Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Arestare nelegală. Prejudiciu material. Despăgubiri constând în cheltuieli de judecată suportate pe perioada privării de libertate.

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : măsuri preventive

  •  cheltuieli de judecată

                                                                                                   C.proc.pen. din 1968, art. 504

 

În determinarea despăgubirilor materiale constând în cheltuielile de judecată, solicitate în temeiul art. 504 C.proc.pen, ca urmare a prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare, nu poate fi avută în vedere durata întregului proces penal, în condiţiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului.

Prin urmare, doar cheltuielile de judecată limitate strict la perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, reprezintă o componentă a prejudiciului material în privința cărora are dreptul la acoperire potrivit art. 504 C.proc.pen., fiind, deci, o consecință directă a arestării preventive nelegale a acestuia și, ca atare, antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat nu poate fi extinsă pentru întreaga perioadă în care s-a derulat procesul penal.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2734 din  16 octombrie 2014   

 

Prin acţiunea înregistrată la 09 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul I.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor daune materiale de 12.500 lei, reprezentând drepturi salariale majorate, indexate şi reactualizate şi beneficiul nerealizat pe durata arestării nelegale şi a unor daune morale în valoare de 500.000 lei pentru vătămarea drepturilor nepatrimoniale, precum demnitatea, onoarea, reputaţia şi prestigiul profesional.

S-a solicitat, totodată, calcularea vechimii în muncă pe perioada privării de libertate şi obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate pe toată perioada desfăşurării procesului penal.

            Prin sentinţa civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului despăgubiri materiale de 4.458 lei, actualizate cu indicele de inflaţie şi daune morale de 100.000 lei. A respins restul pretenţiilor ca nefondate şi a obligat pârâtul la 2.800 lei cheltuieli de judecată.

            Prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost arestat nelegal pentru o perioadă de aproximativ 3 luni pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material şi moral pentru a cărui acoperire are dreptul, potrivit art. 504 C.proc.pen., la o reparaţie materială şi morală corespunzătoare perioadei reţinerii preventive.

S-a apreciat că reclamantului i se cuvin cu titlu de despăgubiri materiale drepturile salariale aferente exclusiv duratei arestării nelegale, actualizate cu indicele de inflaţie, iar pentru lezarea dreptului fundamental la libertate, viaţă privată, onoare, demnitate şi pentru afectarea prestigiului său în societate – că i se cuvin despăgubiri morale de 100.000 lei.

            Cererea de înscriere ca vechime în muncă a perioadei de privare de liberate a fost respinsă cu motivarea că reclamantul poate solicita acest lucru în contradictoriu cu societatea angajatoare, după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de constatare a caracterului nelegal al măsurii.

            Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 251 din 20 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, au fost respinse apelurile formulate de pârâţi şi a fost admis apelul reclamantului, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul stabilirii că perioada 06 iunie 2001 - 24 august 2001 reprezintă vechime în muncă, potrivit art. 505 alin. (3) C.proc.pen. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a fost respinsă ca nefondată cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.     

În ce privește soluţionarea cererii de stabilire a perioadei de privare de libertate ca vechime în muncă, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 505 alin. (4) C.proc.pen., vechimea în muncă a persoanelor care au fost private de libertate pe nedrept, îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, include şi perioada privării de libertate.

         A apreciat instanţa de apel că stabilirea acestei perioade ca vechime în muncă este, aşadar, o consecinţă legală a constatării nelegalităţii arestării şi se înscrie în ansamblul mijloacelor prin care se asigură reparaţia prejudiciului produs prin măsura nelegală. De aceea, stabilirea ca vechime în muncă a perioadei de privare de libertate se dispune în cadrul procesului de reparaţie a prejudiciului, iar nu în cadrul unui alt proces, purtat în contradictoriu cu unitatea angajatoare. Fiind o măsură de reparare legal reglementată, această constatare este opozabilă atât Statului Român, cu calitate procesuală pasivă în aceste procese, cât şi unităţii deţinătoare ori celei care asigură evidenţa vechimii în muncă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanta şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului acestuia cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare în procesul penal.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi s-au respins ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.

Temeinicia recursului reclamantului a fost reţinută prin raportare la critica ce a vizat omisiunea instanţei de apel de a examina susţinerea din apel referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate pe perioada desfăşurării procesului penal.

S-a constatat că, prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat şi plata de despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate pe toată perioada procesului penal, până la data scoaterii sale de sub urmărire penală.

Prin sentinţa civilă nr. 1870/2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 4.458 lei actualizată, cu titlu de despăgubiri materiale şi la 100.000 lei cu titlu de despăgubiri morale. Au fost respinse celelalte pretenţii formulate în cauză, iar în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal s-a reţinut că nu au fost dovedite.

Prin apelul formulat împotriva soluţiei primei instanţe, reclamantul a criticat hotărârea atacată, printre altele, şi sub aspectul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul în care a fost urmărit şi judecat, învederând instanţei de prim control judiciar că a depus la dosar înscrisuri care au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză efectuat în cauză.

Or, raportat la limitele devoluţiunii determinate prin calea de atac exercitată de reclamant, s-a constatat că instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 295 alin. (1) teza I C.proc.civ., să verifice situaţia de fapt şi aplicarea legii în primul ciclu procesual.

Ca atare, faţă de principiul tantum devolutum quantum apellatum şi de dispoziţiile art. 292 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele investirii, astfel cum au fost determinate prin cererea de apel a reclamantului, şi a încălcat principiul disponibilităţii,

consacrat de art. 129 C.proc.civ.

După reluarea judecăţii în apel, reclamantul a depus în susţinerea pretenţiilor sale înscrisurile menţionate în considerentele raportului de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond, pe baza cărora expertul a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care acesta le-a efectuat pe parcursul procesului penal, respectiv: contractele de asistenţă juridică din 07 iunie 2001 şi din 04 octombrie 2001, chitanţele din 08 iunie 2001 şi din 10 iulie 2001, chitanţele din 24 mai 2002 eliberate de DGFP Constanţa, precum şi chitanţele din 14 decembrie 2004 şi 04 octombrie 2001.

Prin decizia civilă nr. 3/C din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel  Constanţa, Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că, la cuantumul despăgubirilor materiale se va adăuga şi suma de 8.110 lei, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal. Au fost menținute restul dispoziţiilor sentinţei.

            Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în limitele determinate prin decizia de casare, doar cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca Statul Român să fie obligat, cu titlu de daune materiale, şi la plata cheltuielilor de judecată pe care a fost obligat să le suporte în procesul penal, în cuantum de 10.000 lei.

În considerentele cererii de recurs s-a pretins un cuantum al acestor daune de 10.110 lei, care a fost menţinut şi prin concluziile orale formulate cu ocazia reluării judecăţii în apel, când s-a arătat că acest prejudiciu material este constituit din contravaloarea onorariilor de avocat şi a cheltuielilor de judecată achitate potrivit contractelor de asistenţă juridică şi a chitanţelor depuse, în majoritate, în prezentul ciclu procesual.

În stabilirea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal, instanța a analizat o serie de înscrisuri, respectiv contractele de asistenţă juridică din 07 iunie 2001 (în valoare de 2.000 lei) şi 04 octombrie 2001 (în valoare de 500 lei), plătite potrivit chitanţelor din 08 iunie 2001, în valoare de 500 lei, din data de 10 iulie 2001, pentru suma de 700 lei şi din 04 octombrie 2001, în valoare de 500 lei, a onorariului în valoare de 200 lei plătit potrivit chitanţei din 14 decembrie 2004 şi cheltuielile de judecată confirmate de chitanţele din 24 mai 2002, referitoare la suma de 60 lei şi pentru suma de 5 lei, ambele eliberate de DGFP Constanţa.

Instanța a considerat că nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal suma de 2.000 lei, achitată cu titlu de onorariu avocat potrivit chitanţei din 13 ianuarie 2009, pentru că este ulterioară datei la care reclamantul a fost scos de sub urmărire penală - măsură ce a fost luată prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007, întocmit în dosarul nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

Nefiind o consecinţă directă a arestării preventive nejustificate, daunele materiale trebuie dovedite din perspectiva existenţei prejudiciului, dar şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată nelegală, ori dovada administrată în cauză în privinţa sumei de 2.000 lei, la care s-a făcut referire anterior, demonstrează cu certitudine că aceasta nu este o componentă a prejudiciului material cauzat reclamantului prin desfăşurarea procedurii judiciare penale, ci reprezintă contravaloarea onorariului achitat apărătorului ales în prezenta cauză, pe parcursul soluţionării ei în faţa instanţei de fond, care a şi fost acordat părţii prin hotărârea tribunalului, fiind inclus, potrivit precizărilor din dispozitivul acestei hotărâri, în suma de 2.800 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată „reprezentând onorariul apărătorului ales şi onorariu de expertiză”.

S-a concluzionat că valoarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, pentru care poate fi angajată răspunderea materială a statului în temeiul art. 504 C.proc.pen. este cea rezultată din valoarea actualizată a sumelor rezultate din chitanţele de plată a onorariilor de avocat aferente anilor 2001 şi 2004, precum şi cheltuielilor de judecată achitate la 24 mai 2002, care, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond, este de 8.110 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că pot fi reparate numai pagubele materiale suferite de persoana condamnată, sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept, produse ca urmare a condamnării sau luării unei măsuri preventive. Statul nu poate fi ţinut a răspunde, în condiţiile art. 504 C.proc.pen., decât pentru prejudiciul creat reclamantului urmare a reţinerii și arestării nelegale și nu pentru întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal.

Factorul prejudicial se limitează numai la arestarea preventivă, însă derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului în cauza.

S-a arătat că instanţa de judecată, prin acordarea despăgubirilor materiale de 4.458 lei, sumă actualizată, şi a despăgubirilor morale de 100.000 lei, a acordat mai mult decât prejudiciul produs reclamantului pentru perioadă cât a fost privat de libertate, respectiv 06 iunie 2001 - 24 august 2001, nemaifiind oportună şi acordarea sumei de 8.110 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal.

            Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin intermediul motivelor de recurs, pârâtul a susținut că, prin acordarea despăgubirilor materiale de 4.458 lei şi a despăgubirilor morale de 100.000 lei, instanța a acordat mai mult decât prejudiciul produs reclamantului pentru perioadă cât a fost privat de libertate respectiv 06 iunie 2001 – 24 august 2001.

Cu privire la această critică, se constată că, prin decizia civilă nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale acordate s-a apreciat corectă statuarea instanţei de apel asupra valorilor personal-nepatrimoniale lezate prin privarea nelegală de libertate a reclamantului, cuantumul stabilit fiind menit să repare integral prejudiciul suferit şi să înlăture consecinţele grave, de natură morală şi socială, produse prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate persoanei de prevederile constituţionale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica referitoare la faptul că daunele morale nu ar fi fost limitate doar la perioada arestării preventive a fost înlăturată cu motivarea că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut corect şi detaliat că aceste daune sunt limitate strict la perioada în care reclamantul a fost nelegal arestat preventiv, privare de libertate care a cauzat acestuia un prejudiciu de imagine multiplu şi complex.

            Referitor la daunele materiale s-a constatat că instanţa de apel a apreciat probatoriul din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a concluzionat asupra întinderii despăgubirii materiale, exclusiv pentru perioada privării de libertate, concretizată în salariul neîncasat, ca o consecinţă directă a erorii judiciare; s-a reţinut şi că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între arestarea reclamantului şi trecerea sa pe o altă funcţie cu o remuneraţie inferioară celei avute anterior arestării în condiţiile în care cauza invocată este ulterioară arestării, deci împrejurării care stă la sorgintea răspunderii statului fundamentată juridic pe dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. A mai reţinut instanţa de recurs că demisia reclamantului din cadrul Ş.N.C. reprezintă o opţiune personală a acestuia, nu o consecinţă directă a erorii judiciare, care să poată constitui temei al răspunderii statului şi că susţinerile potrivit cărora ar fi fost nevoit să recurgă la această măsură nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă.

Față de aceste aspecte, intrate în puterea lucrului judecat, se constată că nu mai pot fi reevaluate criticile recurentului referitoare la cuantumul despăgubirilor morale și materiale, reiterate în cadrul recursului de față. Reiterarea alegațiilor recurentului în cadrul prezentului recurs prin care sunt contestate despăgubirile materiale și morale este inutilă și nu poate forma obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

În cadrul motivelor de recurs, pârâtul a arătat că nu poate fi ținut a răspunde, în condițiile art. 504 C.proc.pen., decât pentru prejudiciul reprezentat de cheltuielile de judecată creat reclamantului urmare a reținerii și arestării preventive și nu pentru întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal, astfel cum a procedat instanța de apel.

Înalta Curte constată că această critică este întemeiată, întrucât durata întregului proces penal care l-a vizat pe reclamant nu putea fi avută în vedere de instanța de apel în determinarea prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare în speţă, în condiţiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretenţiile reclamantului la despăgubiri formulate în acest context, depăşind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidenţa dispoziţiilor art. 504 C.proc.pen.

Prin urmare, în ce privește cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, limitate strict la perioada în care acesta a fost arestat preventiv, Înalta Curte constată că acestea reprezintă o componentă a prejudiciului material în privința cărora reclamantul are dreptul la acoperire potrivit art. 504 C.proc.pen., întrucât este o consecință a arestării sale preventive. Prin urmare, doar acest prejudiciu material suferit de reclamant, reprezentat de cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul perioadei înlăuntrul căreia a fost privat de liberate, reprezintă o consecință directă a arestării preventive nelegale a acestuia. Astfel, potrivit art. 504 C.proc.pen., antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat reclamantului, urmare a reținerii și arestării sale nelegale nu poate fi extinsă pentru întreaga perioadă în care s-a derulat procesul penal, ci doar la ipoteza în care s-a aflat reclamantul, reglementată de art. 504 C.proc.pen.

 În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, instanța reține că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe, în intervalul 07 iunie 2001 - 31 august 2001, perioada arestului preventiv, conform contractului de asistență juridică din 07 iunie 2001, reclamantului i se cuvine suma de 2.000 lei, reprezentând onorariul de avocat prevăzut în acest document justificativ.

Prin contractul de asistență juridică din 07 iunie 2001, avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză, reclamantul a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată în dosarul penal, iar suma inserată în acest înscris nu a fost contestată de către pârât, astfel că instanța supremă constată că despăgubirile materiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în limita perioadei arestării preventive, sunt în cuantum de 2.000 lei, urmând a fi acordate ca efect al admiterii recursului.

Față de aceste argumente, Înalta Curte a constatat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C.proc.pen., astfel că a admis recursul şi a modificat, în parte, decizia atacată în sensul că despăgubirile materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în procesul penal sunt în cuantum de 2.000 lei, în loc de 8.110 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.