Cerere în constatarea inexistenţei unui drept formulată de partea pârâtă într-o cerere în realizarea dreptului. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe. Judecata
Index alfabetic : acţiune în constatare
- excepţia inadmisibilităţii
C. proc. civ. din 1865, art. 111
Cel care neagă existenţa dreptului reclamantului şi care ar fi putut, anterior, să îşi protejeze interesul legitim printr-o cerere introductivă de instanţă, dobândeşte, prin efectul introducerii cererii în realizare de către partea adversă, o cale procesuală specifică şi suficient de eficientă, pusă de legiuitor la dispoziţia sa tocmai pentru satisfacerea aceluiaşi interes: depunerea unei întâmpinări prin intermediul căreia să solicite constatarea inexistenţei dreptului pretins de partea adversă şi totodată inexistenţa vreunei obligaţii corelative a sa, cu consecinţa respingerii cererii introductive de instanţă, ca neîntemeiată.
Ca atare, în cazul în care pârâtul dintr-o acţiune în realizarea unui drept nu formulează întâmpinare în cauză, este inadmisibilă cererea în constatarea inexistenţei dreptului reclamantului formulată, ulterior, de către pârât, întrucât dispoziţiile legale îi deschid acestuia o cale procesuală principală – întâmpinarea - prin intermediul căreia să obţină realizarea dreptului sau finalitatea urmărită.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 66 din 15 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia I civilă, la data de 10 mai 2012, sub nr. xx79/30/2012, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pârâta SN Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru supravegherea obiectivelor necesare siguranţei pasagerilor (denumit în continuare „Tarif CIAS”) anterior datei de 20 octombrie 2011; să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de asistenţă al persoanelor cu handicap şi al persoanelor cu mobilitate redusă (denumit în continuare „Tarif PRM”) de la reclamantă; să se constate admisibilitatea prezentei acţiuni sub aspectul lipsei posibilităţii de a recurge la o acţiune în realizare a dreptului şi sub aspectul obiectului cererii de constatare a inexistenţei unui drept în patrimoniul pârâtei care să nască o obligaţie corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 854 din 26 noiembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. xx79/30/2012**, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SN Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA şi a respins acţiunea reclamantei SC C. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia I civilă la data de 10 mai 2012, reclamanta SC C. SA a solicitat: să se constate inexistenţa dreptului pârâtei SN Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA de a percepe tariful pentru supravegherea obiectivelor necesare siguranţei pasagerilor (denumit în continuare „Tarif CIAS) anterior datei de 20 octombrie 2011; să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de asistenţă al persoanelor cu handicap şi a persoanelor cu mobilitate redusă (denumit în continuare „Tarif PRM” de la reclamantă; să se constate admisibilitatea acţiunii sub aspectul lipsei posibilităţii de a recurge la o acţiune în realizare a dreptului şi sub aspectul obiectului cererii de constatare a inexistenţei unui drept în patrimoniul pârâtei care să nască o obligaţie corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
S-a mai constatat că pârâta SN Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 26 iunie 2012, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a dispus trimiterea cauzei la Secţia a II-a civilă a Tribunalului Timiş, spre competentă soluţionare.
La această din urmă secţie cauza a fost înregistrată sub nr. xx79/30/2012*, reţinându-se că, într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1979 din 18 decembrie 2012, a fost respinsă acţiunea reclamantei SC C. SA, ca inadmisibilă, cu motivarea că prin petitul formulat reclamanta a solicitat, în realitate, constatarea unei stări de fapt, aspect inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Prima instanţă a mai constatat că împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea sentinţei atacate, iar, pe fond, admiterea acţiunii, cu obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 57/A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei şi a dispus anularea sentinţei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş, arătându-se, în motivare, faptul că din motivarea instanţei de fond nu s-a putut desprinde dacă aceasta a dat eficienţă excepţiei inadmisibilităţii, invocate de pârâtă şi reiterată.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. xx79/30/2012**, iar din actele şi probele administrate în cauză prima instanţa a concluzionat, din nou, asupra inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată prin întâmpinare de către pârâtă.
În acest sens, prima instanţă a subliniat că reclamanta nu avea la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului, deoarece nu există un contract încheiat cu Aeroportul pe care să-l poată anula sau rezilia, şi nici nu putea solicita anularea tarifelor din grila de tarife, conform AIP România, din moment ce acestea au fost publicate în AIP România conform legii, însă, cu toate acestea, în acţiunea introdusă în dosarul nr. xx23/30/2012 la Tribunalul Timiş, avea posibilitatea dovedirii neexecutării serviciilor invocate şi facturate de reclamantă.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. xx23/30/2012 la Tribunalul Timiş, Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA a chemat în judecată pe SC C. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei SC C. SA la plata tarifelor CIAS şi PRM, motivat de intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 iulie 2006, implementat prin H.G. nr. 787/17 iulie 2007, cererea fiind formulată pentru plata facturilor scadente şi neîncasate din data de 21 martie 2012.
S-a reţinut că în respectivul dosar nu s-a depus întâmpinare de SC C. SA, ci doar s-a dispus suspendarea dosarului motivat de introducerea acestei acţiuni.
Analizând conţinutul acţiunii, prima instanţă a constatat că reclamanta din acest dosar, nu doar că şi-a făcut apărările pe care trebuia să le promoveze în dosarul nr. xx23/30/2012 al Tribunalului Timiş, pentru facturile restante emise de Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA, ci chiar a dorit să se constate inexistenţa unei astfel de obligaţii, atât anterior datei de 21 martie 2012, cât şi ulterior acestei date.
Pentru a se putea stabili dacă reclamanta din acest dosar poate fi obligată la plata unor taxe reprezentând tariful CIAS şi PRM, prima instanţă a apreciat că se impunea verificarea existenţei sau inexistenţei unor dispoziţii care să permită Aeroportului Internaţional T. „T.V.” SA solicitarea plății unor astfel de servicii de la persoana reclamată în celălalt dosar, subliniindu-se că dispozițiile care permit Aeroportului Internațional T. „T.V.” SA AITTV să solicite plata unor astfel de servicii se regăsesc în art. 8 şi 9 din Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 iulie 2006 prin H.G. nr. 787/17 iulie 2007. În aprecierea primei instanţe, aceste dispoziţii permit organismului de conducere al aeroportului să ofere, el însuşi, asistenţa respectivă sau să poată încheia contracte cu una sau mai multe părţi pentru furnizarea de asistenţă.
Cum în speţa dedusă judecăţii de faţă s-a pus problema doar a existenţei dreptului de a oferi aceste servicii şi nu a se discuta realizarea efectivă a acestor servicii, prima instanţă a constatat că Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA avea dreptul să solicite plata unor astfel de servicii, în baza dispoziţiilor normative menţionate, apreciind că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este întemeiată şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei.
S-a reţinut că în prezenta cauză instanţa nu a putut analiza elemente legate de includerea sau neincluderea tarifului CIAS şi PRM în tariful de servicii pentru pasageri sau în alte tarife, nici dacă pârâta Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA a prestat această activitate sau a procedat la externalizarea acestui serviciu către altă societate, întrucât aceste elemente vor fi analizate în dosarul nr. xx23/30/2012 al Tribunalului Timiş.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC C. SA, solicitând, în principal, în temeiul art. 297 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, în temeiul art. 296 C. proc. civ., schimbarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta-intimată SN Aeroportul Internaţional T. „T.V.” SA, a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului formulată de reclamanta SC C. SA, ca neîntemeiat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică, apreciind că, în mod corect, instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei, solicitând, în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 360 din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. xx79/30/2012**, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C. SA, împotriva sentinţei civile nr. 854 din 26 noiembrie 2013, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. xx79/30/2012**, având ca obiect cerere în constatarea inexistenţei unui drept.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de apel a constatat că primordială este analiza excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 137 C. proc. civ. şi în contextul în care prima instanţă a valorificat această excepţie dispunând respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
Instanţa de apel a constatat că, iniţial, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. xx23/30/2012, pârâtul din prezenta cauză – Aeroportul Internaţional T. T.V. – a chemat în judecată pe reclamanta din prezenta cauză – SC C. SA – solicitând instanţei să oblige partea adversă la plata tarifelor CIAS şi PRM, conform facturilor scadente şi neîncasate din data de 21 martie 2012.
Ulterior declanşării acestui litigiu, SC C. SA a promovat cererea ce constituie obiectul acestui dosar, cu nr. xx79/30/2012, pe rolul aceleaşi instanţe – Tribunalul Timiş - chemând în judecată pârâtul AITTV şi solicitând instanţei de judecată să constatate inexistenţa dreptului pârâtei de a-i solicita plata celor două tarife CIAS şi PRM.
Urmare a promovării celui de-al doilea proces, purtând, în realitate, asupra aceloraşi aspecte de fapt şi de drept, Tribunalul Timiş a dispus suspendarea judecăţii primei cereri, ce face obiectul dosarului nr. xx23/30/2012, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că judecarea acelei cereri depinde de modul în care se va soluţiona cererea ce formează obiectul acestui dosar, cu nr. xx79/30/2012.
Aceasta fiind starea de fapt, instanţa de apel a constatat că aspectul procedural litigios din prezenta speţă este cel legat de admisibilitatea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., cea formulată de reclamanta din prezenta pricină, având calitatea de pârâtă în primul proces cu care a fost învestit Tribunalul Timiş.
Conform textul de lege sus-menţionat, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Susţinerile intimatei-apelante referitoare la inadmisibilitatea cererii pe motiv că tinde a conduce la constatarea unei stări de fapt sunt nefondate şi nepertinente în raport de stadiul la care a ajuns judecata cauzei. Pe de o parte, rezultă, în modul cel mai explicit posibil, că reclamanta a solicitat constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a a-i pretinde anumite tarife reglementate normativ, iar, pe de altă parte, acest aspect a fost deja lămurit prin considerentele deciziei civile nr. 57/A/22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a desfiinţat prima hotărâre dată în primă instanţă în cadrul acestui dosar.
Procedând la analiza excepţiei de inadmisibilitate din perspectiva motivelor reţinute de către prima instanţă, în urma rejudecării, instanţa de apel a reţinut că, în raport de modul de formulare a art. 111 C. proc. civ. – cererea nu poate fi primită – fiind cât se poate de evident că dispoziţia legală sus citată consacră un fine de neprimire, respectiv o cauză de inadmisibilitate a cererii, privită ca excepţie de procedură propriu-zisă, care nu are nicio legătură cu fondul cererii ori cu condiţiile de exercitare ale acţiunii civile.
Pe de altă parte, din cuprinsul aceleiaşi norme se desprinde caracterul de subsidiaritate al cererii în constatare, un subiect de drept neputând să o exercite atâta vreme cât dispoziţiile legale îi deschid o cale procesuală principală, prin intermediul căreia să obţină realizarea dreptului sau finalitatea urmărită.
Interesul public urmărit de legiuitor prin interzicerea primirii unei cereri în constatarea existenţei unui drept, dacă partea are la îndemână realizarea lui, nu este dificil de identificat.
În primul rând, această inadmisibilitate se bazează pe lipsa oricărui interes legitim al unui subiect de drept de a cere să i se constate existenţa unui drept, atâta vreme cât acesta ar putea cere realizarea dreptului. Apelarea unui subiect de drept la sistemul judiciar se realizează nu atât pentru recunoaşterea unor drepturi subiective civile, cât pentru a obţine o hotărâre de condamnare, cu ajutorul căreia partea să poată solicita, ulterior, concursul agenţilor publici pentru constrângerea părţii adverse la respectarea dreptului afirmat şi recunoscut. Cu alte cuvinte, într-o stare de normalitate, subiectul de drept este pe deplin interesat de satisfacerea concretă şi efectivă a dreptului său, nu doar de recunoaşterea lui formală din partea autorităţilor judiciare.
În al doilea rând, inadmisibilitatea consacrată de art. 111 C. proc. civ. tinde a proteja eficacitatea realizării actului de justiţie, în sensul că împiedică desfăşurarea a două procese consecutive în cadrul cărora să se dezbată aceeaşi stare de fapt şi aceleaşi aspecte de drept, cu singura deosebire că primul proces poartă doar asupra existenţei dreptului, în timp ce al doilea proces, care se întemeiază pe prima hotărâre judecătorească, se canalizează spre realizarea dreptului. Într-o astfel de ipoteză, cel de-al doilea proces va deveni un simulacru de litigiu, deoarece soluţia va fi, încă dinainte, cunoscută, dată fiind hotărârea din primul proces care constată existenţa dreptului şi care nu ar putea fi contrazisă de hotărârea pronunţată în litigiul subsecvent.
Exact o astfel de derulare nefirească şi ineficientă a procedurilor judiciare a intenţionat legiuitorul să o suprime, aceasta reprezentând principala explicaţie a conţinutului art. 111 C. proc. civilă, care consacră subsidiaritatea unei cereri în constatare şi inadmisibilitatea ei în cazurile în care partea are la dispoziţie orice altă cale procesuală prin care să îşi realizeze, efectiv, dreptul ori să îşi satisfacă, pe deplin, interesul legitim.
Analiza textului de lege în discuţie nu este însă chiar atât de facilă, atunci când este vorba despre cereri de constatare a inexistenţei unui drept care, de principiu, sunt considerate, de asemenea, admisibile de către legiuitor, prin modul de redactare a normei, dar sub rezerva îndeplinirii aceleaşi condiţii, partea să nu aibă la îndemână posibilitatea de a formula o cerere în realizare.
Se constată, însă că, prin ipoteză, un subiect de drept care neagă existenţa unui drept al altuia, ce nu rezultă din nici un act juridic intervenit între părţi, nu are niciodată la îndemână o cerere introductivă de instanţă în realizarea dreptului său, de vreme ce el nu afirmă niciun drept şi nu are ce fel de drept să îşi realizeze pe calea justiţiei.
În astfel de situaţii, reclamanta care solicită constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei, se află doar în căutarea satisfacerii unui interes, acela de a preveni o eventuală acţiune în justiţie din partea adversarului, fundamentată pe un drept a cărui existenţă o contestă, o neagă.
Cu toate acestea, raţiunea instituirii de către legiuitor a acestui fine de neprimire – inadmisibilitatea consacrată de art. 111 C. proc. civ. – subzistă şi în situaţia cererilor în constatarea inexistenţei unui drept, fiind important a se determina modul în care trebuie interpretat şi aplicat principiul ce se degajă din norma de procedură analizată.
Se constată că în cadrul cererilor privind constatarea inexistenţei unui drept al altuia, interesul primordial al reclamantului se centrează, mai degrabă, pe dovedirea inexistenţei vreunei obligaţii civile a sa faţă de pârâtul acţionat în judecată şi care decurge, tocmai, din pretinsa inexistenţă a dreptului pârâtului.
Un astfel de demers judiciar este admisibil, în considerarea conţinutului art. 111 C. proc. civ., deşi este evident că, în astfel de cazuri, reclamantul nu urmăreşte realizarea unui drept al său, ci satisfacerea unui interes personal, pe care îl consideră legitim şi care ar putea avea şi caracter de actualitate. Totuşi, chiar şi în astfel de ipoteze, situaţia se schimbă radical atunci când, anterior promovării unui astfel de demers judiciar, reclamantul fusese, la rândul său, acţionat în judecată printr-o altă cerere, de către partea adversă, prin care aceasta din urmă a solicitat condamnarea sa la executarea obligaţiei corelative dreptului despre a cărui existenţă părţile au poziţii contrare.
Într-o astfel de împrejurare, se poate observa că cel care neagă existenţa dreptului şi care ar fi putut, anterior, să îşi protejeze interesul legitim printr-o cerere introductivă de instanţă, dobândeşte, prin efectul introducerii cererii în realizare de către partea adversă, o cale procesuală specifică şi suficient de eficientă, pusă de legiuitor la dispoziţia sa tocmai pentru satisfacerea aceluiaşi interes: depunerea unei întâmpinări prin intermediul căreia să solicite constatarea inexistenţei dreptului pretins de partea adversă şi totodată inexistenţa vreunei obligaţii corelative a sa, cu consecinţa respingerii cererii introductive de instanţă, ca neîntemeiată.
Cu alte cuvinte, pentru realizarea interesului său legitim – constatarea inexistenţei dreptului adversarului – legiuitorul a reglementat în favoarea pârâtului o cale procesuală specifică, pusă special la dispoziţia sa.
Într-o atare împrejurare ca cea descrisă mai sus, cererea introductivă de instanţă, în constatarea inexistenţei dreptului părţii adverse, devine inadmisibilă, în raport cu caracterul de subsidiaritate al cererii în constatare pe care îl consacră art. 111 C. proc. civ.
Se poate constata că partea care putea să solicite inexistenţa dreptului adversarului, pe calea unei cereri în constatare, prin efectul cererii în realizare formulate de către adversar, are la îndemână o altă cale procesuală specifică – întâmpinarea – prin intermediul căreia poate obţine finalitatea urmărită într-un mod mult mai eficient, respectiv printr-o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat.
Din această perspectivă, susţinerea reclamantei-apelante că, într-o astfel de ipoteză, ar avea deschise două căi procesuale distincte şi alternative, atât posibilitatea formulării unei întâmpinări în primul proces, cât şi facultatea de a promova o cerere separată în constatarea inexistenţei dreptului pretins în primul proces, nu poate fi primită de instanţa de apel, deoarece contravine caracterului de subsidiaritate consacrat de art. 111 C. proc. civ. şi scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea acestui fine de neprimire.
O asemenea interpretare ar presupune ca în orice acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală să se recunoască pârâtului, care a pierdut termenul de depunere a întâmpinării şi totodată dreptul de a propune probe, să introducă o cerere separată prin care să solicite inexistenţa dreptului pretins de păgubit în primul proces, provocând, astfel, existenţa a două litigii simultane pe rolul instanţelor, purtând asupra aceloraşi aspecte de fapt şi de drept şi înlăturând, prin acest subterfugiu procesual, consecinţele procesuale ale decăderii din dreptul de a propune probe intervenită în primul proces.
Acesta reprezintă ansamblul de considerente în temeiul cărora instanţa de apel a apreciat că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. referitoare la condiţiile de admisibilitate ale cererii în constatare, presupune a se concluziona asupra inadmisibilităţii formulării de către o parte a unei cereri de constatare a inexistenţei unui drept, după ce anterior fusese acţionată în judecată de adversar printr-o cerere în realizare, fundamentată pe afirmarea aceluiaşi drept subiectiv civil.
Această concluzie se impune deoarece partea interesată în constatarea inexistenţei dreptului adversarului are la îndemână o cale procesuală specifică şi principală de a acţiona judiciar, numită întâmpinare, care satisface mult mai eficient interesele subiectului de drept, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în acel proces se bucură de autoritate de lucru judecat iar pe de altă parte exclude posibilitatea apelării la mijlocul procesual subsidiar numit cerere în constatare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC C. SA G., prin administrator judiciar SCP RTZP SPRL Cluj Napoca, aducându-i următoarele critici:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Astfel, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, soluţie care este nelegală, instanţa de apel nu a trecut la soluţionarea fondului, cu greşita interpretare a prevederilor art. 111 C. proc. civ.
Acest text de lege impune o singură condiţie negativă pentru formularea acţiunii în constatare, respectiv aceea de a nu putea să se ceară realizarea dreptului dedus judecăţii.
În acest sens s-a susţinut că este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că ar exista o altă cale procesuală specifică, anume întâmpinarea, aceasta neputând avea natura juridică a unei cereri în realizarea dreptului.
În acest context s-a apreciat că nu poate constitui motiv de inadmisibilitate împrejurarea că societatea recurentă ar fi putut sau nu să-şi formuleze apărări în dosarul nr. xx23/30/2012 al Tribunalului Timiş.
S-a mai susţinut că finalitatea soluţionării pe fond a acţiunii în prezenta cauză este alta decât cea a formulării unei întâmpinări în celălalt dosar, deoarece hotărârea pronunţată în prezenta cauză s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nu numai în dosarul respectiv, ci şi în alte dosare având ca obiect alte acţiuni în pretenţii promovate s-au care ar putea fi promovate de pârâtă, pentru obligarea sa la achitarea contravalorii tarifelor CIAS şi PRM, menţionându-se că suspendarea judecăţii s-a dispus nu numai în dosarul nr. xx23/30/2012, ci şi în dosarul nr. xx115/30/2012, dosar care are ca obiect o nouă acţiune în pretenţii formulată de pârâta din prezenta cauză, fundamentată pe un drept negat de recurentă.
S-a subliniat faptul că în cele două dosare s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea prezentei cauze, deoarece soluţionarea acelor cauze depinde de soluţia ce se va pronunţa în acest dosar şi pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
S-a arătat faptul că în ambele dosare, mai sus amintite, în care s-a dispus suspendarea judecării, recurenta din cauza de faţă, pârâtă în acele cauze, a depus întâmpinare, astfel încât nu s-ar putea reţine susţinerea că cererea ce face obiectul cererii de faţă ar fi fost introdusă în scopul sustragerii de la consecinţele procesuale ale decăderii din dreptul de a mai propune probe în acele dosare.
2. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În acest sens s-a subliniat faptul că instanţa de apel nu a analizat criticile formulate în apel cu privire la nemotivarea hotărârii de către prima instanţă, instanţa de apel neindicând motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat susţinerile sale cu privire la nemotivarea hotărârii primei instanţe.
S-a mai invocat de către recurentă, faptul că instanţa de apel nu a analizat critica potrivit căreia motivarea hotărârii primei instanţe este contradictorie, legat de faptul că motivul pentru care prima instanţă a respins acţiunea sa, ca inadmisibilă, ar fi acela că pârâta din prezenta cauză ar fi avut dreptul să perceapă respectivele tarife, atunci soluţia ar fi trebuit să fie aceea de respingere a cererii, ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că nu neagă dreptul pârâtei de a solicita respectivele tarife, însă nu anterior datei de 20 octombrie 2011, şi nu de la ea, motivând că în acest sens sunt dispoziţiile legale aplicabile în materie.
S-a mai criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat criticile privind greşita interpretare de către prima instanţă a Regulamentului (CE) nr. 1807/2006 şi a H.G. nr. 787/2007.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Această critică a fost formulată, în subsidiar, susţinându-se că, în cazul în care nu se admite critica privind casarea deciziei recurate, este necesară analiza pe fond a litigiului dedus judecăţii, recurenta-reclamantă argumentând, pe fondul cauzei, de ce acţiunea ar trebui admisă, sub două aspecte, anume, referitoare la inexistenţa dreptului pârâtei de a percepe tariful CIAS anterior datei de 20 octombrie 2011 şi, respectiv, în ceea ce priveşte inexistenţa dreptului pârâtei de a percepe tariful PRM de la recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Intimata-pârâtă SN Aeroportul International T. "T.V." SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la data de 13 ianuarie 2015 prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Este evident faptul că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece s-a limitat la a cerceta legalitatea hotărârii primei instanţe privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, şi instanţa de recurs se va limita tot la analiza legalităţii deciziei instanţei de apel cu privire la acest aspect.
Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, aceasta interpretând în mod corect dispozițiile art. 111 C. proc. civ., atunci când a reţinut că acţiunea în constatare este inadmisibilă, cât timp reclamanta avea la îndemână o apărare în realizarea dreptului, în dosarul în care era pârâtă şi în care trebuia să opună pârâtei din prezenta cauză, reclamantă în dosarul nr. xx23/30/2012 al Tribunalului Timiş, exact aceleaşi apărări ca în cauza de faţă.
Nu este adevărată susţinerea că finalitatea soluţionării pe fond a prezentei acţiuni ar fi fost alta decât cea a formulării întâmpinării în celălalt dosar, deoarece şi hotărârea dată în celalalt dosar se putea bucura de autoritate de lucru judecat, relativ la dosarul nr. xx115/30/2012 al Tribunalului Timiş, mai ales că în acel dosar ar fi fost vorba chiar despre o acţiune în realizarea dreptului.
De altfel, dacă cele două cauze mai sus amintite şi în care s-a dispus suspendarea judecăţii au legătură între ele, s-ar putea cere conexarea acelor cauze, mai ales că sunt pe rolul aceleiaşi instanţe şi în aceeaşi etapă procesuală.
Faptul că recurenta-reclamantă din prezenta cauză a depus întâmpinare, în termen legal, în ambele dosare suspendate, aşa după cum pretinde, nu vine decât în sprijinul soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive din cauza de faţă, cât timp aceasta se judecă în două dosare în care poate cere realizarea dreptului său.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Din cuprinsul considerentelor hotărârii instanţei de apel rezultă că aceasta a răspuns criticilor formulate de către reclamantă în cererea de apel, dar raportat la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive, de către prima instanţă.
Instanţa de apel nu putea să se pronunţe pe fondul cauzei, cât timp a menţinut hotărârea primei instanţe cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel este pe larg motivată.
Chiar dacă s-ar admite că hotărârea primei instanţe nu ar fi fost suficient de motivată pe aspectul inadmisibilităţii, instanţa de apel, fiind tot o instanţă de fond, a suplinit, pe deplin, eventuala lipsă de motivare, pe aspectul inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a primei instanţe.
Recurenta-reclamantă a încercat să formuleze critici şi pe fondul pricinii, însă acestea nu pot fi avute în vedere cât timp ambele instanţe de fond au motivat respingerea cererii de chemare în judecată pe caracterul ei inadmisibil, iar nu pe fondul pricinii.
3. Criticile formulate la pct. 3 din motivele de recurs nu pot fi avute, sub nicio formă, în vedere, deoarece acestea vizează, întru totul, fondul pricinii, or, Înalta Curte nu are de analizat decât legalitatea deciziei recurate sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere a cererii introductive, ca inadmisibilă.