Formularea cererii de apel de către apărător. Indicarea unui sediu ales al părții în absența unei împuterniciri avocațiale pentru această fază procesuală. Anularea apelului ca netimbrat în lipsa legalei citări a apelantului. Nulitatea actelor de procedură.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Nulitatea actelor de procedură.
Index alfabetic : sediu ales
- act de procedură
- nulitate
- cale de atac
- contract de asistență juridică
C.proc.civ. din 1865, art. 67, art. 69, art. 87, art. 90, art. 93, art. 100, art. 105
Legea nr. 51/1995, art. 29
Cum cererea de apel a fost formulată de avocat care, în numele părţii, a procedat şi la indicarea sediului ales pentru comunicarea actelor de procedură, instanța de apel trebuia să stabilească în ce măsură indicarea sediului ales prin semnatarul cererii de apel este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părţii şi, deci, opozabil acesteia, în condițiile lipsei împuternicirii avocațiale pentru această etapă procesuală.
În acest caz, instanţa era ţinută să cenzureze conţinutul declaraţiei de apel, în temeiul art. 69 alin. (2) teza finală C.proc.civ. şi să constate că actele de procedură nu pot fi efectuate în mod valabil decât faţă de partea însăşi, ceea ce avea semnificaţia citării acesteia la sediul său social și nu la pretinsul sediu ales, respectiv la cabinetul de avocatură al apărătorului său de la prima instanţă, întrucât în absenţa unui contract pentru etapa apelului, nu există certitudinea că alegerea de domiciliu era manifestarea de voinţă a apelantei înseşi, contractul de asistenţă juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabileşte în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 131 din Statutul profesiei de avocat.
Ca atare, având în vedere că partea a fost citată de instanţa de apel la o altă adresă decât cea a sediului ei social, adresă care nu constituia un sediu ales în mod valabil, rezultă că aceasta nu a avut cunoştinţă despre termenul stabilit şi nici despre obligaţia de timbrare a căii de atac, menţionată în cuprinsul citaţiei, astfel că hotărârea prin care apelul a fost anulat ca netimbrat, a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, potrivit celor prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Secția I civilă, decizia nr. 1457 din 16 mai 2014
Prin sentinţa civila nr. 1137 din 24 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii, fiind respinsă ca lipsită de interes acţiunea formulată de reclamanta SC S.F.C.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.E.I. SRL şi cu intervenienta S.P.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost anulat ca netimbrat.
Instanţa de apel a reţinut că prin rezoluţie, s-a stabilit în sarcina apelantei obligaţia de a achita taxă judiciară de timbru în cuantum de 19,5 lei şi timbru judiciar în cuantum de 0,15 lei, corespunzătoare apelului declarat.
Pentru termenul de judecată din 29 ianuarie 2013, apelanta a fost citată la sediul ales indicat în cererea de apel, cu menţiunea de a face dovada achitării taxelor legale.
Apelanta nu s-a prezentat însă în instanţă şi nici nu a depus la dosar dovada achitării taxelor menţionate, aşa încât, în temeiul art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, curtea de apel a anulat calea de atac ca netimbrată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., cererea de recurs fiind precedată de formularea unei cereri de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 103 C.proc.civ.
Faţă de împrejurarea că există la dosar o dovadă de comunicare a deciziei recurate din data de 17 mai 2013, recurenta a învederat că înţelege să formuleze cererea de repunere în termenul de recurs.
Astfel, s-a susţinut de către recurentă că nu a avut cunoştinţă despre pronunţarea instanţei de apel asupra apelului său decât în data de 10 septembrie 2013 când s-a judecat cererea de completare a dispozitivului deciziei atacate, iar de redactarea şi comunicarea deciziei civile a luat cunoştinţă în data de 16 noiembrie 2013 din arhiva Curţii de Apel Bucureşti, când a formulat cerere de eliberare a unei fotocopii a deciziei menţionate.
Instanţa de apel a dispus citarea sa la sediul social pentru prima dată pentru termenul din 10 septembrie 2013, în timp ce anterior nu a primit nicio altă citaţie, aşa cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare ce se regăsesc în dosar.
Recurenta a solicitat instanţei de recurs a observa că la prima instanţă a fost reprezentată de avocat, având sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la acesta - av. D.S., respectiv în Bucureşti.
Apelul împotriva sentinţei tribunalului a fost declarat însă de avocat G.M.F., apărător care, prin cererea de apel a indicat sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului Individual de Avocat F.B., fără ca acesta să depusă împuternicirea avocaţială sau vreun înscris din care să rezulte alegerea de către apelanta însăşi a acestui sediu pentru comunicarea actelor de procedură.
Primul termen de judecată acordat pentru soluţionarea apelului promovat de reclamantă prin avocat, a fost în data de 29 ianuarie 2013 când instanţa a decis anularea apelului ca netimbrat, termen la care acesta nu s-a prezentat.
Ulterior, dosarul a fost repus pe rol şi a primit un nou termen de judecată, anume la data de 11 iunie 2013 pentru completarea dispozitivului, la solicitarea intimatei, termen la care s-a constatat lipsa de procedură cu apelanta reclamantă.
Din dovezile de la dosar reiese că decizia atacată a fost comunicată apelantei doar la sediul ales indicat prin cererea de apel, respectiv la sediul Cabinetului Individual de Avocat F.B., deşi la termenul din data de 29 ianuarie 2013 nu a răspuns nimeni pentru apelantă.
Recurenta a mai învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 93 C.proc.civ., în cazul alegerii domiciliului pentru comunicarea actelor de procedură se va indica şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, pentru că, în caz contrar, comunicările se vor face la sediul sau domiciliul părţii.
În practică, s-a statuat ca citarea societăţilor comerciale să se efectueze atât la sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură, cât şi la sediul social al acestora. Or, din verificarea actelor dosarului se poate constata că există o adresă înaintată de avocat F.B., înregistrată în data de 06 iunie 2013 pentru termenul de judecată din data de 11 iunie 2013 acordat pentru completarea dispozitivului, prin care se aducea la cunoştinţa instanţei că a fost reziliat contractul de asistenţă juridică cu apelanta, fără a indica însă data la care a operat această reziliere; prin aceeaşi cerere s-a indicat instanţei necesitatea citării acesteia la sediul său social.
Faţă de motivele invocate şi împrejurarea că recurenta nu a avut cunoştinţă nici de primul termen de apel, nici de comunicarea deciziei instanţei de apel, actele de procedură fiind îndeplinite de instanţa de apel fără citarea legală a apelantei-reclamante la sediul său social, recurenta solicită instanţe de recurs a constata că data la care a luat cunoştinţă şi a intrat în posesia efectivă a deciziei recurate prin care apelul său a fost anulat ca netimbrat, este 16 noiembrie 2013, motiv pentru care, până la acel moment a fost împiedicată să promoveze recursul; prin urmare, solicită a se dispune repunerea în termenul de declarare a recursului.
În susţinerea recursului său, recurenta a dezvoltat următoarele critici:
Singura citaţie pe care a primit-o în etapa procesuală a apelului este cea emisă la adresa sediului său social pentru termenul din 10 septembrie 2013, acordat în cererea de completare a dispozitivului.
Prin urmare, recurenta nu a avut cunoştinţă de termenul din apel din data de 29 ianuarie 2013 şi, în consecinţă, nici de obligaţia de timbrare a apelului ce i se aducea la cunoştinţă prin citaţia emisă la o altă adresă decât cea a sediului său social, în timp ce la sediul social nu a fost citată pentru termenul menţionat.
Astfel cum deja s-a arătat în motivarea cererii de repunere în termenul de recurs, cererea de apel a fost semnată de avocat G.M.F. şi trimisă prin poştă, însoţită de anumite înscrisuri, între care nu se găsea şi împuternicirea avocaţială; pe de altă parte, recurenta învederează că mandatul acordat la prima instanţă nu cuprindea şi împuternicirea pentru promovarea căilor de atac şi nici alegerea domiciliului la sediul cabinetului de avocat, astfel că sentinţa tribunalului a fost comunicată la sediul ales prin cererea de chemare în judecată.
Drept urmare, în situaţia în care din niciun înscris depus la prima instanţă nu rezulta alegerea sediului pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual al dl. av. F.B., iar cererea de apel semnată de către avocat nu era însoţită şi de mandatul acordat acestuia, eventual şi pentru alegerea sediului în vedere îndeplinirii actelor de procedură, recurenta apreciază că, premergător primului termen de judecată, instanţa de apel avea obligaţia să dispună citarea sa, în calitate de apelantă, la sediul său social, cu menţiunea de a indica sediul pentru comunicarea actelor de procedură şi de a face dovada calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, astfel că, verificarea îndeplinirii procedurii de citare este anterioară verificării timbrajului cererii, precum şi oricăror alte excepţii ori cereri.
De asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 107 C.proc.civ. care prevăd că preşedintele va amâna judecata ori de câte ori va constata că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii, întrucât s-a procedat la soluţionarea apelului în sensul anulării lui ca netimbrat.
Încălcarea normelor procedurale enunţate, ce se constituie în garanţii ale asigurării respectării a două dintre principiile fundamentale ale procesului civil - principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate în aceste condiţii, astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C.proc.civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Intimata-pârâta precum şi intimata intervenientă au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs ca tardivă şi, în consecinţă, respingerea recursului ca tardiv declarat.
Analizând, în ordine, cererea de repunere în termenul de recurs, excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, excepţia tardivităţii declarării recursului, dar şi motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 301 C.proc.civ.: „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 284 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător.”
În consecinţă, pentru verificarea respectării termenului de declarare şi, implicit, de motivare a recursului [date fiind dispoziţiile art. 303 alin. (1) C.proc.civ.], este necesară constatarea îndeplinirii premisei unei comunicări valabile a hotărârii recurate (conforme art. 100 C.proc.civ.), aptă să declanşeze curgerea termenului de recurs, întrucât în cauză este aplicabilă regula curgerii termenului de recurs de 15 zile de la comunicare, nefiind incidentă vreo altă ipoteză de excepţie prevăzută de lege nici în ce priveşte termenul, dar nici referitor la momentul de la care acesta se calculează.
Se constată din cuprinsul procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare din dosarul de apel din data de 17 mai 2013 că, în cauză, decizia recurată a fost comunicată reclamantei (apelante) la adresa din Bucureşti, cu menţiunea „sediul ales la av. F.B.”, ceea ce corespunde celor indicate prin cererea de declarare a apelului.
Prin urmare, trebuie analizat dacă atare comunicare la acest sediu ales îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru a avea aptitudinea legală să genereze curgerea termenului de recurs.
În această privinţă, art. 93 C.proc.civ. dispune astfel: „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”.
În consecinţă, dacă cerinţele de la art. 93 nu sunt îndeplinite, se revine la aplicarea regulii citării părţii la domiciliul sau reşedinţa sa în cazul persoanei fizice [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.], iar referitor la persoanele juridice, în conformitate cu regula prevăzută la art. 87 pct. 2 C.proc.civ., anume: „prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, dup caz, al reprezentanţei.”
Faţă de cele prevăzute de art. 93, anterior citate, rezultă că în ipoteza alegerii de domiciliu, partea este cea care trebui să învedereze instanţei domiciliul sau, respectiv, sediul pentru citare, obligaţie ce trebuie dublată de cea a indicării explicite a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
- În ce priveşte prima condiţie dintre cele două de mai sus, referitor la titularul obligaţiilor
menţionate, trebuie observat că, în procesul civil, părţile pot să îşi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, astfel cum dispune art. 67 alin. (1) C.proc.civ.; pe de altă parte, procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată (procura ad litem) trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura sa va fi certificată, potrivit legii avocaţilor, astfel cum dispune art. 68 alin. (1) C.proc.civ.
Aşa fiind, rezultă că reclamanta îşi putea îndeplini această obligaţie de a indica în mod valabil
instanţei de apel sediul său ales în vederea comunicării actelor de procedură la o altă adresă decât sediul său social, fie personal, fie prin mandatar avocat sau neavocat.
Cum reclamanta nu a declarat ea însăşi apelul împotriva sentinţei tribunalului, trebuie stabilit în ce măsură indicarea sediului ales prin semnatarul cererii de apel este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părţii şi, deci, opozabil acesteia.
Verificând îndeplinirea aceste cerinţe, se constată că în cuprinsul cererii de apel s-a menţionat astfel: „Subscrisa, SC S.F.I.E. SRL, cu sediul în Bucureşti (...), în calitate de reclamantă în dosarul sus menţionat, având domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de avocat F.B. din Bucureşti”; în acelaşi timp, cererea de apel este semnată de G.M.F., avocat colaborator.
Potrivit acestei formulări, rezultă că cererea de apel a fost formulată de avocat care, în numele părţii, a procedat şi la indicarea sediului ales pentru comunicarea actelor de procedură de către instanţa de apel.
Pentru a se confirma valabilitatea acestui act de procedură (formularea şi motivarea cererii de apel) este necesar a se constata raporturile contractuale de reprezentare judiciară ori de asistare a reclamantei de către avocatul semnatar al motivelor de apel (av. colaborator G.M.F.) ori al titularului cabinetului de avocatură (av. F.B.).
Înalta Curte constată însă că nici anexat cererii şi motivelor de apel, ca, de altfel, nici în întreg dosarul de apel nu se regăseşte nicio împuternicire avocaţială emisă de oricare dintre cei doi avocaţi menţionaţi, împuternicire care ar fi constituit dovada raporturilor contractuale dintre părţi.
În sensul celor menţionate, sunt dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat care prevăd: „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă”. În acelaşi sens dispune şi art. 131 din Statutul profesiei de avocat, anume: „Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut.”
Totodată, nu trebuie omis faptul că cererea de apel declanşează etapa procesuală ulterioară celei derulate la prima instanţă, caz în care trebuie observate dispoziţiile art. 69 alin. (2) C.proc.civ. care prevăd: „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte de procedură pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.”
Ca atare, chiar şi în absenţa unei împuterniciri avocaţiale care să facă dovada raporturilor de reprezentarea judiciară a reclamantei pentru etapa procesuală a apelului de unul dintre cei doi avocaţi, oricare dintre ei putea proceda la declararea valabilă a căii de atac numai în baza raporturilor de reprezentare judiciară sau asistenţă juridică a reclamantei în faţa tribunalului.
În acest caz însă, instanţa de apel, constatând lipsa împuternicirii avocaţiale pentru apel, era ţinută să cenzureze conţinutul declaraţiei de apel, în temeiul art. 69 alin. (2) teza finală C.proc.civ. şi să constate că actele de procedură nu pot fi efectuate în mod valabil decât faţă de partea însăşi, ceea ce avea semnificaţia citării apelantei-reclamante la sediul său social nu la pretinsul sediu ales, anume cabinetul de avocatură al unuia dintre apărătorii reclamantei de la prima instanţă, având în vedere că şi la prima instanţă recurenta reclamantă a avut doi apărători, conform împuternicirilor avocaţiale din dosarul tribunalului.
Pe de altă parte, din conţinutul împuternicirii din dosarul de fond (cea care interesează în cauză, dat fiind conţinutul cererii de apel) rezultă că aceasta este emisă pentru avocaţii F.B., F.O. şi FG.M., fiind fără dubiu că raporturile contractuale dintre părţi aceştia şi reclamantă au privit numai etapa procesuală de primă instanţă, reprezentarea clientului privind „dosarul nr. xxx2/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă”, conform menţiunilor exprese din cuprinsul împuternicirii.
În consecinţă, apărătorii F.B. şi/sau F.G.M. (avocat colaborator, semnatar al cererii de apel) au procedat la declararea apelului şi formularea motivelor de apel în temeiul art. 69 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât actele de procedură (citaţii, comunicări etc.) nu puteau fi efectuate în mod valabil decât la sediul social al reclamantei, iar nu la pretinsul sediu ales; în absenţa unui contract pentru etapa apelului, nu există certitudinea că alegerea de domiciliu era manifestarea de voinţă a apelantei înseşi, contractul de asistenţă juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabileşte în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 131 din Statutul profesiei de avocat.
b) Deşi cerinţele enunţate de art. 93 C.proc.civ. sunt cumulative, astfel că neîndeplinirea uneia dintre ele este suficientă pentru a reţine imperativul efectuării actelor de procedură faţă de apelantă la sediul său social (pentru aceea că alegerea de domiciliu nu provine de la partea însăşi sau un reprezentant legal al său), este util a se adăuga şi faptul că simpla indicare a domiciliului ales nu acoperă exigenţele textului, dacă această indicare de sediu ales nu este însoţită şi de arătarea expresă a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Or, astfel cum deja s-a arătat, având prin cererea de apel s-a menţionat doar că apelanta are „domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Individual de avocat F.B. din Bucureşti (...)”, rezultă că nu s-a procedat nici la indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Pe de altă parte, simpla menţionare a cabinetului de avocatură şi indicarea avocatului titular nu reflectă îndeplinirea acestei cerinţe, tocmai pentru că şi în cadrul unui cabinet individual îşi pot desfăşura activitatea unul sau mai mulţi avocaţi, astfel cum, cu referire la această formă de exercitare a profesiei de avocat, prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/1995: „În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori”; totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege şi cabinetele asociate reprezintă o altă formă de exercitare a acestei profesii, ceea ce multiplică posibilitatea ca la unul şi acelaşi sediu să existe mai mult de un singur avocat.
Pentru aceste motive, nu s-ar putea reţine prezumţia că, indicându-se numele titularului cabinetului de avocatură în actul de procedură prin care se învederează alegerea de domiciliu, această menţiune ar putea fi interpretată ca suplinind şi obligaţia de arătare a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Având în vedere că nici din acest punct de vedere îndeplinirea procedurii de citare la pretinsul sediu ales nu putea fi îndeplinită în mod valabil, instanţa de apel trebuia să dispună ca actele de procedură să se efectueze „la domiciliul părţii”, astfel cum prevede art. 93 C.proc.civ.
În acest context, se poate constata că soluţiile procedurale desprinse din interpretarea art. 69 alin. (2) şi art. 93 C.proc.civ. sunt congruente.
Faţă de cele deja arătate, este lipsită de relevanţă înştiinţarea transmisă prin mail-ul din 25 ianuarie 2013 apărătorului intimatei-pârâte de către apărătorul semnatar al motivelor de apel (av. G.M.F.) – că nu mai colaborează cu avocatul titular B.F., întrucât acesta este un act subsecvent cererii de apel evaluate pe temeiul textelor menţionate şi care impuneau instanţei de apel a dispune citarea apelantei şi îndeplinirea celorlalte acte de procedură la sediul său social.
De asemenea, din perspectiva celor analizate prin prezentele considerente, nici înştiinţarea din dosarul din apel transmisă la dosar la data de 11 iunie 2013 de Cabinet de avocat F.B., prin avocat F.B., în sensul că a reziliat contractul de asistenţă juridică a reclamantei, astfel încât solicita instanţei să dispună citarea acestei societăţi la sediu ei, nu are vreo relevanţă, întrucât, astfel cum deja s-a reţinut, nu s-a făcut dovada existenţei vreunor raporturi contractuale de asistenţă sau reprezentare în instanţă pentru etapa apelului, iar pe de altă parte, atare înştiinţare, ulterioară pronunţării deciziei recurate (din 29 ianuarie 2013), a fost valorificată de instanţa de apel în procedura în care a şi fost formulată – cererea de completare a dispozitivului deciziei instanţei de apel formulată de intimata-pârâtă în conformitate cu art. 2812 C.proc.civ.; ca atare, apelanta a fost citată la adresa sediului său social pentru termenul din 10 septembrie 2013, termen la care s-a şi prezentat printr-un alt avocat, conform delegaţiei din dosarul de la apel şi celei de substituire.
Cum citarea recurentei-reclamante de instanţa de apel a generat (ca act de procedură consecutiv) şi comunicarea deciziei recurate la o altă adresă decât cea a sediului său social, rezultă că procesul verbal de comunicare a hotărârii atacate, act de procedură îndeplinit la data de 17 mai 2013 la adresa cab. Av. F.B. fără ca aceasta să constituie sediul ales în condiţii procedurale, este lovit de
nulitate conform art. 100 alin. (4) rap. la art. 100 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.
Or, nulitatea comunicării nu poate genera efectul declanşării curgerii termenului de recurs împotriva părţii înseşi în condiţiile art. 301 C.proc.civ., astfel încât, Înalta Curte reţine că faţă de reclamantă termenul de recurs nu a început să curgă; prin urmare, recursul reclamantei formulat la data de 21 noiembrie 2013 este declarat în termen, excepţia tardivităţii formulării recursului neputând fi reţinută.
Pe de altă parte, cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurentă potrivit art. 103 alin. (1) C.proc.civ., presupune şi ea ca premisă existenţa unei comunicări valabil efectuate, iar partea împotriva căreia curge termenul legal peremptoriu a fost împiedicată să exercite calea de atac ori să efectueze actul de procedură în termenul prevăzut de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; cum în speţă, premisa nu este îndeplinită, rezultă că instanţa de recurs nu a fost învestită cu o veritabilă cerere de repunere în termenul de formulare a recursului.
Consecutiv, Înalta Curte apreciază că nici excepţia tardivităţii formulării cererii de repunere în termenul de recurs invocată de intimata-intervenientă în considerarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C.proc.civ., nu are obiect.
În plus, nu s-ar putea reţine nici cele invocate de această parte, anume că se poate considera că reclamanta a luat cunoştinţă de decizia pronunţată de instanţa de apel la termenul din 10 septembrie 2013 când a fost citată pentru soluţionarea cererii de completare a dispozitivului, întrucât dispoziţiile art. 301 alin. (1) C.proc.civ. sunt fără echivoc în sensul că termenul de recurs curge de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.
Pe de altă parte, cazurile de echipolenţă prevăzute de lege sunt cele de la art. 284 alin. (2)-(4) C.proc.civ., dispoziţii de trimitere referitoare la termenul şi formele apelului care se aplică în mod corespunzător şi în recurs (conform art. 301), astfel că, susţinerea intimatei nu poate fi încadrată în niciuna dintre aceste variante normative; prin urmare, citarea părţii într-o altă procedură nu poate valora comunicarea deciziei; aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la cererea reclamantei de copiere a deciziei instanţei de apel din 15 noiembrie 2013, aceasta fiind o comunicare administrativă, iar nu una efectuată cu respectarea prescripţiilor procedurale, de asemenea, nemenţionată între ipotezele de la art. 284 alin. (2)-(4) C.proc.civ.
În ce priveşte criticile formulate prin motivele de recurs, date fiind cele reţinute cu privire la nulitatea procesului verbal de comunicare a deciziei recurate, Înalta Curte reţine că acestea sunt valabile mutatis mutandis şi cu referire la nulitatea citării reclamantei la termenul când a avut loc judecarea apelului – 29 ianuarie 2013.
Având în vedere că reclamanta a fost citată de instanţa de apel la o altă adresă decât cea a sediului ei social, adresă care nu constituia un sediu ales în mod valabil, rezultă că aceasta nu a avut cunoştinţă despre termenul stabilit de instanţa de apel şi nici despre obligaţia de timbrare a căii de atac, menţionată în cuprinsul citaţiei; în consecinţă, se constată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, potrivit celor prevăzute de art. 105 alin. (2), ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Faţă de toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) rap. la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.