Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Aplicarea de către instanţă a pactului comisoriu de grad III stipulat de părţile contractante. Consecinţe
Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic: acţiune în rezoluţiune
-antecontract de vânzare-cumpărare
-pact comisoriu de grad III
C. civ. din 1864, art. 969, art. 1020, art. 1021
Prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, părţile, prin voința lor expresă, înlocuiesc acțiunea în rezoluțiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convențională, instanța de judecată nefiind îndreptățită să se pronunțe referitor la oportunitatea desființării contractului în condițiile în care pactul comisoriu şi-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept.
Astfel, nu i se poate reproșa instanţei că ar fi nesocotit norme ce țin de rezoluțiunea judiciară, care poate avea loc în condițiile stabilite de art. 1020 - art. 1021 C. civ., în cazul în care aceasta nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept în temeiul pactului comisoriu de grad III.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2707 din 25 septembrie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, reclamanta SC D.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul B. prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul ilicit al edificării construcţiei din str. C.A. nr. 52 sector 1, pe terenul înscris în CF nr. 34884 - Bucureşti sector 1, să constate că primele 3 pârâte nu au drept să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţia din str. C.A. nr. 52 sector 1; să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3521/25.09.2008 de BNP D.M., notat în CF nr. 34884 - Bucureşti sector 1; să dispună restabilirea situaţiei anterioare în sensul obligării pârâtei SC C.D. SRL să restituie echivalentul sumei de 62.943 Euro, la cursul BNR din ziua plaţii efective; obligării pârâtei SC T.S. SRL să restituie echivalentul sumei de 49.860 Euro, la cursul BNR din ziua plaţii efective; obligării pârâtei B. (fosta I.) C.A. să restituie echivalentul sumei de 36.558 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuieli de judecată.
La data de 19.12.2011 pârâtul Municipiul Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce-l priveşte.
La data de 16.12.2011 pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei de interes în invocarea primelor două capete de cerere, precum şi excepţia de inadmisibilitate a acestora. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii.
La termenul din 22.12.2011 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat şi constatarea solidarităţii pasive a primelor 3 pârâte pentru restituirea întregii sume de 49.362,20 euro.
La termenul din 08.03.2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 5 din cerere şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin încheierea de şedinţă din 15.03.2012 instanţa a admis excepţia de inadmisibilitate pe capetele 1 şi 5 de cerere, precum şi excepţia lipsei de interes pe capătul 2 de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 9378 din 28 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins ca inadmisibil capătul întâi de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcției din str. C.A. nr. 52, sector 1 pe terenul înscris în CF nr. 34884 - Bucureşti, sector 1, formulat în contradictoriu cu pârâții SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul B. - prin Primarul General, a respins ca lipsit de interes capătul doi de cerere având ca obiect constatarea că primele trei pârâte nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcția din str. C.A. nr. 52, sector 1, a respins ca inadmisibil capătul cinci de cerere având ca obiect constatarea solidarităţii pasive a primelor trei pârâte pentru restituirea către reclamantă a întregii sume în valoare de 149362,20 euro.
De asemenea, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M. şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtelor suma de 20.113,90 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în primul rând, că după admiterea excepţiei de inadmisibilitate şi a excepţiei lipsei de interes a rămas investită cu trei capete de cerere, respectiv rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea primelor trei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la fondul acestor cereri, instanţa a constatat că la data de 25.09.2008 între reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare şi pârâtele SC C.D. SRL, SC T.S. SRL, B. (fostă I.) C.A.M., în calitate de promitente-vânzătoare s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 ce urma a se edifica pe terenul în suprafaţa de 236 mp situat în Bucureşti, Sector 1, str. C.A. nr. 52.
Potrivit art. 5 din antecontract preţul imobilului a fost stabilit în suma de 350.000 euro, urmând a fi achitat în şase rate, respectiv: 60.000 euro în maxim 5 zile calendaristice de la încheierea antecontractului, 30.000 euro până la data de 01.12.2008, 30.000 euro până la data de 15.02.2009, 60.000 euro până la data de 01.05.2009, 70.000 euro până la data de 01.07.2009 şi 100.000 euro la data încheierii contractului în formă autentică.
Potrivit art. 6 alin. 2 din contract neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante are drept consecinţă rezoluţiunea de plin drept a antecontractului (pact comisoriu expres de gradul 4). Părţile au prevăzut că în ipoteza rezoluţiunii antecontractului din vina promitentei cumpărătoare avansurile plătite nu se returnează, rămânând promitentelor vânzătoare cu titlu de daune-interese.
Din cuprinsul acţiunii şi din ordinele de plată depuse la dosar de reclamantă rezultă că aceasta a achitat avansul de 60.000 euro, ce urma a fi plătit în 5 zile calendaristice de la data încheierii antecontractului şi ratele ce trebuiau plătite până la datele de 01.12.2008 şi 15.02.2009. Din suma de 60.000 euro ce urma a fi achitată până la data de 01.05.2009 reclamantul a achitat la datele de 27.05.2009, 29.05.2009, 22.07.2009 şi 31.07.2009 suma totală de 30.009 euro.
Deci, rata de 60.000 euro ce urma a fi plătită până la data de 01.05.2009 nu a fost achitată integral în termen de 60 de zile (până la data de 30 iunie 2009). În consecinţă, s-a activat pactul comisoriu de gradul 4 stabilit de părţi la art. 6 alin. 2 din antecontract şi acesta este rezoluţionat; pârâtele au notificat reclamantei rezoluţiunea contractului cu notificarea din data de 28.08.2009.
A mai reţinut prima instanţă că anterior rezoluţiunii contractului reclamanta nu a invocat excepţia de neexecutare, nu a emis nicio notificare relativă la eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor contractuale de către pârâte (privitoare la structura de rezistenţă a clădirii, a plăcii de pe subsol, a rampei de acces la subsol, a locului de parcare, a altor condiţionări ale autorizaţiei de construire).
Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Rezoluţiunea poate fi cerută doar de creditorul care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţia. Debitorul care nu şi-a respectat obligaţia nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului.
Instanţa a apreciat că în cauză reclamanta nu este în drept să pretindă rezoluţiunea contractului, fiind în culpă în privinţa obligaţiilor contractuale. Astfel, aceasta nu şi-a îndeplinit propria obligaţie de plată integrală a ratei ce urma a se face până la data de 01.05.2009 şi nu a dovedit că are disponibilităţi pentru a plăti diferenţa de 29.993 euro.
A mai constatat instanţa că notificările emise de reclamantă sunt ulterioare încetării contractului prin rezoluţiunea de drept, astfel încât acestea nu au obiect.
De asemenea, împrejurarea că reclamanta nu este în drept să ceară rezoluţiunea antecontractului (neîndeplinindu-şi obligaţia de plată a preţului) a făcut de prisos cercetarea argumentelor reclamantei referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor, imposibilitatea de a fi considerată clădirea finalizată şi înscrisă în cartea funciară şi lipsa drepturilor investitorilor asupra construcţiei. De altfel, în condiţiile în care există proces-verbal de recepție şi imobilul este intabulat în cartea funciară, iar aceste acte nu au fost anulate în justiţie, se bucură de prezumţia de valabilitate şi legalitate şi produc toate efectele juridice.
Întrucât cererea de rezoluţiune s-a constatat a fi nefondată, capătul de cerere accesoriu referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată au fost, de asemenea, considerate ca nefondate, urmând soarta capătului principal.
Constatând că prin respingerea acţiunii reclamanta a căzut în pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ. instanţa a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată dovedite în cauză constând în onorariu de avocat în temeiul contractului de asistenţă juridică nr. 225830/15.12.2011. În privinţa cheltuielilor efectuate în temeiul contractului de asistenţă juridică nr. 412006/23.11.2009, deşi teoretic pârâta ar fi îndreptăţită la plata cheltuielilor din faza concilierii prealabile, instanţa a respins cererea de obligare la plata acestor cheltuieli, având în vedere că pârâtele nu au făcut dovada participării la concilierea prealabilă, întrucât există notificări de conciliere emise la 16.09.2010, 04.10.2010 şi 22.10.2010 pentru datele de 05.10.2010, 25.10.2010 şi, respectiv, 10.11.2010, la care pârâtele nu au participat, iar după data încheierii contractului de asistenţă juridică, 23.11.2009, nu s-a făcut dovada participării părţilor la concilierea prealabilă a litigiului.
Apelul declarat de către reclamanta SC D.C. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 75 din 8 martie 2013, şi a fost obligată apelanta la plata sumei de 3.819,5 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.D. SRL.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, aşa cum chiar apelanta a susţinut, este invocată o situaţie de fapt şi legea aplicabilă acesteia şi se cere constatarea consecinţelor legale, respectiv se solicită constatarea săvârşirii de către pârâtele reclamante a unei fapte ilicite. În consecinţă, este evident că apelanta-reclamantă are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, respectiv acţiunea având ca obiect obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului produs prin invocata faptă ilicită săvârşită de către acestea, acţiune pe care de altfel apelanta a şi exercitat-o, potrivit capătului patru al aceleiaşi acţiuni. Rezultă deci că, din această perspectivă, primul capăt al cererii de chemare în judecată este inadmisibil, criticile apelantei fiind nefondate.
Nici criticile referitoare la admiterea excepţiei lipsei de interes a capătului doi al cererii de chemare în judecată nu au fost reţinute. Astfel, s-a constatat că, potrivit acestei cereri, apelanta a solicitat să se constate că pârâtele-intimate B.C.A.M., SC C.D. SRL şi SC T.S. SRL nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţia din str. C.A. nr. 52, sector 1. Interesul apelantei în formularea unui asemenea capăt de cerere nu este însă unul direct, căci apelanta nu ar obţine nici un folos practic direct prin admiterea ca atare a unui astfel de capăt de cerere. S-a apreciat că în realitate interesul apelantei este justificat tot din perspectiva acţiunii privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare, respectiv obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului invocat, chiar apelanta arătând că admiterea acestui capăt de cerere ar da naştere dreptului său de a cere rezoluţiunea antecontractului.
S-au reţinut ca nefondate şi criticile privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a solidarităţii pasive a pârâtelor B.C.A.M., SC C.D. SRL şi SC T.S. SRL pentru restituirea întregii sume cu titlu de reparare a prejudiciului, în considerarea aceloraşi dispoziţii ale art. 111 C. proc. civ., o astfel de cerere neputând fi primită.
Astfel, având în vedere că prin punctul patru al acţiunii sale apelanta-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere în pretenţii întemeiată pe prevederile antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, cererea de constatare a solidarităţii pasive nu poate fi formulată ca şi capăt de cerere distinct, deoarece antecontractul fiind de natură comercială, în cazul în care s-ar găsi ca fiind întemeiată acţiunea în răspundere contractuală întemeiată pe acesta, pârâtele nici nu ar putea fi obligate altfel decât în solidar la plata prejudiciului, în materie comercială solidaritatea fiind prezumată.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că niciunul dintre aceste capete de cerere nu poate fi primit ca şi capăt de cerere distinct, ele justificând de fapt, potrivit susţinerilor reclamantei, temeinicia cererilor de a se dispune rezoluţiunea antecontractului şi obligarea pârâtelor la repararea prejudiciilor cauzate, urmând a fi analizate ca atare din această perspectivă.
Cu privire la soluţia pronunţată asupra capetelor de cerere având ca obiect rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului, s-a constatat că, dat fiind specificul contractelor sinalagmatice, respectiv interdependenţa obligaţiilor reciproce, în analiza cererii de a se dispune rezoluţiunea se impune cercetarea obligaţiilor părţilor, a scadenţelor acestora precum şi a modului în care părţile au înţeles să le execute.
Din această perspectivă, s-a apreciat nefondată critica în sensul că în mod greşit prima instanţă ar fi cercetat numai în privinţa apelantei dacă şi-a executat obligaţiile contractuale, fără a face nicio analiză în privinţa obligaţiilor intimatelor pârâte.
Astfel, potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi şi autentificat la BNP D.M. sub nr. 3521 din 25.09.2008, obligaţiile promitenţilor-vânzători (intimatele-pârâte B.C.A.M., SC C.D. SRL şi SC T.S. SRL) sunt prevăzute la art. 4, iar cele ale promitentei-cumpărătoare (apelanta SC D.C. SRL) la art. 5.
Potrivit acestor dispoziţii contractuale, obligaţia intimatelor de a vinde apartamentul şi locul de parcare nu are stabilit în mod expres un termen, numai în privinţa obligaţiei de predare a apartamentului fiind stabilită data de 01.09.2009.
În schimb în privinţa obligaţiei apelantei de plată a preţului de 350.000 EURO, părţile au prevăzut în mod expres termene fixe pentru executarea acesteia. Astfel, 60.000 EURO urmau a fi plătiţi în maxim cinci zile calendaristice de la data încheierii antecontractului, 30.000 EURO până la data de 01.12.2008, 30.000 EURO până la data de 15.02.2009, 60.000 EURO până la data de 01.05.2009, 70.000 EURO până la data de 01.07.2009 şi 100.000 EURO la semnarea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică la Notar Public, dar nu mai târziu de 01.09.2009.
Având în vedere că prin acţiunea formulată apelanta este cea care a solicitat să se dispună rezoluţiunea antecontractului, şi cum această sancţiune poate fi cerută numai de partea care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţia, în mod corect a analizat prima instanţă cu prioritate modul în care au fost respectate termenele de plată de către apelată până la data la care a solicitat rezoluţiunea.
S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor alin. 2 al art. 6 din antecontract, neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante are drept consecinţă rezilierea de plin drept a antecontractului.
Chiar dacă acesta reprezintă un pact comisoriu de grad III, şi nu de grad IV, cum a reţinut prima instanţă, instanţa de apel a constatat că, oricum, în cazul pactelor comisorii de grad III rezoluţiunea operează pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite, fără a fi necesară intervenţia instanţei, cu condiţia ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să fi fost pusă în întârziere. În speţă, intimatele-pârâte au făcut dovada atât a punerii în întârziere, cât şi a notificării rezoluţiunii, potrivit notificărilor şi dovezilor de comunicare a acestora de la filele 275-284 vol. I dosar de fond.
S-a reţinut că apelanta recunoaşte primirea acestor notificări şi, deşi susţine că nu le recunoaşte valabilitatea şi efectele, totuşi nu a înţeles să le conteste în justiţie. Cu toate aceste, apelanta nu le poate ignora, câtă vreme a fost de acord cu inserarea pactului comisoriu expres în cuprinsul antecontractului, convenţie ce reprezintă legea părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ.
De altfel, oricum, în cazul pactelor comisorii de grad III, instanţa de judecată sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia nu are posibilitatea să acorde nici termen de graţie şi nici nu poate să aprecieze asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, aceasta operând de drept. Numai în situaţia în care partea ar face dovada că obligaţia îndeplinită tardiv a fost totuşi îndeplinită mai înainte de punerea sa în întârziere, instanţa ar putea să constate că rezoluţiunea contractului nu a operat, situaţie ce nu este însă incidentă în speţă.
S-a constatat că apelanta invocă excepţia de neexecutare a contractului de către intimate, susţinând că acestea nu-i pot pretinde plata preţului câtă vreme este evident că nici acestea nu vor putea preda apartamentul promis.
Instanţa de apel a reţinut că pentru a se putea invoca însă excepţia de neexecutare a contractului, una dintre condiţiile esenţiale este ca părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare.
S-a constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare au fost stabilite termene de executare pentru ambele părţi.
Astfel, faţă de obligaţiile contractuale stabilite în sarcina părţilor şi ordinea în care acestea urmau a fi îndeplinite, se constată că obligaţia intimatelor-pârâte de a preda apartamentul promis era scadentă abia la data de 01.09.2009. În consecinţă, anterior acestei date, intimatelor-pârâte nu li se poate pretinde executarea obligaţiei şi nici nu ar putea fi constatată vreo neexecutare sau executare necorespunzătoare din partea acestora anterior scadenţei.
În schimb, parte din obligaţiile de plată ale apelantei trebuiau îndeplinite până la termene anterioare datei de 01.09.2009, şi, aşa cum recunoaşte şi apelanta, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare integrală a sumei de 60.000 EURO până la data de 1.05.2009, la data punerii în întârziere, 12.08.2009, precum şi la data notificării rezoluţiunii, 28.08.2009, având o întârziere de peste 60 de zile.
Din acest punct de vedere este nerelevantă achitarea parţială a ratei de 60.000 EURO, câtă vreme pactul comisoriu expres convenit de părţi sancţionează „neachitarea timp de 60 de zile a ratelor restante”, iar pentru ca o rată să fie considerată achitată aceasta trebuie achitată în integralitate.
În consecinţă, s-a apreciat că în mod corect a constatat prima instanţă că faţă de ordinea în care trebuiau îndeplinite obligaţiile de către părţi, potrivit termenelor stabilite în mod expres prin antecontract, având în vedere că apelanta este cea care şi-a încălcat prima obligaţia de plată a preţului făcând să devină incident în cauză pactul comisoriu de grad III, este de prisos analiza invocatelor încălcări ale obligaţiei de predare a apartamentului promis, obligaţie nescadentă la data intervenirii rezoluţiunii.
Nu s-ar putea reţine că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut reţinând că în speţă a operat deja rezoluţiunea, câtă vreme această rezoluţiune este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin simpla declaraţie de rezoluţiune, fără a fi necesară intervenţia instanţei.
Intervenirea rezoluţiunii nu a fost invocată din oficiu, ci a fost invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, fiind administrate şi înscrisuri în acest sens, instanţa fiind obligată să analizeze această apărare a intimatelor pârâte.
Faţă de această împrejurare, în nici un caz nu s-ar putea reţine vreo încălcare a principiului disponibilităţii sau al dreptului la apărare al vreuneia din părţi.
De asemenea, este neîntemeiată susţinerea apelantei în sensul că în mod greşit ar fi reţinut prima instanţă că rezoluţiunea ar fi operat la data de 30.06.2009, în realitate instanţa reţinând că rezoluţiunea a operat datorită neîndeplinirii până la data de 30.06.2009 a obligaţiei de plată a ratei scadente la 1.05.2009.
Referitor la procesul-verbal de recepţie din data de 02.11.2010, precum şi la înscrisurile doveditoare ale intabulării imobilului, la care prima instanţă face referire în considerentele hotărârii, Curtea a apreciat ca nefondată critica apelantei în sensul că prin aceasta i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, având în vedere că aceste înscrisuri au fost administrate în faţa instanţei de fond, fiind discutate conform celor consemnate în încheierea de şedinţă din 07.06.2012. Pe de altă parte, nu aceste înscrisuri au fost esenţiale în determinarea soluţiei date de prima instanţă, referirea la acestea fiind făcută în plus faţă de cele deja reţinute în motivarea soluţiei.
Instanţa de apel a mai apreciat ca fiind nefondate şi criticile privind neinvocarea din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 1247 alin. (3) N.C.C., a nulității absolute vădite a unor acte, având în vedere că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile acestui act normativ, raportat la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii.
Referitor la cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că la filele 19-34 din dosarul de fond vol. II se află dovezile privind onorariile şi cheltuielile aferente prezentului litigiu.
Contractul de asistenţă juridică reprezintă un act juridic civil, adică o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, necontestat sub aspectul îndeplinirii condiţiilor actului juridic civil, potrivit art. 948 C. civ., întrunind toate componentele actului juridic civil, respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, obiectul determinat şi cauza licită.
S-a reţinut că pretenţiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată au fost dovedite, urmând a fi recuperate de partea care a câştigat procesul, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora (cauza Costin c.României, Cauza Străin şi alţii c. României., cauza Raicu c. României, cauza Gaga c. României).
Aceste criterii sunt aplicabile şi în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al sumelor de bani care au fost plătite de partea care a câştigat procesul, în timpul şi în legătură cu acel litigiu.
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strânsă şi indiscutabilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi apreciate de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea considerată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului sau şi reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta şi combate.
Având în vedere aceste criterii şi elementele pe care le are la dispoziţie, s-a constatat că onorariul acordat satisface exigenţele de mai sus, respectiv realitatea, necesitatea şi proporţionalitatea acestuia în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză.
Rezultă deci că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, astfel încât, faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că nici una din criticile aduse sentinţei nu poate fi reţinută, Curtea a respins apelul ca nefondat.
Referitor la excepţiile de nulitate a procesului-verbal de recepţie nr. 1/02.11.2010 şi excepţia de nelegalitate a A.C. 248/2010, s-a apreciat că acestea vizează fondul litigiului, astfel încât puteau fi cercetate numai în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat necesară anularea sentinţei de fond şi evocarea fondului, situaţie ce nu este incidentă în cauză.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., faţă de respingerea apelului, constatând că apelanta este partea căzută în pretenţii, instanţa de apel a obligat pe aceasta la plata sumei de 3.819,5 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.D. SRL, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor de achitare de la filele 128-129 dosar apel.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC D.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care se solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei instanţei de fond şi admiterea acţiunii.
În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa a respins pe excepţie capetele 1, 2 şi 5 de cerere cu motivări nelegale.
Astfel, în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere recurenta-reclamantă arată faptul că acesta are semnificaţia constatării caracterului ilicit al naşterii dobândirii dreptului asupra construcţiei de către promitentele vânzătoare respectiv constatarea unei situaţii, care în mod vădit este una de drept, în acord cu art. 111 C. proc. civ. O astfel de acţiune nu are ca temei răspunderea delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., astfel că nu se poate cere repararea prejudiciului, motivele instanţei fiind atât fără temei legal cât şi străine speţei.
Referitor la capătul 2 din acţiunea introductivă, recurenta-reclamantă a susţinut că interesul său este direct întrucât prin acesta se urmăreşte constatarea unei situaţii de fapt, în sensul că pretenţiile sale sunt întemeiate şi că susţinerile pârâtelor cu privire la intervenirea rezoluţiunii antecontractului la data de 28.08.2009 sunt neîntemeiate.
De altfel, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 1020-1021 C. civ. recurenta a susţinut că este nelegală reţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că nu ar avea vreun interes direct.
Cu privire la capătul 5 din acţiune, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepţiei inadmisibilităţii susţinând că motivarea instanţei sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea, ci lipsa de interes.
În acest context, recurenta a arătat că nu există inadmisibilitate, neexistând nici un temei care să oprească promovarea unui astfel capăt de cerere. De altfel, nu există nici lipsă de interes deoarece interesul recurentei este acela de a înlătura orice neclarităţi privind existenţa solidarităţii pasive.
Cel de al doilea motiv de recurs vizează necercetarea fondului acţiunii, a imposibilităţii culpabile născute la data de 6.10.2008 de executare a obligaţiilor celor trei pârâte şi a răspunderii acestora. Totodată, instanţa nu a aplicat legea faţă de faptele ilicite ale celor 3 pârâte şi a încălcat prevederile art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., precum şi principiul libertăţii, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
După prezentarea obligaţiilor pârâtelor, recurenta-reclamantă consideră că instanţele anterioare nu au cercetat niciuna din cele trei obligaţii asumate de pârâte, ci numai pretinse încălcări ale obligaţiei de predare aspecte ce nu au fost invocate. Faptele ilicite ale pârâtelor fiind anterioare datei de 31.07.2009, dată la care a încetat să mai efectueze vreo plată.
Recurenta a mai apreciat că instanţa avea obligaţia potrivit art. 943, 1020 şi art. 1021 C. civ. să cerceteze obligaţiile ambelor părţi, însă nu a făcut-o, obligaţie care de altfel instanţa a constatat-o şi menţionat-o în considerentele deciziei.
Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează ignorarea de către instanţă a probelor administrate, forţa probantă impusă de lege a unor probe şi respingerea nelegală a altor probe ce dovedesc răspunderea pârâtelor şi lipsa răspunderii sale, fiind încălcate prevederile art. 1204, 1197 şi 1182 C. civ., art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, recurenta-reclamantă a arătat care au fost înscrisurile depuse în susţinerea situaţiei de fapt, probele administrate care dovedesc culpa şi răspunderea celor trei pârâte începând cu data de 6.10.2008, probe ce au fost ignorate de instanţa de apel, cât şi forţa probantă a acestora impusă de lege.
În susţinerea criticii vizând încălcarea prevederilor art. 1204 şi art. 1197 C. civ. recurenta a invocat forţa probantă a răspunsurilor la interogatoriu ale pârâtei B., în sensul că sunt opozabile pârâţilor.
Referitor la critica invocată vizând încălcarea prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 s-a susţinut că documentaţia cadastrală privind construcţia realizată a fost avizată de OCPI, astfel că aceasta se bucură de prezumţia de legalitate şi validitate, documentaţie din care rezultă de altfel culpa pârâtelor privind încălcarea autorizaţiei de construire nr. 222/2008 şi lipsa vădită de identitate dintre construcţia autorizată şi cea efectiv realizată.
Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1182 C. civ., recurenta-reclamantă consideră că procesele-verbale de faze determinate depuse de pârâte dovedesc împreună cu celelalte înscrisuri de la dosar data comiterii culpei, începând cu data de 6.10.2008.
Decizia instanţei de apel mai este criticată şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa a cercetat altceva şi a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără plata taxelor de timbru, înrăutăţindu-i propria situaţie în propria acţiune, în lipsa unei cereri reconvenţionale.
Sub acest aspect, se susţine că instanţa a constatat intervenită rezoluţiunea antecontractului din culpa reclamantei la data de 28.08.2009, deşi nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâţi şi nici achitată vreo taxă de timbrată, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilității şi a prevederilor Legii nr. 146/1997.
Totodată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se mai invocă nelegalitatea constatării la data de 28.08.2009 a rezoluţiunii din culpa reclamantei, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 969, 1020 şi art. 1021 C. civ. şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.
În susţinerea acestui motiv, recurenta a arătat că pârâtele nu puteau invoca intervenirea la data de 28.08.2009 a pactului comisoriu întrucât acestea se aflau în culpă încă de la data de 6.10.2008, aspecte ce nu au fost cercetate de instanţa de apel.
Instanţa a reţinut numai punerea în întârziere şi declaraţia de rezoluţiune însă a omis să cerceteze şi dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 din antecontract, condiţii care de altfel nu sunt îndeplinite în opinia recurentei, soluţia fiind dată cu încălcarea legii părţilor reglementată de art. 969 C. civ.
Din considerentele deciziei recurate se poate observa faptul că instanţa de apel a reţinut numai obligaţia de predare a bunului promis în sarcina celor trei promitente vânzătoare, scadentă la data de 1.09.2009, şi că s-ar fi invocat eventuale încălcări ale obligaţiei de predare, ce arată că instanţa a interpretat greşit antecontractul, nu a făcut aplicarea art. 1025 C. civ. şi a cercetat ceva ce nu s-a cerut şi care nu are legătură cu prezenta cauză.
De altfel, instanţa nu a cercetat nici dacă neplata survenită după data de 31.07.2009 este sau nu faptă ilicită şi dacă există sau nu vinovăţie în sarcina recurentei pentru angajarea răspunderii reclamantului, rezultând astfel că nici condiţiile răspunderii civile nu au fost cercetate.
Recurenta a mai susţinut că excepţia de neexecutare pe care a invocat-o nu a fost cercetată de instanţă în raport de cele trei obligaţii ale promitentelor-vânzătoare şi modul defectuos de executare. Instanţa a cercetat excepţia de neexecutare numai în raport de obligaţia de predare considerată de instanţă ca fiind scadentă la data de 1.09.2009, în condiţiile în care fusese invocat şi altceva, şi anume imposibilitatea de executare a acestei obligaţii, care prin aplicarea art. 1025 C. civ. devenise scadentă la data de 6.10.2008.
Decizia recurată mai este criticată şi sub aspectul necercetării de către instanţa de apel a nelegalităţii constatării ca intervenite a rezoluţiunii antecontractului din culpa recurentei, astfel că soluţia este dată cu încălcarea art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil şi la un proces efectiv.
Totodată, în măsura în care instanţa a considerat că reclamanta nu a înţeles să conteste în justiţie notificările trimise de către pârâte, în temeiul normelor legale anterior evocate avea obligaţia să invoce din oficiu nulitatea acestora, dar nu a făcut-o, hotărârea fiind dată cu încălcarea rolului activ şi a principiului legalităţii, precum şi încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. şi art. 1247 alin. (3) din acelaşi cod, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs vizează lipsa de temei legal şi contractual al respingerii acţiunii, în susţinerea căruia recurenta relatează aspecte ce ţin de situaţia de fapt care au generat prezentul litigiu, apreciind că este lipsită de temei reţinerea instanţei în sensul că ar fi fost în culpă la data de 28.09.2009 ca urmare a neplăţii sumei de 29.993 Euro ca rest din rata în valoare de 60.000 euro scadentă la 1.05.2009.
Ultimul motiv de recurs vizează cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, recurenta apreciind că instanţa nu putea acorda mai mult de 1532,68 lei.
Faţă de motivele evocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei de fond şi, în consecinţă, admiterea acţiunii.
Prin întâmpinarea, depusă la dosar intimatele-pârâte SC T.S. SRL, SC C.D. SRL şi B. (fosta I.) C.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată, în limitele permise de această cale extraordinară de atac, se constată că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima chestiune care trebuie precizată este aceea că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicţie, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii.
Prin urmare, având în vedere că recursul îşi propune să analizeze legalitatea soluţiei pronunţată în apel, Înalta Curte va lua în examinare doar criticile de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele de netemeinicie neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală.
Trecând peste aceste observaţii, se reţine că obiectul prezentului litigiu are la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţile litigante, la data de 25 septembrie 2008, cu privire la apartamentul nr. 1 ce urma a se edifica pe terenul în suprafaţă de 236 mp situat în Bucureşti, Sector 1, str. C.A. nr. 52, în raport de care reclamanta a formulat mai multe capete de cerere.
Referitor la capetele de cerere 1, 2 şi 5 din acţiunea introductivă, în raport de care recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a acestora pe cale de excepţie, se reţin următoarele:
Criticile recurentei aduse deciziei recurate vizând lipsa de temei legal şi motivele străine speţei în soluţionarea primului capăt de cerere ce are ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcţiei de mai sus sunt neîntemeiate.
Este adevărat că prin acţiunea în constatare reglementată de art. 111 C. proc. civ. nu se poate solicita constatarea unei situaţii de fapt, ci numai una de drept, însă în ipoteza în care reclamanta are la îndemână acţiunea în realizare, care îi asigură protecţia aceluiaşi drept, aceasta devine inadmisibilă. Instituind această regulă, legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept să se restabilească ordinea de drept ştirbită prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă prin acţiunea în realizare.
În speţă, instanţa de apel a făcut o corectă apreciere sub aspectul reţinerii inadmisibilităţii acestui capăt de cerere - constatarea caracterului ilicit al edificării construcţiei, faţă de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, acţiune pe care a şi exercitat-o, de altfel.
Prin urmare, nu se poate susţine că motivele instanţei cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere ar fi atât fără temei legal cât şi străine speţei pentru faptul că nu coincide cu modul în care recurenta şi-a expus propriul raţionament, aceasta limitându-se de altfel la simple afirmaţii fără a face o dezvoltare concretă în acest sens, recurenta încercând să-şi justifice susţinerea prin atribuirea unei semnificaţii proprii noţiunii de „edificare”, ceea ce nu poate fi primit pentru că se abate de la sensul corect acela de construire.
Pe de altă parte, se observă faptul că prin argumentele aduse în sprijinul acestei critici recurenta invocă o faptă ilicită diferită de cea din cererea introductivă, respectiv în recurs se face vorbire de - constatarea caracterului ilicit al naşterii dobândirii dreptului asupra construcţiei de către promitentele-vânzătoare, iar în cererea introductivă se face vorbire de - constatarea caracterului ilicit al edificării construcţiei.
Nu pot fi reţinute nici criticile vizând încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 1020-1021 C. civ. cu privire la soluţia dată celui de al doilea capăt al acţiunii, respectiv admiterea excepţiei lipsei de interes.
Astfel, se constată că în argumentarea soluţiei pronunţate cu privire la capătul doi al acţiunii introductive instanţa de apel a analizat în ce măsură interesul reclamantei întruneşte unul din atributele esenţiale ce determină însăşi existenţa dreptului material la acţiune, respectiv de a fi unul personal direct şi actual, în sensul în care punerea în mişcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat.
Reţinând că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui astfel de capăt de cerere - să se constate că pârâtele-intimate B.C.A.M., SC C.D. SRL şi SC T.S. SRL nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţia din str. C.A. nr. 52, sector 1 – instanţa de apel nu a îngrădit accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, cum greşit susţine recurenta.
În ceea ce priveşte presupusa încălcare a prevederilor art. 1020- 1021 C. civ. se observă că nu s-au adus argumente în acest sens, astfel că Înalta Curte nu se poate substitui recurentei pentru a iniţia eventuale ipoteze de analiză.
Cu privire la capătul 5 din acţiune, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea admiterii excepţiei inadmisibilităţii susţinând că motivarea instanţei sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea ci lipsa de interes.
Contrar susţinerilor recurentei, din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat acest capăt de cerere prin prisma excepţiei lipsei de interes.
Astfel, se constată că în stabilirea inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea solidarităţii pasive a pârâtelor B.C.A.M., SC C.D. SRL şi SC T.S. SRL pentru restituirea întregii sume cu titlu de reparare a prejudiciului, instanţa de apel a arătat care sunt argumentele pentru care nu poate primi cererea, faţă de existenţa acţiunii în pretenţii având la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, ce face obiectul capătului patru din acţiune, precum şi raportat la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
În deplin acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care reclamanta a investit instanţa şi cu un petit în pretenţii derivat din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate forma un petit separat care să constate solidaritatea pasivă ştiut fiind că în materie comercială solidaritatea este prezumată.
Pe fondul cauzei, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat şi de conduita părţilor în cursul executării convenţiei, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului.
Altfel spus, instanţa a dat eficienţă clauzelor contractuale, respectiv art. 6 alin. 2 din antecontract, reţinând că rezoluţiunea convenţiei a intervenit de drept potrivit pactului comisoriu de grad III, faţă de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor contractuale asumate, precum şi faţă de îndeplinirea de către pârâte atât a obligaţiei de punere în întârziere cât şi a notificării rezoluţiunii.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat, însă dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune a părţii care nu-şi execută obligaţia ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.
În acest context, se reţine că rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere şi simpla declaraţie de rezoluţiune, fără a fi necesară intervenţia instanţei, în mod corect s-a constatat că sunt de prisos a fi analizate aspectele invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condiţiile în care reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate. Sub acest aspect, instanţa a avut în vedere reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice, respectiv împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, implicând simultaneitatea de executare a acestor obligaţii.
De altfel, se observă că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul necercetării fondului acţiunii cu privire la culpa pârâtelor în nerespectarea obligaţiilor contractuale fiind invocate încălcarea mai multor norme legale, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., precum şi a principiului libertăţii.
Or, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci eventual celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite având în vedere că prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, respectiv prin voinţa lor, expresă, părţile înlocuiesc acţiunea în rezoluţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională. Astfel că, instanţa de judecată nu este îndreptăţită să se pronunţe referitor la oportunitatea desfiinţării contractului, în condiţiile în care pactul comisoriu şi-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept, acesta fiind şi raţionamentul instanţei de apel.
Se mai observă că, pornind de la un raţionament confuz între rezoluţiunea convenţională şi rezoluţiunea judiciară recurenta invocă în susţinerea recursului aspecte ce ţin de situaţia de fapt cu privire la probatoriul administrat şi forţa probantă a acestuia în raport de care susţine că ar fi fost încălcate prevederile art. 1204, 1197 şi 1182 C. civ., art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Or, nici aceste susţineri nu pot fi analizate întrucât nu au făcut obiectul cercetării instanţei de apel, având în vedere că rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu a avut loc în condiţiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. pe cale judiciară, ci pe cale convenţională ca urmare a activării pactului comisoriu expres inserat în convenţie.
Decizia instanţei de apel mai este criticată şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa a constatat intervenită rezoluţiunea antecontractului din culpa sa la data de 28.08.2009, deşi nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâţi şi nici achitată vreo taxă de timbru, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilităţii şi a prevederilor Legii nr. 146/1997. Criticile sunt neîntemeiate.
În cauză, se constată că nu s-ar putea reţine că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condiţiile în care rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanţa de apel verificând condiţiile în care a operat rezoluţiunea convenţională, nefiind încălcat principiul disponibilităţii sau al dreptului la apărare şi nici norme legale ce ţin de plata taxelor de timbru, cum greşit susţine recurenta.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. prin prisma cărora se invocă nelegalitatea constatării la data de 28.08.2009 a rezoluţiunii din culpa reclamantei, încălcarea prevederilor art. 969, 1020 şi art. 1021 C. civ., art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil şi la un proces efectiv, precum şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii se constată că sub pretextul încălcării unor norme legale recurenta redă aspecte ce vizează fondul litigiului susţinând că instanţa de apel nu le-ar fi analizat sau că instanţa ar fi omis cercetarea îndeplinirii condiţiilor pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 în antecontract.
Însă, aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced instanţa de apel nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept, motiv pentru care nu-i se poate reproşa instanţei că ar fi nesocotit norme ce ţin de rezoluţiunea judiciară care poate avea loc în condiţiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ.
Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a dat eficienţă legii părţilor reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligaţiile contractuale asumate de către părţi şi constatând în mod corect că prin convenirea unui termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor.
În speţă, se constată că printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi, interpretând corect întreaga documentaţie existentă, soluţia pronunţată fiind în deplină concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept.
Nu se poate reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele esenţiale în soluţionarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezenţa părţilor, susţinerile au fost consemnate conform încheierii din 13 februarie 2013.
Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurenta.
În concluzie, se constată că recurenta reia situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.
Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, care va fi respinsă întrucât recurentul nu a arătat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate în legătură cu determinarea şi acordarea acestora.
Aprecierea cuantumului acestora este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererile formulate de intimatele-pârâte SC T.S. SRL, SC C.D. SRL şi B. (fostă I.) C.A.M., urmează a aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 11.112 lei cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.