Contract de mandat. Invocarea depăşirii limitelor mandatului. Sancţiunea aplicabilă
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acţiune în anulare
- contract de împrumut cu garanţie imobiliară
- contract de mandat
C. civ. din 1864, art. 983, art. 1532, art. 1534, art. 1545, art. 1546
În cazul în care prin procură s-a prevăzut în sarcina mandatarului obligaţia de a împrumuta orice sumă de bani în vederea cumpărării unui apartament, în numele mandantului şi pentru acesta, fără să existe stipulată in terminis şi obligaţia mandatarului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare imobiliară, nu se poate considera că limitele mandatului au fost depăşite dacă a fost încheiat doar contractul de împrumut întrucât, şi dacă s-ar admite că mandatul privea şi cumpărarea, iar cele două operaţiuni juridice ar fi fost interdependente, neaducerea la îndeplinire a obligaţiilor în integralitatea lor nu valorează depăşire a limitelor mandatului, ci o executare incompletă, necorespunzătoare a acestuia, care nu are ca sancţiune nulitatea actului astfel încheiat, ci rezoluţiunea mandatului cu daune-interese, în condiţiile art. 1021, raportat la art. 1539-1540 C. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3476 din 7 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată la nr. XX400/3/2011 la 3 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, reclamanţii A.G. şi A.P. i-au chemat în judecată pe pârâţii A.I. şi C.P. şi au solicitat ca instanţa să anuleze contractul de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat între pârâţi la 27 martie 2009, cu invocarea reclamanţilor ca părţi în contract şi cu toate consecinţele care decurg din această nulitate, motivat de faptul că mandatarul A.I. şi-a depăşit puterile conferite prin procură şi de faptul că actul are o cauză ilicită, fiind încheiat în fraudarea legii şi a ordinii publice.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat în esenţă că prin procura autentificată la BNP N.D. sub nr. 1488 din 10 septembrie 2007 A.G. l-a împuternicit pe fiul său ca în numele reclamantului şi pentru acesta să împrumute orice sumă de bani, dar limitată la valoarea unui apartament şi să îl cumpere de la pârâtul C.P. În acest scop, au arătat reclamanţii, mandatarului i s-a impus să se prezinte la notariat pentru încheierea unui contract de împrumut în formă autentică, semnătura mandatarului fiindu-i opozabilă mandantului în limitele mandatului dat.
Au arătat reclamanţii că pârâţii, de conivenţă, au nesocotit limitele mandatului şi au încheiat contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, în care apar ca părţi şi reclamanţii, în condiţiile în care mandatul nu a privit niciodată această garanţie.
Au arătat şi că valoarea împrumutului a fost de 165.000 USD, ceea ce presupunea forma autentică, că apartamentul nu a fost cumpărat, că reclamanţii nu recunosc încheierea contractului şi că între pârâţi s-au stabilit relaţii de împrumut cu camătă, necunoscute reclamanţilor.
S-a mai susţinut de către reclamanţi că în contractul denunţat nu există nicio referire la procură, care, fiind vorba despre o ipotecă, trebuia să fie specială, astfel cum impun prevederile art. 1536 alin. (2) C. civ.
De asemenea, s-a subliniat de către reclamanţi faptul că încheierea contractului de împrumut presupunea instituirea unei ipoteci noi, nu prelungirea unei ipoteci deja instituite şi pe care în mod netemeinic pârâtul C.P. nu a radiat-o, deşi împrumutul de 41.200 USD îi fusese restituit acestuia de către reclamanţi.
S-au evocat prevederile art. 1776 alin. (1) C. civ., s-a prezentat în sinteză modalitatea în care a fost executat contractul de împrumut pentru suma de 41.200 USD, încheiat între reclamanţi şi pârâtul C.P. şi în acest context s-a subliniat caracterul ilicit şi fraudulos al reinvocării instituirii ipotecii pentru un nou contract, încheiat cu A.I. pentru suma de 165.000 USD, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 948 pct. 4 C. proc. civ.
Au fost evocate şi prevederile art. 5, art. 966 şi art. 968 C. civ. privitoare la cauza nelicită, care este contrară legii, bunelor moravuri şi ordinii publice şi s-a susţinut că scopul mediat, concret şi subiectiv al încheierii contractului de împrumut cu garanţie imobiliară a fost acela al cămătăriei practicate de pârâtul C.P.
La 31 ianuarie 2012, pârâtul C.P. a depus întâmpinare, prin care a respins toate susţinerile făcute de reclamanţi în cererea introductivă de instanţă, considerându-le nedovedite şi speculative şi având ca scop sustragerea de la obligaţia de plată.
Pârâtul a susţinut că reclamanţii reiau în această cerere de chemare în judecată apărările formulate în dosarul nr. XX669/299/2009 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, în care aceştia au calitatea de pârâţi, în care s-a pronunţat o hotărâre defavorabilă lor şi în care au declarat apel.
Raportat la acest aspect, pârâtul a solicitat suspendarea judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
La 31 ianuarie 2012, reclamanţii şi-au completat motivele acţiunii, susţinând în plus că mandatul acordat pârâtului A.I. a fost unul special, pentru achiziţionarea unui apartament şi că împrumutul trebuia încheiat doar în formă autentică, la notariat.
În ceea ce priveşte contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, reclamanţii au subliniat lipsa consimţământului reclamantei A.P., care nu a recunoscut şi nici ratificat actul încheiat de pârâtul A.I. şi au conchis în sensul că, potrivit art. 948 C. civ., consimţământul este o condiţie esenţială pentru validitatea actului, astfel încât absenţa acestei condiţii lipseşte convenţia de efecte.
Referitor la acelaşi contract, reclamanţii au susţinut că nu poate produce efecte câtă vreme mandatarul a nesocotit voinţa mandantului ca actul să fie încheiat în formă autentică, în acest caz dispoziţiile art. 1546 C. civ. prevăzând că actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite nu îl obligă pe mandant decât dacă acesta le-a ratificat, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
Tot sub aspectul depăşirii limitelor mandatului, s-a arătat de către reclamanţi că încheierea procurii s-a făcut în temeiul voinţei indivizibile ca împrumutul să fie contractat în vederea cumpărării unui apartament şi că îndeplinirea doar a uneia dintre obligaţiile asumate reprezintă o nesocotire a împuternicirii date.
Ca motiv suplimentar care ar impune anularea contractului au precizat reclamanţii şi faptul că pârâtul A.I., fără a avea un acord expres în acest sens, a dispus de bun, în sensul că a garantat cu bunul suma de bani împrumutată.
Pârâtul C.P. şi-a completat întâmpinarea faţă de cererea completatoare a cererii iniţiale, solicitând în esenţă respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1269 din 13 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea. A constatat nulitatea parţială a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat la 27 martie 2009 în ceea ce o priveşte pe A.P. A constatat nulitatea clauzei din acelaşi contract referitoare la instituirea unei ipoteci asupra apartamentului nr. 11 , situat în Bucureşti, str. Ş.V. nr.154, bloc 26A, et. III, Sector 1. A respins în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la 27 martie 2009 s-a încheiat, prin înscris sub semnătură privată, „contractul de împrumut cu garanţie imobiliară” în care figurează ca împrumutător C.P. şi ca împrumutaţi A.G. şi A.P., reprezentaţi prin procură de fiul lor A.I.
A reţinut prima instanţă că, prin acest împrumut, C.P. suplimenta împrumutul anterior de 49.000 USD la 165.000 USD, fără dobândă, scadenţa fiind stabilită la 1 martie 2010, iar împrumutul fiind garantat de către împrumutaţi cu apartamentul compus din trei camere şi dependinţe, situat în Bucureşti, str. Ş.V. nr. 154, bloc 26A, apartamentul 11, et. III, sector I.
Totodată, instanţa de fond a evocat şi procura autentificată sub nr. 1488 din 10 septembrie 2007 de BNP N.D., prin care reclamantul A.G. l-a mandatat pe fiul său ca, în numele şi pentru mandant, să împrumute orice sumă de bani în vederea cumpărării unui apartament, la libera sa alegere, de la C.P.
Tribunalul a apreciat întemeiat motivul de nulitate relativ la lipsa consimţământului reclamantei A.P., arătând că aceasta nu a semnat înscrisul sub semnătură privată şi nici nu a mandatat vreo persoană să îl semneze în numele său şi pentru sine, lipsa consimţământului atrăgând nulitatea absolută a contractului în ce priveşte această parte.
A apreciat întemeiat şi motivul de nulitate al clauzei prin care se instituie o garanţie imobiliară, raportat la dispoziţiile art. 1772 C. civ. şi la faptul că ipoteca trebuia să fie instituită prin act autentic, nu prin înscris sub semnătură privată, ca în cauză.
În legătură cu motivul de nulitate întemeiat pe depăşirea limitelor mandatului, a reţinut tribunalul că acesta nu este fondat, că indicarea scopului mediat al contractului de împrumut, respectiv achiziţionarea unui apartament, nu infirmă mandatul acordat pentru contractarea împrumutului. În această ordine de idei, a apreciat prima instanţă că, dacă ar achiesa la punctul de vedere al reclamanţilor, ar însemna să valideze ideea că împrumutul este valabil doar sub condiţia suspensivă a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce este de neacceptat, fiindcă o obligaţie de acest gen este asumată sub condiţie pur potestativă, condiţie nulă în conformitate cu dispoziţiile art. 1010 C. civ.
Relativ la depăşirea limitelor mandatului constând în încheierea actului nu în formă autentică, ci prin înscris sub semnătură privată, a reţinut tribunalul că analiza clauzelor contractuale nu relevă asumarea acestei obligaţii, ceea ce face ca motivul să fie găsit ca neîntemeiat.
Au fost înlăturate susţinerile referitoare la fraudarea legii, constând în intenţia de a întrerupe cursul prescripţiei pentru o datorie anterioară, întrucât menţionarea în act a unor convenţii anterioare nu este aptă prin ea însăşi de a antrena nevalabilitatea contractului de împrumut, câtă vreme acesta este încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii.
Cât priveşte cauza, prima instanţă a evocat prevederile art. 966 şi ale art. 968 C. civ. referitoare la obligaţia nelicită şi la efectele acesteia, prevederile art. 967 C. civ., care instituie prezumţia de existenţă şi pe cea de licitate a cauzei şi a conchis în sensul că reclamanţii nu au dovedit în condiţiile art. 1169 C. civ. peste cele două prezumţii.
Prin decizia civilă nr. 247A din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1269 din 13 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar, procedând la examinarea procurii autentificate sub nr. 1488 din 10 septembrie 1997, a conchis că aceasta cuprinde un mandat special pentru încheierea unui contract de împrumut şi a unui contract de cumpărare a unui apartament şi a confirmat concluzia primei instanţei în sensul că neîncheierea celui de-al doilea contract nu îl lipseşte de efecte pe primul.
A apreciat că în speţă nu era nevoie de o ratificare a actului de către mandant conform art. 1546 C. civ., întrucât prin încheierea contractului de împrumut mandatarul nu a depăşit limitele mandatului.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a conchis şi asupra faptului că este neîntemeiată critica potrivit căreia împrumutul nu produce efecte câtă vreme nu a fost cumpărat apartamentul, de vreme ce obligaţiile respective sunt distincte.
A apreciat că apelul este nefondat şi l-a respins în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs motivat reclamanţii, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 11 februarie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
În motivarea recursului a fost criticată decizia pronunţată de instanţa de apel pentru nelegalitate, invocându-se prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea eronată a procurii nr. 1488 din 10 septembrie 2007 şi schimbarea înţelesului acestui act juridic.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că, deşi instanţa a reţinut în mod expres că este vorba despre un mandat special, a nesocotit faptul că împrumutul şi vânzarea reprezintă o obligaţie indivizibilă, că scopul pentru care s-a acordat mandatul îl reprezenta dobândirea proprietăţii asupra unui imobil şi că nu prezenta importanţă dacă scopul putea fi atins şi fără încheierea unui împrumut. În acest context, au susţinut recurenţii-reclamanţi, lipsa îndeplinirii celor două obligaţii indivizibile echivalează cu neexecutarea contractului de mandat.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la mandat.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în analiza modalităţii în care a fost adus la îndeplinire mandatul acordat, instanţa trebuia să analizeze şi valabilitatea obligaţiilor ce decurg din mandat, aspect ignorat şi care impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că faptul că împrumutul sumei de 165.000 USD nu putea forma obiectul contractului de mandat reiese chiar din cuprinsul contractului, în care se menţionează că se suplimentează un împrumut acordat anterior, ceea ce dovedeşte caracterul ilicit al contractului de împrumut, confirmat de mărturisirile făcute de cei doi intimaţi în faţa instanţei de apel, intimatul A.I. explicând modalitatea de împrumut cu camătă prin intermediul căruia s-a ajuns la suma de 165.000 USD, iar intimatul-pârât C.P. recunoscând înscrisurile sub semnătură privată în cadrul interogatoriului administrat din oficiu de instanţa de apel.
În argumentarea aceleiaşi critici, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a omis să amintească susţinerile intimatului-pârât A.I., din care rezultă că executarea obligaţiei de a contracta împrumutul nu s-a întemeiat pe voinţa mandantului, ci pe intenţia de a suplimenta un împrumut mai vechi, ceea ce reprezintă o nesocotire a mandatului.
Subsumat criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a mai arătat de către recurenţii-reclamanţi că aceştia nu au beneficiat niciun moment de suma de 165.000 USD, că actele excesive ale intimatului-pârât A.I. ar fi putut produce efecte doar în condiţiile gestiunii de afaceri şi doar cu condiţia să se probeze utilitatea lor (probă care, însă, nu s-a realizat) şi că, în acest context, sunt incidente dispoziţiile art. 1546 C. civ., care prevăd că actele încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii nu îl obligă pe mandant decât dacă le-a ratificat expres sau tacit.
În această logică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1546 C. civ., pentru actele sale excesive, mandatarul A.I. este răspunzător faţă de terţi, cu atât mai mult cu cât în contractul de împrumut se menţionează că acţionează în baza procurii, al cărei conţinut îl cunoaşte.
Intimatul-pârât C.P. a depus note de şedinţă, prin care s-a apărat faţă de criticile dezvoltate în memoriul de recurs.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat.
Preliminar, instanţa supremă subliniază faptul că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., anume invocate de către recurenţii-reclamanţi, devin incidente nu ori de câte ori interpretarea dată de instanţă actului juridic dedus judecăţii diferă de cea pe care o propune şi o agreează partea şi nici măcar atunci când este vorba despre o interpretare eronată, ci exclusiv în situaţia în care, pe baza acestei interpretări, instanţa de judecată schimbă natura actului juridic dedus judecăţii sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Nu aceasta este situaţia în cauză. Instanţa de apel a apreciat în mod just asupra faptului că procura autentificată sub nr. 1488 din 10 septembrie 2007 de BNP N.D. din Bucureşti reprezintă un mandat special.
De asemenea, în mod just a apreciat instanţa de apel şi asupra faptului că mandatul avea referiri la două operaţiuni distincte, respectiv împrumutul şi cumpărarea unui imobil.
Înalta Curte apreciază, însă, diferit faţă de prima instanţă şi de instanţa de apel şi contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, că mandatul special privea doar contractarea împrumutului şi preciza scopul acestui împrumut, fără a prevedea şi obligaţia mandatarului de a achiziţiona imobilul.
În acest sens, complinind motivarea expusă de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte evocă prevederea din procură referitoare la împrumutarea sumei de bani „în vederea cumpărării unui apartament, la libera sa alegere, de la C.P.”, prevedere din care rezultă că mandatul se referă la împrumut, al cărui scop îl defineşte, fără a şi stabili în sarcina mandatarului obligaţia de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului.
Că este aşa rezultă şi din alineatul penultim al procurii, în care mandantul face referire expresă la contractul de împrumut şi referire implicită la forma autentică a acestuia, fără să existe stipulată in terminis obligaţia mandatarului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare imobiliară.
Singurul drept conferit prin procură mandatarului în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului este acela de a-l alege în mod liber, nu şi dreptul de a încheia contractul prin care să achiziţioneze acest apartament.
În acest context, în care dreptul de a cumpăra nu reiese fără putinţă de tăgadă din procură, nu pot fi reţinute ca incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestea pleacă de la ipoteza unui act juridic cu o natură şi un înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic şi care au fost denaturate pe cale de interpretare.
Apreciază instanţa supremă că interpretarea dată de instanţa de apel mandatului special, cu corectivele deja prezentate în considerentele ce preced, apare ca fiind realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 983 C. civ. de la 1864, aplicabil raporturilor juridice dintre părţi conform principiului de drept tempus regit actum.
Aceasta întrucât mandatul cu privire la achiziţionarea apartamentului de către mandatar este incert şi, cum mandatul este încheiat între persoane fizice fără a se prevedea vreo remuneraţie pentru aducerea lui la îndeplinire, el este prezumat cu titlu gratuit, conform dispoziţiilor art. 1532 şi art. 1534 C. civ.
În această situaţie, mandatarul trebuie considerat drept „cel ce se obligă”, iar îndoiala îi profită, conform dispoziţiilor art. 983 C. civ. precitat.
Se cuvine subliniat în plus şi faptul că instanţa de apel, chiar dacă a plecat de la o apreciere greşită vizând existenţa mandatului special şi pentru operaţiunea cumpărării, a stabilit în mod indubitabil că operaţiunile asumate de mandatar sunt distincte, nu indivizibile cum susţin recurenţii-reclamanţi şi că neîndeplinirea celei de-a doua obligaţii nu o poate lipsi de efecte pe prima, interpretarea dată fiind în strictă concordanţă cu voinţa mandantului.
Pentru argumentele ce preced, Înalta Curte reafirmă faptul că nu se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs este nefondat.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, nulitatea contractului pentru depăşirea limitelor mandatului, ca şi pentru conivenţă frauduloasă între intimaţii-pârâţi.
În ce priveşte conivenţa frauduloasă, constată instanţa supremă că aceasta a fost invocată în cererea completatoare depusă la 31 ianuarie 2012 în faţa tribunalului, a fost apreciată ca nedovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. de către prima instanţă, însă reclamanţii nu au criticat soluţia în apel sub acest aspect, drept pentru care critica formulată abia în calea de atac a recursului este invocată omisso medio şi a fost înlăturată.
Aceleaşi considerente se impun a fi avute în vedere şi în privinţa susţinerilor despre depăşirea limitelor mandatului legat de menţiunea din contractul de împrumut relativă la suplimentarea împrumutului acordat anterior, cu remarca necesară că acest aspect a fost discutat de recurenţii-reclamanţi pentru prima dată în calea de atac a recursului.
Sunt apreciate ca lipsite de fundament şi au fost înlăturate criticile legate de aprecierea şi de interpretarea probelor, întrucât acestea sunt aspecte de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii şi scapă controlului instanţei de recurs, neputând fi subsumate niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În fine, critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1545-1546 C. civ. este apreciată ca nefondată.
Pentru considerentele expuse în cadrul analizei primului motiv de recurs, instanţa supremă a conchis că mandatul special acordat de recurentul-reclamant A.G. nu a vizat şi operaţiunea de cumpărare de către mandatarul A.I. a unui apartament, ca urmare încheierea doar a contractului de împrumut nu poate fi considerată ca imputabilă intimatul-pârât A.I.
Cum în cauză nu au fost dovedite motive de cauză ilicită la încheierea acestui contract, validitatea acestui contract nu poate fi tăgăduită.
Nu poate constitui motiv de nulitate nici depăşirea limitelor mandatului, întrucât, şi dacă s-ar admite că mandatul privea şi cumpărarea, iar cele două operaţiuni juridice ar fi fost interdependente, neaducerea la îndeplinire a obligaţiilor în integralitatea lor nu valorează depăşire a limitelor mandatului, ci o executare incompletă, necorespunzătoare a acestuia, care nu are ca sancţiune nulitatea actului astfel încheiat, ci rezoluţiunea mandatului cu daune-interese, în condiţiile art. 1021, raportat la art. 1539-1540 C. civ.
Având în vedere aceste argumente, instanţa supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind vorba despre o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1545-1546 C. civ.
Toate considerentele ce preced au format convingerea instanţei supreme că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.