din terenurile şi clădirile conacului Răzoare, astfel încât, instanţele au reţinut că, pentru acesta, reclamanta nu a formulat notificare. Practic, prin notificarea formulată, reclamanta a solicitat restituirea terenurilor şi construcţiilor din intravilanul oraşului Panciu, or, conacul Răzoare, cu toate clădirile şi terenurile aferente, era situat în extravilan.
S-a constatat că aspectele reţinute prin hotărârile menţionate se coroborează şi cu concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual, expertiză ce a relevat clar că, niciun document de la dosar nu atestă că terenul în suprafaţă de 9.543 mp, obiect al contractului nr. x/2004, ar fi făcut parte din Moşia Răzoare. În plus, însuşi autorul intimatei – A.D. - în cererea adresată Primăriei Panciu la data de 04.02.1998, a menţionat că terenul ce făcea parte din Moşia Răzoare este, în prezent, parte componentă din Satu Nou şi Crucea de Jos.
Coroborând elementele de fapt rezultate, instanța de apel a reţinut că terenul în litigiu nu a făcut parte din Moşia Răzoare, că reclamanta nu a formulat o notificare cu privire la el conform Legii nr. 10/2001, astfel că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din acest act normativ, pentru a putea constata incidenţa sancţiunii nulității actului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâte, ce a avut ca obiect acest teren.
Împotriva deciziei a declarat recurs numitul C.M., care şi-a justificat calitatea în exercitarea căii de atac prin aceea că, potrivit contractului de mandat autentificat sub nr. x din 22.07.3005, A.T.C. l-a împuternicit să îndeplinească toate formalităţile necesare restituirii în natură, conform legislaţiei în vigoare, a proprietăţilor cuvenite acesteia.
Mandantul s-a obligat ca, în schimbul obţinerii titlurilor de proprietate, să plătească mandatarului un procent de 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti în natură, prin încheierea în termen de 90 zile de la obţinerea titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică.
De asemenea, în contractul de mandat s-a stipulat că până la data încheierii acestuia, mandatarul a îndeplinit o parte din obiectul contractului, recunoscându-se că se datorează un preţ ce echivalează cu 1/3 din preţul
total ce se va plăti o dată cu restul, la termenul stipulat.
În consecinţă, potrivit contractului de mandat, preţul ce trebuia plătit de către mandant reprezenta 40% din valoarea imobilului retrocedat.
S-a arătat totodată, că prin contractul autentic nr. x din 5.05.2006, A.T.C. i-a vândut dreptul de uzufruct viager asupra tuturor proprietăţilor imobiliare de pe teritoriul României, ce au aparţinut defunctului soţ al acesteia, proprietăţi ce vor fi restituite.
Ambele contracte menţionate au fost învestite cu formulă executorie, în vederea urmăririi debitoarei A., conform încheierii din 11.04.2013 a Judecătoriei Focşani şi încheierii din 18.04.3013 a Judecătoriei Panciu.
Întrucât reclamanta A.T.C. a renunţat cu rea-credinţă la mandatul de reprezentare pe care i l-a dat lui C.M., acesta a arătat că, în baza respectivelor contracte de mandat şi de uzufruct, care nu au fost onorate, înţelege să exercite drepturile debitoarei sale, pe temeiul dispoziţiilor art. 1560 C.civ. – text care, reglementând acţiunea oblică, dă dreptul creditorului, a cărui creanţă este certă şi exigibilă, să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să-l exercite.
Pe fondul criticilor din recurs, s-a susţinut incidenţa art. 304 pct.7, 8 şi 9 C.proc.civ.
Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu, că imobilul în litigiu nu face parte din terenurile şi clădirile conacului Răzoare, reclamanta neformulând notificare pentru acestea respectiv, că a fost formulată notificare pentru restituirea terenurilor din intravilanul oraşului Panciu şi că terenul în litigiu este situat în intravilanul acestui oraş.
S-a susţinut, de asemenea, că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a avut la bază o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Aceasta, întrucât din ambele notificări transmise conform Legii nr. 10/2001, rezultă că s-a solicitat moşia Răzoare, formată din conac, clădiri anexe şi terenuri. Moşia Răzoare cuprindea 159 ha teren agricol, plus terenul aferent construcţiilor, iar expertiza efectuată în cauză a concluzionat că terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 6 ha intravilan, înscrisă pe numele lui V.A. şi în planul cadastral al oraşului Panciu.
Intimata R.N.P. R. - Direcţia Silvică F. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil şi în subsidiar, ca nefondat.
S-a arătat, în susţinerea inadmisibilităţii recursului, că numitul C.M. nu mai deţine calitatea de mandatar al reclamantei A.T.C., fiindu-i revocat mandatul de către aceasta, conform declaraţiilor autentificate depuse la dosar.
Referitor la cele două contracte, de mandat şi respectiv, vânzare drept de uzufruct viager, deşi învestite cu formulă executorie, ele nu pot avea valoarea unor titluri executorii.
De altfel, Tribunalul Vrancea a pronunţat decizia nr. 150/2014 prin care a anulat încheierea din 18.04.2013 a Judecătoriei Panciu, în baza căreia se obţinuse încuviinţarea executării silite pentru plata uzufructului viager.
Aceeaşi soluţie a fost pronunţară de Tribunalul Vrancea şi prin decizia nr. 39/2014, potrivit căreia s-a respins din nou aceeaşi cerere de încuviinţare a executării silite (întrucât după pronunţarea hotărârii anterioare şi cu nesocotirea acesteia, executorul a înţeles să solicite din nou încuviinţarea executării aceluiaşi contract).
De aceea, recurentul nu are calitatea de reprezentant şi nici pe aceea de creditor, recursul acestuia fiind inadmisibil.
Pe fondul criticilor, s-a arătat că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, decizia atacată fiind motivată şi realizând o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor de drept material incidente, în condiţiile în care reclamanta nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.
De asemenea, a depus întâmpinare Primăria oraşului Panciu, care a solicitat respingerea recursului, decizia instanţei de apel fiind legală, în condiţiile în care imobilul în litigiu nu a făcut obiect al notificării conform Legii nr. 10/2001.
Cu privire la inadmisibilitatea recursului invocată de către intimata-pârâtă, cu motivarea că numitul C.M. nu mai este mandatar al reclamantei, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât în exercitarea recursului, acesta nu s-a prevalat de calitatea de mandatar, ci de aceea de creditor al fostului mandant, pretinzând că acționează în valorificarea drepturilor proprii.
De asemenea, celălalt aspect, vizând nedemonstrarea calității de creditor, nu privește inadmisibilitatea, ci legitimarea procesuală.
Analizând cu prioritate calitatea procesuală în exercitarea căii de atac a recursului, Înalta Curte constată următoarele:
În justificarea poziţiei procesuale de recurent, numitul C.M. s-a prevalat de calitatea de creditor al unui debitor inactiv (reclamanta A.T.C.), arătând că, subrogându-se în drepturile acesteia, este îndreptăţit la exerciţiul căii de atac, pentru a evita prejudicierea sa (pentru ipoteza în care, prin neatacarea deciziei din apel, soluţia de respingere a acţiunii ar rămâne irevocabilă).
Este adevărat că, potrivit art. 1560 NCC invocat de recurent - text a cărui incidenţă se va reţine faţă de dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi de împrejurarea că pretinsa exigibilitate a creanţei a intervenit după intrarea în vigoare a acestuia - creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului (cu excepţia celor strict personale), dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
În acest caz, recurgând la acţiunea oblică sau subrogatorie, creditorul se substituie aşadar debitorului său, încercând să obţină indirect ceea ce ar fi obţinut debitorul dacă nu ar fi rămas în pasivitate.
O formă procesuală particulară de manifestare a acţiunii oblice trebuie considerată şi exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanţei, dacă acesta ar putea doar să promoveze acţiunea, subrogându-se debitorului, iar nu şi să exercite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivităţii debitorului i-ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate).
Pentru a-şi justifica însă, de această manieră demersul, numitul C.M. trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al reclamantei A.T.C., faptul că deţine o creanţă certă şi exigibilă împotriva acesteia (şi subsecvent, celelalte condiţii referitoare la inactivitatea debitorului şi la insolvabilitatea acestuia).
În ce priveşte calitatea de creditor, recurentul s-a prevalat de două contracte încheiate în formă autentică: un contract de mandat şi un contract de vânzare-cumpărare a dreptului de uzufruct viager.
Analizând aceste acte juridice, se constată însă că ele nu sunt izvorul unor creanţe certe, ajunse la scadenţă, pentru ca recurentul, în valorificarea lor, să poată pretinde că inactivitatea debitorului în exerciţiul căii de atac este de natură a-l prejudicia în încercarea de recuperare a creanţelor.
Astfel, referitor la contractul de uzufruct, se constată că, potrivit acestuia, numitul C.M. este acela care a cumpărat dreptul de uzufruct viager „asupra tuturor proprietăţilor imobiliare de pe teritoriul României, care au aparţinut defunctului soţ al reclamantei”, preţul convenit constând „într-o indemnizaţie, începând cu momentul punerii în posesie”, exprimată în diferite cote procentuale, în funcţie de natura imobilului de restituit.
Aşadar, calitatea de debitor pentru remuneraţia cuvenită ca preţ al înstrăinării uzufructului imobilelor nu aparţine reclamantei, ci numitului C.M.
Împrejurarea că acesta a obţinut o încheiere de încuviinţare a executării respectivului contract (încheierea din 18.04.2013 a Judecătoriei Panciu), în vederea „recuperării contravalorii uzufructului viager stabilit prin contract” nu-i conferă recurentului calitatea de creditor de care se prevalează în speţă.
Aceasta, întrucât recurentul a îndeplinit doar o condiţie de formă (încuviinţarea executării), fără ca în ceea ce priveşte cerinţa de fond - titlul constatator al creanţei care să poată fi pus efectiv în executare - aceasta să subziste câtă vreme, în realitate, recurentul este cel care datorează contravaloarea uzufructului viager (situându-se astfel, în poziţia debitorului).
De altfel, încheierea respectivă a şi fost anulată prin decizia nr. 150 din 27.03.2014 a Tribunalului Vrancea, urmare a admiterii contestaţiei la executare promovate de A.T.C.
La rândul său, contractul de mandat autentificat nu confirmă, în sine, existenţa unei creanţe certe şi exigibile în favoarea recurentului, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de faţă.
Astfel, potrivit conţinutului contractului de mandat, C.M. a fost împuternicit, în calitate de mandatar, „să îndeplinească toate formalităţile necesare retrocedării în natură, în temeiul legislaţiei în vigoare, a tuturor proprietăţilor cuvenite mandantei în calitate de moştenitoare a proprietarilor de drept”. În ce priveşte modalitatea de remunerare, s-a convenit ca mandantul să plătească mandatarului „un preţ ce reprezintă 30% din imobilele retrocedate, ce se va plăti numai în natură, prin încheierea în termen de 90 zile de la obţinerea titlurilor de proprietate a unor acte de înstrăinare în formă autentică, ce îl vor avea ca beneficiar pe mandatar. În cazul în care bunul retrocedat constă în clădiri cu teren aferent, plata preţului se va putea face şi prin echivalent”… De asemenea, s-a precizat că până la data încheierii contractului de mandat, o parte din obiectul acestuia s-a îndeplinit şi că mandantul „datorează un preţ ce echivalează cu o treime din preţul total, ce se va plăti o dată cu restul la termenul stipulat”.
Or, recurentul nu a făcut dovada în cauză, în sensul clauzelor contractuale menţionate, a titlurilor de proprietate obţinute în executarea obligaţiilor asumate, pentru a se putea aprecia apoi asupra termenului de 90 zile stabilit de părţi pentru încheierea actelor de înstrăinare în formă autentică sau pentru plata echivalentului bănesc, în funcţie de natura imobilelor (ca formă de executare a obligaţiilor stipulate).
Numai în funcţie de aceste repere se putea aprecia asupra caracterului cert al creanţei, cât şi asupra exigibilităţii acesteia.
De asemenea, menţiunea din contractul de mandat, în sensul că la data încheierii acestuia mandatarul îndeplinise deja o parte din obiectul contractului, mandanta recunoscând că îi datorează „un preţ echivalent cu o treime din preţul total” nu demonstrează existenţa unei creanţe exigibile, faţă de precizarea făcută în continuare, conform căreia preţul se va plăti „o dată cu restul, la termenul stipulat” (adică, cel calculat de la eliberarea titlurilor de proprietate, după obţinerea retrocedării imobilelor).
Împrejurarea că printr-o încheiere a Judecătoriei Focşani (cea din 11.04.2013), numitul C.M. a obţinut încuviinţarea executării silite cu privire la contractul de mandat nu poate avea semnificaţia susţinută de acesta, a dovedirii creanţei certe, lichide şi exigibile în prezenta cauză.
Respectiva încheiere - pe lângă faptul că nu motivează soluţia prin trimitere la elementele concrete care i-au permis aprecierea asupra caracterului cert şi exigibil al creanţei - este una pronunţată în procedură necontencioasă şi ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 535 C.proc.civ.).
Aceasta înseamnă că, învestită cu chestiunea de a şti dacă pe baza respectivului contract se poate pretinde existenţa unei creanţe certe şi exigibile, apte să deschidă creditorului calea acţiunii oblice, instanţa este obligată să facă propriile verificări jurisdicţionale, neputându-i-se opune, în sensul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite.
Or, evaluând situaţia pe acest aspect, în funcţie de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat, faţă de termenii conveniţi de părţi, în executarea contractului de mandat, faptul că recurentul ar fi titularul unei creanţe certe şi exigibile împotriva reclamantei, pentru a-şi justifica astfel legitimarea în exercitarea recursului.
Nu s-a făcut dovada, aşa cum s-a menţionat anterior, a emiterii titlurilor de proprietate pe numele reclamantei şi punerii în posesie a acesteia pentru a se putea susţine scadenţa dreptului de creanţă al recurentului (calculat, potrivit clauzelor contractuale la împlinirea unui anumit termen de la obţinerea titlurilor de proprietate).
Cele două decizii - nr. 27 din 10.04.2014 şi nr. 3 din 16.01.2014 ale Tribunalului Vrancea - depuse de recurent pentru a-şi legitima demersul, nu fac, în realitate, decât să demonstreze, în sensul celor arătate anterior, că reclamantei nu i-au fost încă eliberate titluri de proprietate în urma acţiunilor întreprinse de mandatar (întrucât, potrivit celor două hotărâri a fost admisă cererea lui C.M., de încuviinţare a executării deciziei nr. 669/R din 15.03.2011 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost obligată Comisia judeţeană Vrancea să emită titlu de proprietate în favoarea reclamantei, iar mai multe comisii locale au fost obligate să o pună în posesie).
Separat de acest aspect, dar susţinând în mod complementar aceeaşi idee - a lipsei posibilităţii de subrogare în drepturile şi acţiunile reclamantei - recurentul nu a demonstrat o stare de insolvabilitate a reclamantei, care să-i permită să acţioneze în locul acesteia.
Dimpotrivă, din înscrisurile depuse în recurs a rezultat că au fost emise două acte de adjudecare asupra a două imobile aparţinând reclamantei (unul reprezentat de teren şi construcţii, situat în Bucureşti, adjudecat la preţul de 1.282.716 lei, iar celălalt, constând în cota de 3/6 din nuda proprietate asupra a 303 ha teren cu vegetaţie forestieră, adjudecat la preţul de 35.602 USD).
În plus, inactivitatea pretinsului debitor în exercitarea căii de atac – cerinţă impusă de art. 1560 C.civ. – nu poate fi reţinută faţă de situaţia procesuală concretă a reclamantei în faza apelului, unde, după ce R.N.P. R. - Direcţia Silvică F. a adus la cunoştinţă revocarea, de către intimata-reclamantă, a mandatului dat lui C.M., aceasta a continuat să fie considerată de către instanţă ca reprezentată în proces de acelaşi mandatar (la domiciliul căruia, de altfel, a şi fost comunicată decizia din apel). Astfel fiind, nu i se poate reproşa acesteia că nu a atacat o hotărâre comunicată la domiciliul mandatarului căruia, anterior, îi revocase mandatul.
Toate elementele menţionate anterior demonstrează că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 1560 C.civ. (deţinerea unei creanţe certe şi exigibile, insolvabilitatea şi inactivitatea debitorului), pentru a se prevala de posibilitatea subrogării în drepturile şi acţiunile reclamantei” şi a exercita astfel, calea de
atac împotriva deciziei nefavorabile acesteia din apel.
Ca atare, fiind, pe de o parte, terţ faţă de procedura judiciară, iar pe de altă parte, neputându-se subroga drepturilor reclamantei, rezultă că recurentul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă în exercitarea recursului.
În consecinţă, recursul declarat de acesta a fost respins pentru lipsa calităţii procesuale active.