Complet de divergență asupra motivului de apel privind calitatea procesuală pasivă. Pronunțarea soluției în compunerea de trei judecători cu privire la toate aspectele apelului. Încălcarea normelor imperative de judecare a căii de atac. Motiv de ordine publică.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.
Index alfabetic : complet de divergență
C.proc.civ. din 1865, art. 257 alin. (5), art. 304 pct. 1
Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2)
Pronunțând hotărârea, inclusiv pe aspectele de fond ale cauzei, în complet format din trei judecători, deși divergența nu viza decât criticile apelanților cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile alin. (5) ale art. 257 C.proc.civ. cât și prevederile imperative ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora ”apelul se judecă în complet format din doi judecători”, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 1 C.proc.civ.
Secția I civilă, decizia nr. 2847 din 23 octombrie 2014
Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2008, Asociaţia V.P.S. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 700.000 lei reprezentând valoarea prejudiciului creat în perioada sezonului de vânătoare octombrie 2005 - aprilie 2006, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 140/2005 (prin care vânătoarea a fost interzisă total pe fondurile de vânătoare pe care le gestiona reclamanta) şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, O.U.G. nr. 11/2006, art. 999, art. 1000, art. 1073 şi urm. C.civ.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Mediului şi Pădurilor, pentru a se constata transmiterea calităţii procesuale pasive către această instituţie.
Pe cale de consecinţă, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei chemată iniţial în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 722 din 28 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a admis acţiunea principală formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii, în solidar, la 700.000 lei daune materiale şi la 5.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Tribunalul a reţinut că toate cele trei pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe fond, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina instituţiilor pârâte, în temeiul art. 999 C.civ., privind răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin neglijenţă, raportat la art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005.
Prin încheierea din 07 ianuarie 2014, tribunalul a admis cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul că instituţia pârâtă este Guvernul României prin Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, aceasta fiind partea obligată, alături de ceilalţi pârâţi, prin dispozitivul sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel instituțiile pârâte. Prin apelurile formulate, fiecare dintre pârâte a invocat faptul că nu are calitate procesuală pasivă, astfel încât în mod greșit a fost obligată la plata sumei solicitate de reclamantă prin acțiune. De asemenea, apelantele au formulat critici cu privire la soluția dată de prima instanță pe fondul cauzei.
Instanţa de apel a rămas în pronunţare asupra apelurilor, la termenul de judecată din data de 03 martie 2014, însă, cei doi judecători din completul de judecată au avut păreri divergente cu privire la calitatea procesuală pasivă a apelanților, situație ce a determinat repunerea cauzei pe rol, pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergență.
Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul din data de 24 martie 2014, în complet de divergență format din trei judecători, s-a acordat cuvântul exclusiv pe aspectul calității procesuale pasive a apelanților, acesta fiind punctul de divergență.
Prin decizia civilă nr. 125/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, pronunțată de completul de divergență, s-au respins apelurile, ca nefondate.
În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele:
Motivul de apel invocat de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice în sensul că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii întrucât s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii, reclamantul neinvocând în acţiunea introductivă prevederile art. 999 C.civ., este neîntemeiat. Într-adevăr, în respectarea principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, inclusiv temeiul cererii sale, instanţa de judecată trebuie să respecte limitele învestirii sale. În cauză însă nu a fost încălcat acest principiu, reclamanta invocând, în acţiunea introductivă, atât prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, cât şi, contrar susţinerii apelantului, pe cele ale art. 999 C.civ.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, fundamentul raportului juridic litigios, îl constituie faptul că, urmare a suspiciunii apariţiei gripei aviare, a fost interzisă vânătoarea pe fondurile de vânătoare gestionate de reclamantă. Prejudiciul cauzat reclamantei s-a produs sub imperiul O.U.G. nr. 140/2005, iar notificarea prin care aceasta a învederat cuantumul pagubelor suferite a fost transmisă către M.A.P.D.R. la 31 ianuarie 2006, înainte de adoptarea O.U.G. nr. 11/2006 prin care a fost abrogată ordonanţa de urgenţă anterioară. Prin urmare, faptul că acţiunea a fost înregistrată în anul 2008 nu este de natură a atrage incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 11/2006.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, sumele necesare asigurării derulării acţiunilor de prevenire şi combatere a bolii, precum şi cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului şi se aprobă prin hotărâre a guvernului.
În acest sens, apelantul Ministerul Agriculturii a considerat că nu există cadru legal pentru acordarea despăgubirilor aferente reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei întrucât hotărârea de guvern privind sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului nu a fost adoptată. Împrejurarea că Guvernul României, din care fac parte şi apelanţii, nu a emis o hotărâre în respectarea cerinţelor art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 nu trebuie să fie suportată de către reclamantă, recurenţii invocându-şi, practic, propria culpă pentru a obţine respingerea cererii reclamantei.
Aceste considerente se impun şi în ceea ce priveşte susţinerile apelantului pârât M.F.P. în sensul lipsei calităţii sale procesuale pasive, în cazul alocării unor sume din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, acest minister având atribuţia de a efectua modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerul Mediului şi Pădurilor, reorganizat în Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin O.U.G. nr. 96/2012, Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 115/2009 şi H.G. nr. 1639/2009, atribuţiile privind pădurile şi activităţile structurilor specializate au fost preluate de Ministerul Mediului şi Pădurilor. Conform art. 2 din O.U.G. nr. 115/2009 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, se înfiinţează Ministerul Mediului şi Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului şi prin preluarea activităţii privind pădurile şi a structurilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Totuşi, în speţă, astfel cum a constatat tribunalul, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a fost corect stabilită la momentul introducerii acţiunii în funcţie de prevederile legale aplicabile la acel moment. Mai mult, în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 140/2005, avizată de Ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale se arată că măsurile necesare a fi luate ca urmare a suspiciunii de influenţă aviară pe teritoriul României trebuie să fie stabilite şi aplicate în mod unitar şi coerent de către autorităţile competente ale statului, acest minister având competenţe în acest sens la momentul emiterii actului normativ care constituie temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei.
În acest context, stabilirea unei obligaţii solidare între aceste părţi în circumstanţele concrete ale cauzei nu este greşită, solidaritatea pasivă fiind caracterizată prin faptul că creditorul poate pretinde plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii ţinuţi solidar, şi reprezintă astfel, pentru creditor, o adevărată garanţie a executării creanţei sale. În condiţiile unei astfel de răspunderi, plata făcută creditorului de către unul singur din debitorii solidari îi liberează pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul comun. Mai mult, debitorii solidari pot să prevadă între ei o modalitate de repartizare a prestaţiei executate. În acest context, subrogaţia legală invocată de Ministerul Agriculturii, rezultând din dispoziţiile legale arătate mai sus, îşi va produce efectele în cadrul fazei de executare a obligaţiei.
Este de observat că apelantul pârât a recunoscut obligaţia sa de a acorda reclamantei despăgubirile solicitate. Astfel, prin adresa emisă la data de 09 februarie 2006, ca răspuns la notificarea reclamantei, M.A.P.D.R. a arătat că modalitatea de acordare a despăgubirilor civile pentru prejudiciul înregistrat de reclamantă ca urmare a aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 140/2005 urmează a fi stabilită, solicitând fundamentarea pe bază de documente oficiale a sumelor solicitate de reclamantă cu titlul de despăgubiri.
De asemenea, recunoaşterea obligaţiei rezultă din Nota din 08 martie 2006 anexată raportului de expertiză, în care M.A.P.D.R. a arătat că instituţia sa, în calitate de administrator al faunei de interes cinegetic, are obligaţia de a lua măsuri de conservare a acesteia. În situaţia în care gestionarii nu mai pot susţine financiar cheltuielile pentru gestionarea vânatului datorită afectării negative a veniturilor acestora ca urmare a unor măsuri impuse de stat, în situaţii de forţă majoră, acestora trebuie să li se asigure despăgubiri pentru veniturile neîncasate din această cauză.
Susţinerea apelantului Ministerul Agriculturii în sensul că activitatea de vânătoare a fost interzisă în scopul diminuării riscului contactului direct al omului cu sursele de infecţie a influenţei aviare, în temeiul O.U.G. nr. 140/2005, astfel încât aceasta nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită, scopul fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare, este corectă. În cauză nu se contestă motivele care au condus la emiterea ordonanţei, acestea fiind de interes general, şi nici nu se pretinde, cum greşit au considerat apelanţii, că emiterea acestui act normativ constituie faptă ilicită. Astfel cum s-a arătat mai sus, răspunderea pârâţilor rezultă din nerespectarea cerinţelor art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005.
În ceea ce priveşte raportul dintre prevederile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală şi dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 140/2005, Curtea constată că acestea din urmă reprezintă recunoaşterea de către autorităţi, prin act normativ, a prejudiciului cauzat prin măsurile luate pentru a se preveni răspândirea gripei aviare, răspunderea instituită de normele speciale menţionate constituind un caz particular de răspundere civilă delictuală, al cărei temei general se regăseşte în prevederile art. 998, 999 C.civ.
Astfel, prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au fost instituite o serie de măsuri privind protecţia împotriva efectelor gripei aviare, măsuri ce au vizat şi activitatea reclamantei. Prevăzând că prin măsurile impuse vor fi create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a reglementat prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 dreptul acestora la despăgubiri, acceptând, implicit şi corelativ, obligaţia statului de a suporta contravaloarea acestora.
Conform art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 privind măsurile ce se aplică ca urmare a suspiciunii influenţei aviare, sumele necesare asigurării derulării acţiunilor de prevenire şi combatere a bolii, precum şi cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Art. 12 din O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare pe teritoriul României a abrogat O.U.G. nr. 140/2005 privind măsurile ce se aplică ca urmare a suspiciunii influenţei aviare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 909/2005.
Art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006 a menţinut însă dispoziţiile referitoare la acordarea de despăgubiri.
Astfel, prin adoptarea reglementărilor speciale menţionate mai sus, chiar autorităţile statului cunoşteau faptul că prin luarea acelor măsuri vor fi cauzate prejudicii persoanelor fizice sau juridice, prin încălcarea drepturilor acestor persoane, motiv pentru care s-a considerat necesară despăgubirea acestora. În acest context, refuzul de a acorda despăgubiri pentru întreg prejudiciul cauzat poate fi asimilat unei fapte ilicite culpabile, chiar dacă măsurile luate au fost justificate de starea de necesitate.
În speţă, prejudiciul suferit a fost stabilit cert şi evaluat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, la suma de 700.000 lei.
Prin raportul de expertiză s-a constatat că prejudiciul pe care l-a suportat reclamanta în sezonul de vânătoare mai 2005 - iunie 2006 s-a datorat faptului că, datorită suspiciunii influenţei aviare, în scopul diminuării riscului direct al omului cu sursele de infecţie al influentei aviare a fost interzis vânatul fără excepţie, pentru toate speciile de pasări şi mamifere cuprinse în fondurile de vânătoare de pe teritoriul Rezervaţiei B.D.D. şi de pe raza administrativ-teritorială a judeţului Tulcea prin O.U.G. nr. 140/2005 şi nr. 11/2006, interdicţie care a fost ridicată prin decizia din 25 aprilie 2006 a Comandamentului Antiepizootic Central. Urmare acestei interziceri a vânatului, reclamanta nu a putut realiza obligaţiile sale legale privind accesul vânătorilor, membri ai asociaţiei, ai celorlalte judeţe ale ţării şi în mod special al vânătorilor străini, situaţie ce a dus la nerespectarea prevederilor contractelor economice, încheiate în vederea realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea şi ocrotirea păsărilor şi mamiferelor prevăzute în autorizaţia de mediu pentru a fi vânate.
Prin expertiză, s-a constatat prejudiciul rezultând din imposibilitatea valorificării unui procent de 25% aprobat pentru Bugetul de Venituri şi Cheltuieli al Asociaţiei din speciile şi efectivele aprobate pentru recolta 2005-2006 de către vânători români, prin autorizare de vânătoare individuală sau în grup restrâns; imposibilitatea valorificării către terţi a vânatului rezultat în urma vânătorilor colective organizate la diverse specii, în cursul sezonului; imposibilitatea valorificării cotelor de recolta aprobate pentru vânătoarea cu străinii (în situaţia în care acestea au fost acoperite integral cu contracte încheiate în scopul sus menţionat); refuzul unor vânători de a mai achita cotizaţiile pentru anul 2005 (rata II-a şi integral), pentru anul 2006 rata I-a, în condiţiile lipsirii de dreptul de a mai practica vânătoarea la toate speciile în sezonul 2005-2006.
De altfel, şi M.A.P.D.R., prin Nota din 08 martie 2006, anexată raportului de expertiză, a arătat principiile ce trebuie avute în vedere pentru elaborarea unui proiect de guvern privind acordarea de despăgubiri gestionarilor de fonduri de vânătoare ca urmare a interzicerii vânătorii, mai întâi prin O.U.G. nr. 140/2005 şi apoi prin O.U.G. nr. 11/2006.
Pe baza veniturilor şi cheltuielilor realizate în anul 2005 şi în semestrul I-2006, precum şi a sumelor plătite de AVPS pentru gestionarea fondurilor de vânătoare, în raportul de expertiză s-a concluzionat că pierderea de mijloace circulante suferită de către reclamanta AVPS este în sumă totală de 517.520 lei (394.463 lei diferenţa dintre cheltuieli -- venituri cinegetice + 123.057 lei taxe plătite pentru gestionare fonduri de vânătoare), pierderi care nu reflectă integral paguba suferită de către reclamantă.
De asemenea, în raportul de expertiză contabilă s-a arătat că AVPS a încheiat la data de 17 iunie 2005 cinci contracte economice şi un contract economic la data de 13 iulie 2005, prin care a contractat întreaga cantitate de pasări şi mamifere prevăzută în autorizaţia de mediu ce urma sa fie recoltată în sezonul de vânătoare 2005-2006 prin vânători străini, cantităţi centralizate pe fiecare firma contractantă.
Motivul de apel invocat de apelantul pârât M.F.P. în sensul că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat. Conform art. 274 alin. (1) C.proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 274 C.proc.civ., fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În cauză, acţiunea îndreptată împotriva pârâtului a fost admisă, situaţie în care în mod corect a reţinut prima instanţă culpa procesuală a acestuia, în condiţiile în care pârâtul este partea căzută în pretenţii. În cazul în care cererea de chemare în judecată este admisă, iar pârâtul nu recunoaşte până la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, înseamnă că operează prezumţia culpei procesuale a celui care cade în pretenţii, prezumţie care rezultă din prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ.
Faţă de aceste considerente, criticile formulate de apelanţii pârâţi nu pot fi reţinute, prima instanţă pronunţând o hotărâre temeinică cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente în cauză. În consecinţă, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii pârâţi.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ambii recurenți au criticat, cu prioritate, soluția dată cu privire la excepțiile vizând lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar au formulat critici raportate la soluția dată pe fondul acțiunii în pretenții.
Înalta Curte a pus în discuție, din oficiu, ca motiv de ordine publică, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ, sub aspectul greșitei compuneri a completului de judecată care a pronunțat decizia recurată.
Examinând cu prioritate acest motiv de recurs, se constată că în apel divergența a vizat exclusiv criticile apelanților cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, situație ce a determinat repunerea cauzei pe rol, pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergență.
Astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul din data de 24 martie 2014, în complet de divergență format din trei judecători, s-a acordat cuvântul exclusiv pe aspectul calității procesuale pasive a apelanților.
Cu toate acestea, completul format din trei judecători a pronunțat decizia de respingere a apelurilor, analizând în totalitate criticile formulate de apelanți, inclusiv pe cele care vizau fondul cauzei.
În acest mod, au fost încălcate prevederile art. 257 alin. (5) C.proc.civ., potrivit cărora, ”după judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii”.
Pronunțând hotărârea, inclusiv pe aspectele de fond ale cauzei, în complet format din trei judecători, deși divergența nu viza decât problema calității procesuale pasive a pârâților, instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora ”apelul se judecă în complet format din doi judecători”.
Constatând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C.proc.civ., decizia recurată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.