Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Neformularea unei cereri de repunere în situaţia anterioară. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : rezoluţiune
- antecontract de vânzare-cumpărare
- principiul disponibilităţii
- repunere în situaţia anterioară
C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (6)
C. civ. din 1864, art. 969, art. 1020, art. 1084
Repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al dispunerii rezoluţiunii judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată instanţa de judecată, în lipsa căreia instanţa nu poate aplica principiul restitutio in integrum.
În ipoteza în care instanţa de judecată ar pronunţa repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al admiterii cererii de rezoluţiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge nu doar principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-şi face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 224 din 28 ianuarie 2015
Prin sentinţa nr. 674 din 12 decembrie 2013, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC E. SRL în instanţă, şi în consecinţă, a dispus rezoluţiunea parţială a convenţiei de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2002, modificată prin actul adiţional nr. 1/28 mai 2003, fiind respinse celelalte pretenţii ale reclamantei ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în data de 29 noiembrie 2002, între pârât şi SC CCOG SRL a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care pârâtul s-a obligat în calitate de promitent-vânzător să vândă societăţii cocontractante, în calitate de promitentă-cumpărătoare, un imobil aflat în municipiul Cluj Napoca, compus din 14 apartamente, atunci când legea va permite. La data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, imobilul făcea obiectul unui proces de revendicare. Prin actul adiţional încheiat la data de 28 mai 2003, promitenta-cumpărătoare SC CCOG SRL a transferat către SC E. SRL, toate drepturile şi obligaţiile ce îi reveneau în baza antecontractului de vânzare-cumpărare.
La data de 19 iunie 2007, pârâtul M.E. a încheiat cu SC M.D. SRL un antecontract de schimb pentru 12 apartamente din imobilul ce făcea obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, iar la 7 decembrie 2007 a fost perfectat şi contractul de schimb cu această societate, pârâtul primind în schimbul apartamentelor, mai multe bunuri imobile şi mobile. La data de 19 decembrie 2007, SC M.D. SRL şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentelor dobândite în baza contractului de schimb.
Prima instanţă de fond a reţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare, respectiv, aceea de a depune toate diligenţele pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deşi a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare prin decizia civilă nr. 77/A/2007 a Curţii de Apel Cluj, emiţându-se şi dispoziţia de restituire nr. 6412/25 iunie 2007. Întrucât la data de 21 august 2007 pârâtul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentelor, a reţinut tribunalul, de la această dată era ţinut să-şi respecte obligaţia asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Mai mult, la data de 13 iulie 2007, reclamanta l-a notificat pe pârât să-şi respecte obligaţia asumată prin antecontract, iar pârâtul a răspuns punându-i în vedere reclamantei să precizeze preţul de achiziţie a apartamentelor, ceea ce, a reţinut instanţa, reprezintă o modificare a unui element esenţial al contractului, neputând fi imputat reclamantei, care şi-a manifestat dezacordul faţă de această modificare a preţului.
Prima instanţă a respins susţinerile pârâtului în sensul că reclamanta nu şi-ar fi respectat obligaţia de suportare a cheltuielilor legate de procedura de redobândire şi intabulare a imobilelor în favoarea pârâtului, prevăzută de art. III 16 din antecontract, instanţa apreciind că această obligaţie nu poate fi considerată ca fiind una esenţială pentru a duce la respingerea cererii de rezoluţiune.
Ca atare, tribunalul a apreciat că pârâtul este în culpă şi a admis cererea privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata despăgubirilor, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat, în condiţiile în care partea reclamantă nu a solicitat şi repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante.
Prin decizia civilă nr. 594/R/18 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile părţilor în litigiu.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul reclamantei prin care a învederat încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de către prima instanţă este nefondat, întrucât reclamantul a solicitat instanţei plata de despăgubiri, respectiv, suma de 600.000 EURO – contravaloarea apartamentelor ce făceau obiectul antecontractului, fără să solicite repunerea părţilor în situaţia anterioară. Astfel, a reţinut curtea de apel, deşi efectul principal este repunerea în situaţia anterioară, instanţa de judecată nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, dacă partea interesată nu a solicitat-o printr-o cerere expresă.
Cererea de repunere în situaţia anterioară a părţilor contractante este o cerere de sine stătătoare, care poate fi formulată odată cu cererea de rezoluţiune sau pe cale separată, aspect confirmat şi de dispoziţiile Legii nr. 146/1997, privind taxele de timbru.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit prejudiciul efectiv produs de pârât prin neexecutarea antecontractului, în condiţiile în care preţul imobilului ce făcea obiectul acestui antecontract nu a fost integral achitat.
Relativ la apelul pârâtului M.E., curtea de apel a reţinut că acesta a invocat faptul că reclamanta era în culpă contractuală, întrucât nu şi-a respectat obligaţia asumată de suportare a cheltuielilor de judecată generate de litigiile pârâtului pentru recuperarea imobilului declanşate în baza Legii nr. 10/2001, obligaţie pe care aceasta a apreciat-o ca fiind esenţială la data perfectării contractului. Totodată, pârâtul a invocat neachitarea preţului de către reclamantă.
Instanţa de apel a apreciat că un act juridic poate conţine condiţii esenţiale, de a căror îndeplinire depinde chiar valabilitatea actului, şi, respectiv, condiţii neesenţiale, care nu afectează valabilitatea actului.
Dată fiind natura actului dedus judecăţii – antecontract de vânzare-cumpărare, instanţa a apreciat că dacă plata preţului este o condiţie esenţială a actului, obligaţia din art. III 16 relativă la suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamantă nu are această semnificaţie.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că în răspunsul la notificarea reclamantei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâtul nu s-a prevalat de nerespectarea art. III 16 din antecontract de către reclamantă, solicitând renegocierea preţului.
Curtea de apel a respins şi critica apelantului-pârât privind neachitarea preţului de către reclamantă, întrucât părţile nu au prevăzut ca reclamanta să achite integral preţul anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, stipulându-se doar obligaţia de a plăti o parte din preţ, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului, obligaţie respectată de către reclamantă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC E. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9, cât şi pârâtul M.E., care a formulat critici de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 1020 C. civ., reţinând că repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante nu poate fi dispusă dacă nu a fost expres solicitată de parte. Recurenta-reclamantă a arătat că principiul restitutio in integrum asigură eficienţă practică sancţiunii rezoluţiunii pentru neexecutare, în caz contrar rezoluţiunea fiind lipsită de efecte juridice. Or, a arătat recurenta, este evident că prin solicitarea de rezoluţiune, reclamanta a urmărit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dovada sumelor ce trebuie restituite către reclamantă este făcută prin recunoaşterea intimatului-pârât la interogatoriu a faptului că în contractul cu SC M.D. SRL, căreia i-a înstrăinat imobilul, i-a fost reţinută cu titlu de garanţie suma de 50.000 EURO, pe care o încasase deja de la recurenta-reclamantă.
Recurenta a mai învederat că, privind disponibilităţile la care face referire instanţa de apel, trebuie corelat cu principiul rolului activ al judecătorului, care era obligat să pună în discuţiunea părţilor completarea cererii de chemare în judecată cu un petit prin care să solicite repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În ceea ce priveşte trimiterea pe care o face curtea de apel la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele de timbru, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta, fiind în insolvenţă, este scutită de la plata taxelor de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006, astfel că dacă instanţa se pronunţa pe cererea de repunere în situaţia anterioară nu se crea niciun prejudiciu prin netimbrare.
Recurenta-reclamantă a mai învederat că în mod greşit curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 600.000 EURO, instanţa făcând o greşită interpretare a art. 1084 C. civ., privind paguba efectivă şi beneficiul nerealizat. Astfel, a arătata recurenta-reclamantă, valoarea imobilului ce urma să fie cumpărat de recurenta-reclamantă se ridică la preţul de 600.000 EURO, iar reclamanta a achitat o parte din preţ, la data încheierii antecontractului, fiind gata să achite diferenţa la momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare. Dacă intimatul-pârât ar fi încheiat acest contract cu recurenta-reclamantă, recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să revândă imobilul la un preţ cel puţin egal cu suma de 600.000 EURO.
- În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., reţinând că art. 16 din antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o clauză esenţială a acestuia, de natură să împiedice reclamanta să solicite rezoluţiunea antecontractului.
Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut confuzie între condiţiile de valabilitate a contractului şi obligaţiile esenţiale asumate de părţi, analizând caracterul esenţial al unei clauze din perspectiva valabilităţii contractului, confundând clauzele esenţiale cu obiectul contractului sau clauzele principale. Or, pentru a se dispune rezoluţiunea unui contract este suficient ca neexecutarea să fie importantă pentru partea care o invocă, şi nu neapărat ca neexecutarea să privească o obligaţie principală.
Clauza din art. III 16 din antecontract este o clauză esenţială pentru că recurentul-pârât a consimţit ca preţul imobilului să fie sub nivelul pieţei imobiliare, tocmai pentru că reclamanta urma să preia cheltuielile judiciare. Ca atare, atât plata preţului, cât şi suportarea cheltuielilor judiciare reprezintă o obligaţie esenţială a reclamantei.
În mod greşit, a arătat recurentul-pârât, a reţinut instanţa de apel că părţile contractante nu au desemnat clauza din art. 16 ca fiind esenţială, întrucât aceasta nu este o cerinţă legală pentru aprecierea caracterului esenţial. Ar însemna că, în fapt, antecontractul nu conţine nicio clauză esenţială pentru că părţile nu au desemnat ca atare nicio clauză contractuală.
Recurentul-pârât a mai arătat că reţinerea instanţei de apel în sensul că pârâtul nu şi-ar fi făcut apărări întemeiate pe caracterul esenţial al clauzei III 16 în întâmpinarea depusă şi în apelul din primul ciclu procesual – în care a fost infirmată soluţia bazată pe admiterea excepţiei prescripţiei extinctive – este fără relevanţă sub aspectul temeiniciei acestor apărări, întrucât, fiind o apărare de fond nu este susceptibilă de constrângerea unui termen procedural în care să fie formulată.
Nici faptul că în răspunsul la notificarea reclamantei pârâtul nu a considerat obligaţia reclamantei din art. 16 III din antecontract, ca fiind esenţială, nu este un argument pertinent al instanţei de apel în reţinerea netemeiniciei apărării pârâtului, întrucât pârâtul a solicitat clarificări ale preţului datorat, tocmai datorită nerespectării acestor obligaţii de suportare a cheltuielilor judiciare de către reclamantă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 969, art. 1020 şi art. 1084 C. civ., Înalta Curte a reţinut că recursurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
- Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de apel, în esenţă, pentru nelegala interpretare a art. 1020 C. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în fundamentarea soluției de neaplicare a principiului restitutio in integrum, pe de o parte, iar, pe de altă parte, formulează critici cu privire la greşita interpretare a art. 1084 C. civ., care dă dreptul creditorului contractual la plata despăgubirilor reprezentând paguba efectivă şi beneficiul nerealizat.
Dispoziţiile art. 1020 C. civ. cuprind o definiţie imperfectă a sancţiunii rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, apreciind că neîndeplinirea unei obligaţii contractuale în atare contracte semnifică îndeplinirea unei condiţii rezolutorii, ce are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului. Aşadar, în partea finală a acestui text de lege este reglementat efectul esenţial al rezoluţiunii contractelor, respectiv, desfiinţarea cu efect retroactiv sau restitutio in integrum.
Se reţine că art. 1020 C. civ. reprezintă norma de drept substanţial, temeiul de drept care reglementează regimul juridic al sancţiunii rezoluţiunii respectiv, definiţie şi efecte specifice.
Art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră un principiu de drept procesual: principiul disponibilităţii aplicabil în procesul civil, statuând că: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
Din coroborarea normei de drept substanţial – art. 1020 C. civ., cu norma de drept procesual – art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale menţionate, reținând că repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al dispunerii rezoluţiunii judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare cu care trebuie sesizată instanţa de judecată, în lipsa căreia instanţa nu poate aplica principiul restitutio in integrum. O atare interpretare ţine de argumentul de interpretare logico-juridică a textelor legale vizate întrucât norma de drept substanţial, respectiv, art. 1020 C. civ., nu poate decât să consfinţească efectul sancţiunii rezoluţiunii, neputând indica şi calea procesuală de urmat.
Ca atare, recurenta-reclamantă face confuzie între efectul specific, firesc al sancţiunii rezoluţiunii – repunerea părţilor în situaţia anterioară, efect ce legitimează dreptul creditorului contractual de a pretinde restituirea prestaţiilor făcute în baza unui contract rezolvit şi, respectiv, învestirea instanţei de judecată cu o atare solicitare prin formularea unei cereri de chemare în judecată, conform principiului disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De astfel, în ipoteza în care instanţa de judecată ar pronunţa repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al admiterii cererii de rezoluţiune judiciară, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge nu doar principiul disponibilităţii reglementat de textul de lege precitat, dar şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-şi face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte nu poate primi argumentul invocat de recurenta-reclamantă în sensul că, întrucât recurenta este scutită de la plata taxelor de timbru, prin admiterea cererii de repunere în situaţia anterioară nu s-ar crea nicio pagubă prin neplata taxelor, întrucât trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 a fost făcută pentru susţinerea principiului procesual al disponibilităţii aplicabil în procesul civil, în sensul că solicitarea de repunere în situaţia anterioară este o cerere distinctă, independent de faptul că părţile sunt sau nu scutite de plata taxelor de timbru.
Înalta Curte a respins şi motivul relativ la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1084 C. civ., întrucât acest text de lege reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului încercat de creditorul contractual, în sensul că fundamentează dreptul acestuia de a solicita de la cocontractantul său atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat. Consacrarea legislativă a acestui principiu nu înlătură obligaţia creditorului contractual de a dovedi prin orice mijloc de probă existenţa unui prejudiciu cert, conform art. 1169 C. civ. Ca atare, este corectă soluţia instanţelor de fond care au reţinut că reclamanta nu a dovedit în faţa instanţei de judecată despăgubirile solicitate, simpla trimitere la conţinutul clauzelor contractuale şi la o ipotetică revânzare a imobilului contractat nefiind probe suficiente în vederea convingerii instanţei de judecată sub aspectul producerii unui prejudiciu cert în patrimoniul recurentei-reclamante prin neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
- În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât M.E., Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate invocat de acesta conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greşita interpretare şi aplicare a art. 969 C. civ., sub aspectul calificării obligaţiei asumate de recurenta-reclamantă prin art. 16 III din antecontractul de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat în faţa instanţei de apel caracterul esenţial al obligaţiei asumate de către recurenta-reclamantă în baza art. III 16 din antecontract, de suportare a cheltuielilor judiciare în procedura de recuperare a imobilului, demarată de recurentul-pârât conform Legii nr. 10/2001. Ca atare, recurentul-pârât a înţeles să opună o veritabilă excepţie de neexecutare recurentei-reclamante, urmărind respingerea cererii de rezoluţiune judiciară a contractului dedus judecăţii, prin invocarea nerespectării de către recurenta-reclamantă a obligaţiei de avansare a cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte reţine că aprecierea caracterului esenţial al unei obligaţii asumate printr-un contract sinalagmatic nu poate să facă abstracţie de principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate. Or, cauza juridică a obligaţiei asumate de recurentul-pârât de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, obligaţie ce echivalează cu predarea bunului vândut şi transferul dreptului de proprietate asupra acestuia, conform art. 1294 C. civ., este, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, obligaţia recurentei-reclamante de plată a preţului aferent acestui imobil. Obligaţia recurentei-reclamante de a suporta cheltuielile judiciare din procedura de recuperare a imobilului nu poate fi calificată drept o condiţie de a cărei îndeplinire depindea încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, fiind stipulată doar pentru a facilita perfectarea acestui act.
Înalta Curte a respins susţinerea recurentului-pârât relativă la confuzia făcută de instanţa de apel între valabilitatea unor convenţii şi clauzele sale esenţiale, întrucât statuările instanţei de apel pe acest aspect, dincolo de inadvertenţa exprimării, face distincţie între obligaţiile esenţiale, în sensul de principale şi neesenţiale, în sensul de subsidiare, secundare, ipoteza din art. III 16 din antecontractul părţilor, în final, curtea de apel apreciind asupra relevanţei pe care executarea acestei obligaţii o poate avea asupra derulării raporturilor contractuale.
Ca atare, Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă concluzia instanţei de apel în sensul că, în interpretarea voinţei reale a părţilor contractante, părţile contractante nu au conferit clauzei din art. III 16 din antecontractul de vânzare-cumpărare un caracter esenţial, o atare obligaţie nefiind cauza juridică a obligaţiei de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare asumată de recurentul-reclamant şi a cărei neexecutare este invocată prin acţiunea principală de rezoluţiune judiciară. Faţă de aceste argumente juridice fundamentate pe principiul interdependenţei şi reciprocităţii obligaţiilor sinalagmatice este corectă respingerea apărării pârâtului privind neexecutarea contractului de către recurenta-reclamantă.
Înalta Curte a respins şi susţinerile recurentului-pârât relative la reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că părţile nu ar fi prevăzut caracterul esenţial al clauzei din art. III 16 din antecontract, întrucât o atare reţinere nu se regăseşte în cuprinsul considerentelor instanţei de apel, aceasta făcând referire la semnificaţia psihologică pe care au dat-o părţile obligaţiei din această clauză, în interpretarea voinţei reale a acestora la data contractării.
În ceea ce priveşte interpretarea conţinutului răspunsului recurentului-pârât la notificarea adresată de recurenta-reclamantă şi valoarea probatorie conferită de instanţă în urma acestor interpretări, Înalta Curte a reţinut că aspectul învederat ţine de netemeinicia deciziei instanţei de apel şi, faţă de conţinutul restrictiv al motivelor prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului.
Relativ la critica privind reproşarea atitudinii pasive a recurentului-pârât de către instanţa de apel, sub aspectul neinvocării caracterului esenţial al clauzei din art. III 16 din antecontract până la momentul judecării apelului, Înalta Curte a reţinut că aceasta este superfluă, întrucât, deşi o atare apărare a fost formulată chiar prin concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel, curtea de apel a răspuns amplu şi argumentat acestei apărări a pârâtului, prin decizia atacată.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 raportat la art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate de reclamantă şi pârât, ca nefondate.