Răspundere civilă delictuală. Obligarea unității spitalicești la despăgubiri materiale și morale ca urmare a infecției cu stafilococ auriu contactată de pacient pe durata internării. Inadmisibilitatea majorării pretențiilor direct în apel. Limitele decontării de către Statul Român, în baza formularului E 112, a cheltuielilor tratamentelor efectuate în spațiul Uniunii Europene.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : daune materiale
- daune morale
- prejudiciu
- expertiză medico-legală
C.civ. din 1864, art. 998 - 999
Legea nr. 95/2006, art.644
C.proc.civ. din 1865, art. 294
1. „Despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanţe” la care se referă teza a IV-a a art. 294 alin. (2) C.proc.civ., sunt acele despăgubiri cerute prin acţiune dar care, dat fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă şi după pronunţarea hotărârii de fond.
Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciilor de ordin material şi moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub tratament şi îngrijiri medicale la unitatea spitalicească, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, prin acordarea unor sume globale - în raport de starea sănătăţii sale la momentul formulării cererii -, solicitarea din apel de majorare a acestor daune, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menţionate în acțiunea introductivă, ori ar fi ataşată suferinţelor provocate de noi proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus.
Astfel, în mod legal, instanța de apel a calificat aceste pretenții drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă instanţă şi de dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ., considerându-le inadmisibile de dedus judecăţii direct în faza procesuală a apelului.
2. În baza formularului E112, Statul Român suportă doar costurile serviciilor medicale prevăzute în pachetul de bază de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România şi doar în limita costurilor tratamentelor din România.
Astfel, în condiţiile în care legislaţia specială română permite doar decontarea parţială şi în anumite limite a costurilor tratamentelor medicale transfrontaliere (în spaţiul UE), instanţa nu putea invoca drept argument valabil al respingerii pretenţiei reclamantului vizând suma solicitată cu titlu de daune materiale reprezentând costurile medicale suportate ca urmare a intervențiilor chirurgicale, împrejurarea că acesta ar fi beneficiat de decontarea din partea Statului Român a cheltuielilor generate de operaţiile efectuate în Italia şi Germania, prin intermediul formularului E 112, fără măcar a verifica în concret sumele de restituirea cărora partea a beneficiat şi, mai ales, tipul de servicii incluse în operaţiunea de decontare, atât timp cât onorariile medicilor şi asistentelor medicale ce au acordat îngrijire reclamantului pe durata spitalizării şi tratării acestuia în clinica din Germania nu se includ în costurile directe de spitalizare acoperite în baza formularului E 112.
Secția I civilă, decizia nr. 279 din 28 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16 februarie 2011, reclamantul I.O.D. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul de Urgenţă X, solicitând să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 525.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale.
În motivare, reclamantul a arătat că în urma unui accident de circulaţie a fost internat la Spitalul de Urgenţă X, iar în timpul internării a fost infectat cu staphilococcus aureus, care i-a agravat suferinţele şi i-a pus în pericol viaţa, reclamantul fiind transferat la alte unităţi spitaliceşti din Iaşi, iar apoi în străinătate pentru a fi supus recuperării necesare, imposibil de administrat în ţară. Din cauza infecţiei, tratamentele nu şi-au mai produs efectul şi au intervenit complicaţii ireversibile, reclamantul nerevenindu-şi până în prezent la starea normală de sănătate. Mai mult, faţă de capacitatea de muncă diminuată cu 80% este de prevăzut că acesta va rămâne cu un handicap toată viaţa.
În legătură directă de cauzalitate cu infecţia contractată la pârâtă, veniturile şi nivelul său de viaţă au suferit o diminuare esenţială, în sensul că nu a mai putut reveni la profesia sa şi, implicit la veniturile sale salariale normale. Tratamentele, medicamentele, transportul şi procedurile medicale la care a fost supus, atât în ţară cât şi în străinătate, au determinat o diminuare drastică a economiilor şi rezervelor, atât ale reclamantului, cât şi ale familiei sale, prejudiciul estimat a fi suferit fiind de 25.000 euro.
Afară de acest prejudiciu material, reclamantul a susţinut că a suferit şi un prejudiciu moral, pe care l-a estimat la 500.000 euro din perspectiva faptului că dintr-un tânăr independent, cu certe perspective de realizare de sine şi de evoluţie profesională ascendentă, reclamantul a ajuns în poziţia de a rămâne toată viaţa protezat şi dependent de îngrijiri medicale de care va avea nevoie perpetuu.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C.civ. şi pe cele ale art. 644 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 95/2006.
La termenul din 14 decembrie 2012, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că suma solicitată cu titlu de daune materiale este de 34.500 euro, din care 15.800 euro reprezentând cheltuieli materiale cu onorariile medicilor şi asistentelor, costurile medicamentelor şi cheltuielile de deplasare, cazare şi masă în străinătate, iar 18.700 euro diferenţa dintre pensia primită şi salariul pe care trebuia să-l primească în perioada iunie 2009-2012 inclusiv.
Prin sentinţa civilă nr. 2748 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi a fost obligat pârâtul la plata sumelor de 521.600 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale.
În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost internat în perioada 25 august – 01 septembrie 2008 la Spitalul X cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, fractură deschisă tip II condil femural stg. operat, fractură închisă 1/3 inferioară femur stg., hemroax stg., sindrom mediastinal posttraumatic, insuficienţă respiratorie acută, traumatism cranian, comoţie cerebrală, plagă sprânceană stg.
Reclamantul a fost transferat la Spitalul Pneumologie, unde a fost internat în perioada 1-08 septembrie 2008 cu diagnosticul accident rutier, politraumatism, traumatism toracic stg. cu fracturarea coastei C8 str., hemopneumotorax stg. drenat, fractură femur stg. operată, ARDS posttraumatic.
În perioada 08 septembrie – 10 octombrie 2008, reclamantul a fost internat la Spitalul S.I. cu diagnosticul fractură etajată femur stg. operată, TCC, traumatism toracic cu fracturi costale multiple, ARDS posttraumatic, fractură arc posterior C8 fără deplasare, fractură 1/3 medie cubitus stg, cu întârziere în consolidare. În perioada 30 octombrie – 13 noiembrie 2008, reclamantul a fost internat la acelaşi spital cu diagnosticul fractură 1/3 medie cu inferioară femur stg. operată infestată, politraumatism, fractură cominutivă condil femural intern operată, traumatism craniocerebral, traumatism torace stâng cu fractură C8 stângă, ARDS posttraumatic, hemopineumotorax stâng drept, fractură 1/3 medie cubitus stâng, redoare genunchi stâng, atrofie qvadriceps stâng, deteriorarea materialului de osteosinteză.
Din copia scrisorii medicale a Clinicii de chirurgie A. Germania, rezultă că reclamantul a fost internat în această unitate în perioada 27 aprilie – 06 mai 2009 cu diagnosticul osteomieita femurului, fractura femurului condzlus lateralis, scoaterea metalului. La aceeaşi clinică a fost internat reclamantul şi în perioada 13 – 20 iulie 2009 cu diagnosticul fractura axului femural stg., fractura epicondil femural stâng, purtător germeni MRSA (staphilococus aureus rezistent la methicillin).
În perioada 20 august – 14 septembrie 2009, reclamantul a fost internat la Spitalul S.I. cu diagnosticul osteită cronică femur stâng operată, fractură femur stâng operată-infectată iar în perioada 02 – 09 decembrie 2009 a fost internat la acelaşi spital cu osteită cronică femur stâng, artroză secundară genunchi stg.
În perioada 13 – 19 ianuarie 2010, reclamantul a fost internat la Spitalul M. cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, fractură deschisă tip II femur stg. cu pierdere substanţă osoasă, osteită fractură condil femural stg., redoare strânsă genunchi stg. cu deficit funcţional accentuat, hemotorax, traumatism cranian, comoţie cerebrală, sindrom algo neurodistrofic membrul inferor stg., monopareză crurală stg. scurtare membru inferior stg. cu 4 cm.
În perioada 06 – 08 iulie 2011, reclamantul a fost internat la Institutul O.R. Bologna din Italia unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale de scoatere a fixatorului extern şi alungire femur stg.
În perioada 20 – 21 iulie 2011, reclamantul a fost internat la Spitalul M. cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, traumatism toracic, fractură deschisă tip II condil femural stg. fractură 1/3 inferioară femur stg.
Iniţial, prin certificatul decizie medicală din 17 iunie 2009, reclamantul a fost încadrat la gradul III de invaliditate, fiind declarat inapt pentru serviciu, iar apoi, prin decizia medicală din 19 ianuarie 2010 reclamantului i-a fost acordat gradul II de invaliditate, prin decizia din 19 februarie 2010 stabilindu-i-se acestuia o pensie de 268 lei.
Din raportul de expertiză medico-legal efectuat în cauză, necontestat de nici una dintre părţi, rezultă că reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală de urgenţă la Spitalul X, iar la 15 zile de la traumatism, cu ocazia internării la Spitalul de Urgenţe X, s-a constatat o secreţie purulentă confirmată la examenul bacteriologic ca infecţie cu stafilococ auriu. Raportul a concluzionat că întreaga evoluţie a pacientului a fost influenţată dramatic de apariţia infecţiei cu stafilococ auriu, în lipsa acestei infecţii (care ulterior s-a cronicizat), leziunile s-ar fi vindecat în aproximativ 4-6 luni (incluzând şi perioada necesară reeducării funcţionale) şi nu ar mai fi necesitat ulterioarele internări şi intervenţii chirurgicale. În lipsa apariţiei infecţiei s-ar fi obţinut cu certitudine un rezultat funcţional mai bun decât cel prezent la examinarea din 06 decembrie 2011, iar starea reclamantului constituie infirmitate fizică permanentă şi îi conferă o deficienţă loco-motorie medie, cu scăderea capacităţii de muncă la 60%.
Făcând aplicarea dispoziţiilor speciale ale art. 644 din Legea nr. 95/2006, tribunalul a apreciat că, faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală, s-a făcut dovada faptului că pe timpul internării la unitatea pârâtă reclamantul a contractat o infecţie cu stafilococ auriu. De asemenea, s-a reţinut că deşi legal citat, pârâtul nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a formulat apărări în sensul existenţei unei cauze externe care să fi determinat această infecţie, în sensul dispoziţiilor art.644 ale Legii nr.95/2006. Întrucât întreaga evoluţie a pacientului a fost influenţată dramatic de apariţia acestei infecţii, în lipsa acesteia leziunile pe care reclamantul le prezenta s-ar fi vindecat în aprox. 4-6 luni şi nu ar mai fi necesitat ulterioarele internări şi intervenţii chirurgicale, s-a apreciat că prejudiciul suferit de reclamant este, cu evidenţă, consecinţa unei infecţii nosocomiale.
În ceea ce priveşte cuantumul acestui prejudiciu, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor din dreptul comun, respectiv art. 998 - 999 C.civ., reţinând că reclamantul este îndrituit doar la repararea prejudiciului cert (atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare) şi care nu a fost reparat încă.
S-a apreciat că suma de 18.700 euro solicitată de reclamant cu titlu de daune materiale, constând în diferenţa între salariul pe care îl realiza anterior accidentului şi pensia de invaliditate acordată în prezent, îndeplineşte aceste cerinţe. Reclamantul a realizat un venit de 2.177 lei, iar ca urmare a declarării sale ca inapt de a munci, a primit o pensie de 221 lei, iar ulterior de 268 lei. Prin urmare, diferenţa dintre salariul pe care trebuia să îl primească şi pensia de invaliditate este de 1.956 lei/lunar pentru perioada iunie-decembrie 2009 (global 13.692 lei) şi de 1.909 lei/lunar pentru anii 2010, 2011 şi 2012 (global 68.724 lei), deci un total de 82.412 lei, echivalent a circa 18.700 euro.
În schimb, pretenţia de 15.800 euro reprezentând daune materiale decurgând din cheltuieli cu onorariile medicilor şi asistentelor, costurile medicamentelor şi cheltuielile de deplasare, cazare şi masă în străinătate, a fost considerată doar în parte întemeiată. Aceasta întrucât onorariile medicilor şi asistentelor din România sunt teoretic suportate din bugetul asigurărilor de sănătate, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada unor asemenea cheltuieli.
Apoi, având în vedere că operaţiile din Germania şi Italia au fost efectuate prin intermediul Formularului E112, cheltuielile medicale generate de acestea sunt suportate de Statul Român (art.22 al. 1 lit. c din Regulamentul CEE nr. 1498171), astfel că nu reclamantul le-a suportat. Prima instanţă nu a dat eficienţă probatorie nici înscrisului, cu privire la suma de 8.300 euro, faţă de modul de întocmire al acestuia (scris în limba română, pe un tipizat al clinicii germane şi semnat de un medic german).
Nu au fost, de asemenea, probate nici cheltuielile cu medicamentele şi cele efectuate pentru recuperare, la dosarul cauzei nefiind depus nici un înscris în acest sens.
Reclamantul a fost considerat îndreptăţit a primi doar suma de 2.900 euro cu titlu de cheltuieli efectuate pentru deplasările în străinătate, faţă de înscrisurile ce atestă cheltuielile de transport aerian, dar avându-se în vedere şi imposibilitatea reală de preconstituire de probe privind costurile zilnice în timpul acestor deplasări.
Cu privire la daunele morale, tribunalul a reţinut că acestea se raportează la un prejudiciu de ordin afectiv, nesusceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci supus unor aprecieri esenţial subiective ale instanţelor de judecată.
Având în vedere suferinţele suportate de reclamant ca urmare a internărilor şi intervenţiilor chirurgicale numeroase la care a fost supus într-o perioadă destul de lungă, faptul că starea la care acesta a ajuns din cauza infecţiei constituie infirmitate fizică permanentă şi îi conferă o deficienţă loco-motorie medie, cu scăderea capacităţii de muncă la 60% şi faptul că acesta a fost declarat inapt pentru serviciul pentru care dobândise pregătirea necesară, fiind nevoit să-şi schimbe în totalitate cariera şi pregătirea profesională, prima instanţă a apreciat că suma solicitată de 500.000 Euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral profund suferit de reclamant.
Pentru toate aceste motive, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 521.600 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe pentru modul greşit de dezlegare a pretenţiei sale la restituirea sumei de 8.300 euro achitată pentru serviciile medicale în Germania. Totodată, el a pretins acordarea unor sume de bani suplimentare celor avute în vedere prin hotărârea primei instanţe, susţinând că ulterior pronunţării acesteia (respectiv, la data de 21 decembrie 2012) a efectuat cheltuieli de îngrijire medicală de 500 euro. De asemenea, a pretins majorarea daunelor morale cu suma de 250.000 euro.
Pârâtul a criticat hotărârea tribunalului pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit s-a reţinut, în raport de probatoriile administrate în cauză, culpa sa sub aspectul infestării reclamantului cu stafilococ auriu.
La solicitarea ambelor părţi, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize medico-legale.
Prin decizia civilă nr. 283 din 15 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate.
Cu referire la apelul declarat de reclamant, s-a apreciat că acesta este nefondat întrucât sumele solicitate drept cost al îngrijirilor medicale de care a beneficiat ulterior pronunţării sentinţei tribunalului şi cu titlu de daune morale suplimentare celor acordate de tribunal, constituie cereri noi în raport de cadrul procesual stabilit la prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată, care nu pot fi formulate direct prin cererea de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.
Astfel, deşi prin cererea de chemare în judecată formulată la prima instanţă reclamantul a precizat un cuantum al daunelor morale de 600.000 euro, prin aceeaşi cerere a solicitat obligarea pârâtului la 500.000 euro cu titlu de daune morale, astfel că, majorarea sumei acordată cu titlu de daune morale solicitată în apel este o cerere nouă, în sensul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.
În plus, în legătură cu aceste pretenţii, nici nu se justifică o reapreciere a cuantumului lor în apel, astfel cum s-a solicitat de apelantul-reclamant, având în vedere probatoriul administrat în cauză şi cele reţinute, sub aspectul determinării daunelor morale, de către tribunal.
Suma de 8.300 de euro, solicitată de apelantul-reclamant pentru serviciile medicale din Germania, s-a apreciat că în mod corect nu a fost acordată de prima instanţă, având în vedere atât faptul că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă caracterul cert al efectuării unor astfel de cheltuieli de către reclamant, cât şi faptul că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, apelantul-reclamant a beneficiat, pentru îngrijirile medicale efectuate în străinătate, de achitarea costurilor de către Statul Român, conform Formularului E 112.
Cu referire la apelul declarat de pârât, s-a reţinut caracterul său nefondat, prin raportare la aspectele puse în discuţie, respectiv inadmisibilitatea acţiunii (apelantul susţinând că temeiul de drept al cererii reclamantului, conform celor invocate de acesta, trebuia să fie art. 1000 alin. 3 C.civ.) şi lipsa de culpă a Spitalului de Urgenţă X în producerea prejudiciului suferit de reclamant.
Precizând că, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, prin indicarea temeiului de drept al cererii de învestire a instanţei de judecată şi raportând susţinerile din cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost dovedite prin probatoriul administrat, la dispoziţiile art. 998 C.civ. şi art. 644 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 95/2006, instanţa de apel a considerat corectă aplicarea în cauză a acestor dispoziţii legale.
Sub aspectul lipsei de culpă a pârâtului în producerea consecinţelor dăunătoare pentru reclamant, s-a arătat că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, respectiv fişele de observaţie şi documentaţia depusă la dosar de către apelantul-pârât şi de către unităţile spitaliceşti din Iaşi la care apelantul-reclamant a fost internat, înscrisuri avute în vedere la efectuarea raportului de expertiză medico-legală în apel, la data de 11 septembrie 2008, în timp ce partea se afla internată în Spitalul S.I., s-a intervenit din nou chirurgical la nivelul condilului femural şi al femurului, unde s-a constatat intraoperator o secreţie modificată la nivelul condilului intern, recoltându-se secreţia pentru antibiogramă (în mod primar acesta fiind operat în Spitalul de Urgenţă X). Prin buletinul de analize medicale din 15 septembrie 2008, s-au constatat culturi de stafilococ auriu. Acest examen bacteriologic a confirmat o infecţie cu stafilococ auriu, motiv pentru care s-a iniţiat tratament intensiv cu ciprofloxacin, clindamicină şi netilomicină.
Ulterior, în luna noiembrie 2008, apelantul-reclamant a mai suferit o intervenţie chirurgicală la Spitalul S.I., iar pe parcursul anului 2009 a fost internat în Germania (aprilie – mai 2009, iulie 2009), din 20 august 2009 şi până la 14 septembrie 2009 fiind din nou internat la Spitalul S.I.
De asemenea, în perioada 2010 - 2011 apelantul-reclamant a suferit o serie de alte internări, astfel cum s-a reţinut prin expertiza medico-legală efectuată .
Prin raportul de expertiză medico-legală s-a precizat că evoluţia medicală a apelantului-reclamant a fost influenţată în mod dramatic de apariţia infecţiei cu stafilococ auriu, iar în lipsa apariţiei acestei infecţii s-ar fi obţinut cu certitudine un rezultat funcţional mult mai bun. S-a reţinut că starea apelantului-reclamant este de infirmitate fizică permanentă, o deficienţă locomotorie medie, cu scăderea capacităţii de muncă ( IA 60%).
În raportul de expertiză medico-legală se precizează că la Spitalul de Urgenţă X, terapia aplicată cu antibiotic asigura protecţia faţă de o infecţie cu bacterii (administrându-se tratament cu gentamicină, cefort, metronidazol). S-a stabilit totodată, că, faţă de anamneza clinică efectuată, este posibilă contaminarea cu stafilococ auriu cu caracteristici de multirezistenţă în cazul apelantului-reclamant.
Având în vedere data la care apelantul-reclamant a suferit, la Spitalul de Urgenţă X, intervenţia chirurgicală la fractura 1/3 inferioară femur stâng şi pentru fractura cominutivă condil femural intern stâng, respectiv data de 25 august 2009 şi data la care a fost depistată infecţia cu stafilococ auriu, respectiv 15 septembrie 2008 (în urma recoltării la 11 septembrie 2008 a secreţiei depistată la nivelul condilului intern şi la nivelul focarului femural) - un interval de 17 zile între cele două date -, tratamentul de care a beneficiat apelantul-reclamant la unităţile spitaliceşti la care a fost internat în această perioadă, precum şi faptul că infecţia a fost depistată la nivelul secreţiei aflată la condilul intern (unde apelantul-reclamant suferise intervenţia chirurgicală la Spitalul de Urgenţă X), a fost apreciată ca întemeiată acuzaţia apelantului-reclamant că a fost infectat cu stafilococ auriu la Spitalul de Urgenţă X.
Aceasta, întrucât prezenţa stafilococului auriu a fost depistată la nivelul secreţiei de la condilul intern, unde apelantul-reclamant a suferit o intervenţie chirurgicală la Spitalul de Urgenţă X, la momentul când s-a procedat la redeschiderea plăgii şi efectuarea unei noi intervenţii chirurgicale.
Faptul că pe perioada internării la Spitalul de Urgenţă X şi la 01 septembrie 2008, prin buletinul de analize medicale, s-a constatat bacterioscopia negativă, a fost apreciat ca nerelevant întrucât potrivit raportului de expertiză medico-legală, în această perioadă apelantul-reclamant era sub tratament cu antibiotice puternice, de spectru larg, fiind astfel dificil sau chiar imposibil de depistat prezenţa stafilococului auriu în sânge.
S-a avut, de asemenea, în vedere şi faptul că prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză s-a precizat că modul de infectare cu stafilococ auriu este, în cazul apelantului-reclamant, în cadrul intervenţiilor chirurgicale suferite, fără a se putea determina cu precizie şi certitudine, la data efectuării expertizei, momentul exact al contaminării.
În raport de aceste considerente, dar observând şi că apelantul-pârât nu a contestat cuantumul daunelor acordate şi modul de apreciere a acestora în raport de probatoriile administrate, instanţa de apel a respins apelul acestei părţi ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
1. Recursul declarat de reclamant a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.6 şi 8 C.proc.civ., iar în dezvoltarea acestuia, recurentul a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
Instanţa de apel a respins în mod greşit cererea de majorare a daunelor morale acordate de către prima instanţă, cu motivarea că aceasta ar constitui o cerere nouă în sensul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.
Recurentul-reclamant consideră că această argumentare a instanţei de apel este greşită, deoarece majorarea petitului unei cereri privind acordarea de daune materiale şi morale, deja formulate înaintea primei instanţe, ca urmare a faptului că prejudiciul suferit de către reclamant s-a majorat si intensificat constant pe parcursul soluţionării cauzei, deci inclusiv după pronunţarea hotărârii primei instanţei, nu constituie o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C.proc.civ., ci reprezintă despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 294 C.proc.civ. „(l) în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. (2) Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală."
Practica judecătorească şi doctrina au apreciat că este interzis a fi formulate direct în apel pretenţiile decurgând din raporturi juridice noi, deduse judecăţii direct în apel, ce nu au fost discutate cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă. În cazul de faţă, este evident că pretenţiile majorate ale reclamantului sunt fundamentate pe acelaşi raport juridic de răspundere civilă delictuală, dedus judecăţii prin cererea iniţială de chemare în judecată, doar cauza acestora fiind diferită, în sensul că acestea sunt determinate de prelungirea şi agravarea suferinţelor reclamantului după pronunţarea hotărârii primei instanţe.
În sprijinul susţinerii sale, recurentul a invocat prevederile alin. (2) teza a IV-a art. 294 C.proc.civ., potrivit cu care în apel se vor putea cere despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. Ori despăgubirile în cauză au fost solicitate pentru că se iviseră după darea hotărârii primei instanţe, care avusese în vedere un prejudiciu material şi moral estimat la data formulării cererii de chemare în judecată (25 februarie 2011), când reclamantul nu putuse estima ce se va petrece în viitor, până la data hotărârii primei instanţe, şi după aceea, precum şi în prezent, el fiind nevoit să se supună unor noi intervenţii, în vederea continuării tratamentului medical (ale cărui durată şi costuri nu puteau fi anticipate, deci, implicit, nu puteau fi anticipate suferinţele şi prejudiciul moral aferent acestui tratament).
Această situaţie rezultă şi din modul în care reclamantul şi-a motivat majorarea despăgubirilor în apel, ca şi din natura pretenţiilor reclamantului şi specificul acestora, respectiv faptul că prejudiciul moral decurgând din suferinţe fizice îndelungate, survenite inclusiv după pronunţarea hotărârii primei instanţe, nu poate fi în mod obiectiv calculat şi cuantificat în funcţie de o dată fixă, respectiv data pronunţării hotărârii primei instanţe, pentru a se putea indica o sumă distinctă, ce i s-ar cuveni acestuia strict pentru prejudiciul suferit după această dată cronologică.
În mod greşit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale în sumă de 8.300 euro,
reprezentând cheltuieli suportate de reclamant cu îngrijirile medicale în Germania, sub motivul neprobării caracterului cert al acestor cheltuieli, dedus din modul de întocmire a documentului doveditor, scris în limba română pe un tipizat al clinicii germane şi semnat de un medic german, conform legii germane.
Recurentul a arătat că medicul care a scris respectivul document cunoaşte limba română, fiind originar din Timişoara, dar profesează la clinica din Germania, iar faptul că şi Statul Român a suportat în parte finanţarea îngrijirilor medicale nu constituie un argument că proba invocată de reclamant nu ar corespunde adevărului, iar cheltuiala atestată n-ar fi fost reală. Din celelalte probatorii administrate în cauză, respectiv răspunsurile date de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, rezultă fără echivoc, pe de o parte, că Statul Român asigură doar parţial costurile pentru tratamentul medical efectuat în străinătate, respectiv doar costurile directe de spitalizare, care nu includ onorariile personalului medical, iar pe de altă parte că suma de 8.300 euro este una certă, nefiind exagerată, nejustificată sau nefundamentată.
În limitele acestor critici de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, rejudecarea apelului cu admiterea majorării câtimii daunelor morale solicitate în apel, precum şi a daunelor materiale de 8.300 euro.
2. Recursul declarat de pârâtul Spitalul de Urgenţă X a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., iar în dezvoltarea acestuia, recurentul-pârât a susţinut următoarele critici:
Este cert că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză la instanţa de fond şi cea de apel, reclamantul nu a contactat infecţia nosocomială în această unitate spitalicească, în perioada de o săptămână în care a fost internat (25 august 2008 – 31 august 2008) la unitatea pârâtă, el neprezentând simptome care să justifice o atare infecţie, în timp ce testele de laborator au arătat că nu era infectat cu stafilococul auriu (buletinul de analize de laborator din 01 septembrie 2008 are concluzii clare şi ferme: „bacterioscopie negativă, cultura - floră fără semnificaţie clinică).
Este important de reţinut că acest buletin de analize este de la un laborator terţ şi este o confirmare ştiinţifică a faptului că în momentul în care pacientul a fost transferat de la unitatea pârâtă, acesta nu era infectat.
Abia pe data de 15 septembrie 2008, la două săptămâni după ce fusese transferat de la Spitalul X, a fost depistată infecţia cu stafilococ auriu. Până la 15 septembrie 2008 trecuseră două săptămâni de la transfer şi aproape 3 săptămâni de la data la care fusese efectuată intervenţia chirurgicală la Spitalul X, iar în acest interval de timp reclamant a fost internat la Spitalul de Pneumologie în perioada 01 septembrie 2008 – 08 septembrie 2008 şi la Clinica de Ortopedie a Spitalului S.I. de la 08 septembrie 2008 la 15 septembrie 2008.
Deşi a fost internat la trei unităţi spitaliceşti, doar recurenta-pârâtă a fost considerată vinovată, fără a exista o probă directă a faptului că reclamantul a fost infectat cu stafilococul auriu în această unitate.
Raportul de expertiză medico - legală efectuat la instanţa de fond nu face menţiunea că reclamantul ar fi fost infectat în perioada cât a fost internat la unitatea pârâtă, dar arată clar că la 01 septembrie 2008 pacientul nu era infectat.
În plus, potrivit concluziilor studiului de caz depus la dosarul cauzei, „Din analiza buletinului de analiză din 06 septembrie 2013 efectuat la o clinică de ortopedie din Italia reiese că izolatul recoltat de la pacient este un stafilococ auriu iar din analiza antibiogramei rezultă că acesta are fenotipul de rezistenţă 0 (zero) aşadar este o tulpină comunitară comună (conform standardelor) şi nu o tulpină de spital, adică nu un stafilococ luat dintr-un spital (STAUR-0,OXA-S)”.
În opinia recurentei-pârâte, aceasta constituie o probă în sensul că stafilococul auriu nu este o cultură de spital, dovedind că este implicată o cauză externă, ce înlătură aplicarea dispoziţiilor art.644 din Legea nr. 95/2006 în raporturile faţă de ea.
Recurenta-pârâtă cere a fi observat şi raportul de expertiză medico-legală efectuat la instanţa de apel, care arată că „este posibil ca această infecţie să fi fost dobândită în cursul intervenţiilor multiple fără să existe o certitudine unde şi când s-a produs contaminarea", în timp ce concluziile raportului precizează că certitudinea stabilirii infectării la Spitalul X sau după transferul de la acest spital poate fi documentată doar prin metoda de investigaţie moleculară.
Faţă de aceste concluzii, susţine că era obligatoriu ca instanţa de apel să administreze proba cu o expertiză de specialitate, prin metodele de investigaţie moleculară, pentru a se stabili fără dubii certitudinea infectării într-una din cele trei locaţii medicale, în lipsa unei atare probe care să permită stabilirea cu certitudine a vinovăţiei, soluţia adoptată apare ca fiind total nedreaptă.
Este adevărat că şi prezumţiile sunt probe dar, atâta vreme cât există probe ştiinţifice ce se pot administra (investigaţia moleculară) iar acestea nu au fost administrate, soluţia adoptată nu poate fi acceptată.
Deşi raportul de expertiză medico-legal menţionează că la Spitalul X s-a aplicat terapia cu antibiotic menită să asigure protecţia faţă de o infecţie cu bacterii (s-au administrat gentamicină, cefort, metronidazol), instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtei, reţinând că infecţia a fost depistată la nivelul secreţiei aflată la condiculul intern, unde intimatul reclamant suferise intervenţia chirurgicală.
Acest raţionament al instanţei este eronat, întrucât, chiar şi fără a deţine un bagaj solid de cunoştinţe medicale, se ştie că o infecţie se instalează în punctul cel mai vulnerabil, iar acesta este acolo unde există o rană deschisă. În tot cazul, de aici nu se putea deduce faptul că infecţia a fost contactată în incinta unităţii pârâte, putând fi contactată şi ulterior.
Recurenta-pârâtă a făcut referire, ca precedent judiciar, la decizia 3607/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, într-o speţă similară, a casat cu trimitere spre rejudecare, apreciind că atâta vreme cât pacientul a mai fost internat şi la o altă unitate medicală, este necesară administrarea tuturor probelor utile pentru determinarea momentului producerii faptului ilicit şi, pe cale de consecinţă, a persoanei vinovate şi a cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată. În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) teza a II-a a C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa de rejudecare să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză şi a celeilalte unităţi spitaliceşti la care pacientul a fost internat.
În considerarea acestor motive, a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, instanţa de fond urmând a administra proba ştiinţifică evocată.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamant este fondat, în limitele şi pentru motivele ce se vor prezenta în cele ce urmează, în timp ce recursul declarat de pârât va fi constat nul, în condiţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.
Cu referire la recursul declarat de reclamant, se reţine că cea dintâi critică a acestuia a pus în discuţie legalitatea interpretării şi aplicării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 294 alin. (2) teza a IV-a C.proc.civ. în raport de pretenţiile solicitate de această parte pe calea apelului, respectiv 500 euro reprezentând costul îngrijirilor medicale ulterioare datei de 21 decembrie 2012 (data pronunţării hotărârii de primă instanţă) şi 250.000 de euro reprezentând majorare a daunelor morale.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că această critică se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aprecierea temeiniciei sale fiind strâns legată de modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 294 alin. (2) C.proc.civ. la cazul concret dedus judecăţii. În mod evident această critică nu ar putea fi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. – motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant – care se referă la cazurile când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, nemulţumirea reclamantului fiind aceea a neacordării de către instanţa de apel a ceea ce s-a apreciat că el a solicitat „în plus” acesteia.
Aceste pretenţii ale reclamantului au fost calificate de instanţa de apel drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă instanţă şi de dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ., şi deci, considerate inadmisibile de dedus judecăţii direct în faza procesuală a apelului.
Instanţa de recurs apreciază ca fiind legală calificarea dată acestor pretenţii de către instanţa de apel, având în vedere că „despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanţe” la care se referă teza a IV-a a art. 294 alin. (2) C.proc.civ., sunt acele despăgubiri cerute prin acţiune dar care, dat fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă şi după pronunţarea hotărârii de fond.
Or, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar şi a celei precizatoare (depusă la 14 decembrie 2012), se înţelege că reclamantul a dedus judecăţii raportul juridic litigios având ca obiect repararea prejudiciilor de ordin material şi moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub tratament şi îngrijiri medicale la unitatea pârâtă, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, în raport de starea sănătăţii sale actuale, prin acordarea unor sume globale.
Astfel, potrivit precizării de acţiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 34.500 euro, cu titlu de daune materiale, din care 15.800 euro reprezentând onorariile medicilor, asistentelor, costurile medicamentelor, cheltuielile de deplasare, cazare şi masă în străinătate cu prilejul intervenţiilor şi tratamentelor medicale anterioare introducerii cererii, iar 18.700 euro reprezentând diferenţa de venituri la care era îndreptăţit în perioada 2009 - 2012 inclusiv şi de care a fost lipsit din cauza incapacităţii de muncă şi handicapului permanent dobândit.
Aşadar, din punct de vedere al daunelor materiale, se poate spune că cererea de chemare în judecată nu a vizat acordarea unor despăgubiri care, prin caracterul lor succesiv, să fi continuat să curgă şi după pronunţarea hotărârii de primă instanţă, pentru a se justifica pretenţia reclamantului de a-i fi acordate şi despăgubirile cu îngrijirile medicale efectuate ulterior datei de 21 decembrie 2012, solicitate direct în apel şi cu judecarea cărora acesta nu a învestit prima instanţă.
Cererea sa de chemare în judecată s-a referit - în privinţa daunelor materiale decurgând din costurile îngrijirilor medicale - la acordarea unor sume fixe, precis determinate, constând în onorariile medicilor, asistentelor, costurile medicamentelor, cheltuielile cu deplasarea, cazarea şi masă în străinătate cu prilejul intervenţiilor chirurgicale şi tratamentelor medicale efectuate anterior promovării acţiunii sale şi pe care le-a evocat punctual în motivarea acesteia.
În ceea ce priveşte daunele morale, acestea au fost solicitate sub forma unei sume globale şi au fost justificate atât prin suferinţele decurgând din agravarea stării sănătăţii, din supunerea reclamantului unor numeroase şi succesive intervenţii chirurgicale şi tratamente medicale, dar şi prin handicapul permanent dobândit de acesta, prin pierderea capacităţii de muncă, dar şi a perspectivelor sale de tânăr independent care dobândise certitudinea realizării sale profesionale.
Luând în calcul toate aceste prejudicii de ordin moral, cu această justificare, prima instanţă a şi recunoscut dreptul reclamantului de a fi despăgubit cu suma globală de 500.000 de euro, astfel că solicitarea din apel, de majorare a acestor daune cu suma de 250.000 de euro, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menţionate în cererea de chemare în judecată, ori ar fi ataşată suferinţelor provocate de noi proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus, aceasta şi în considerarea explicaţiilor anterioare relative la daunele materiale cu cercetarea şi acordarea cărora reclamantul a învestit instanţele judecătoreşti (prin care s-a stabilit că partea nu a dedus judecăţii şi pretenţii privitoare la eventuale costuri ale unor proceduri medicale viitoare).
Cea de-a doua critică a reclamantului a combătut soluţia instanţelor de fond de a-i respinge pretenţia de dezdăunare privitoare la suma de 8.300 euro, solicitată cu titlu de daune materiale reprezentând costuri medicale suportate de reclamant cu prilejul intervenţiilor chirurgicale din Germania.
Deşi în privinţa acestei critici recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va reţine incidenţa acestora, dat fiind că neîncuviinţarea acestei pretenţii a reclamantului nu a fost consecinţa greşitei interpretări de către instanţele judecătoreşti a actului juridic dedus judecăţii (în sensul de negotium juris) prin schimbarea naturii ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Atât prima instanţă, cât şi cea de apel au înlăturat aceste pretenţii pentru lipsa certitudinii efectuării respectivelor cheltuieli de către reclamant, dar şi întrucât au reţinut că acesta a beneficiat, pentru îngrijirile medicale efectuate în străinătate, de achitarea costurilor aferente din partea Statului Român, conform formularului E 112.
Or, se constată că suma de 8.300 de euro a reprezentat, potrivit afirmaţiilor reclamantului şi înscrisului doveditor utilizat de parte, onorariile medicilor şi asistentelor medicale ce au acordat îngrijire părţii pe durata internării şi tratării acesteia în Clinica A. din Germania, în timp ce în baza formularului E112, de care a beneficiat şi reclamantul, Statul Român suportă doar costurile serviciilor medicale prevăzute în pachetul de bază de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România şi doar în limita costurilor tratamentelor din România ( în conformitate cu prevederile art. 8 alin.5 şi 7 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S.S. nr.729/2009, în vigoare la acea dată). De altfel, înscrisul respectiv, însuşit prin parafă şi semnătură de medicul curant al reclamantului de la clinica germană confirmă că, în baza formularului E 112, au fost acoperite doar costurile directe de spitalizare pe care le-a generat internarea şi tratarea reclamantului la Clinica A., în care nu se includ şi onorariile personalului medical.
Or, în condiţiile în care legislaţia specială română permite doar decontarea parţială şi în anumite limite a costurilor tratamentelor medicale transfrontaliere (în spaţiul UE), instanţele de fond nu puteau invoca drept argument valabil al respingerii pretenţiei reclamantului vizând suma de 8.500 de euro împrejurarea că acesta ar fi beneficiat de decontarea cheltuielilor medicale generate de operaţiile efectuate în Italia şi Germania din partea statului român, prin intermediul formularului E 112, fără măcar a verifica în concret sumele de restituirea cărora partea a beneficiat şi, mai ales, tipul de servicii incluse în operaţiunea de decontare.
Pe de altă parte, lipsa caracterului cert al angajării acestor cheltuieli de către reclamant a fost invocată de către ambele instanţe de fond cu referire la tipul, forma şi conţinutul înscrisului doveditor al cheltuielilor medicale de care s-a prevalat partea în această procedură, înscris reprezentat de o scrisoare medicală iar nu de un document standard de plată, precum ordin de plată, chitanţă, factură, etc., scrisă în limba română, pe un formular tipizat al Clinicii A. din Germania, care a fost semnat de medicul curant al reclamantului (medic german).
Cât priveşte tipul de înscris, chiar dacă acesta nu îmbracă forma unui instrument uzual de plată, este neîndoielnic că respectiva scrisoare medicală are valoarea unui înscris sub semnătură privată - cel puţin pentru sumele arătate ca plătite deja şi valoarea unui început de dovadă - pentru sumele menţionate ca făcând obiectul unei plăţi viitoare, ce atestă plata unor sume de bani de către reclamant şi datorarea altor sume, în schimbul serviciilor medicale de care a beneficiat acesta pe timpul spitalizării şi tratării sale la clinica germană amintită.
Pe de altă parte, asupra formei şi conţinutului său, reclamantul a administrat în recurs un înscris ce conţine informaţii publice în legătură cu persoana medicului semnatar al înscrisului, prin care se confirmă originea română, ca şi desfăşurarea activităţii profesionale a acestuia la Clinica A. din Germania, aspecte de natură să înlăture rezervele manifestate de instanţele de fond în evaluarea înscrisului în cauză.
Cum, în legătură cu pretenţia în sumă de 8.300 de euro recurentul-reclamant a înlăturat unul din argumentele reţinute de instanţele de fond în justificarea respingerii acesteia, iar celălalt, precum s-a reţinut anterior, nu putea fi invocat fără o verificare prealabilă a costurilor şi tipului de servicii de a căror decontare a beneficiat partea în baza formularului E112, din partea Statului Român, se impune o reevaluare a solicitării reclamantului strict în limita acestor daune în raport de actualul cadru probatoriu al litigiului, instanţa de rejudecare având posibilitatea şi de a completa ori suplimenta probatoriile pe acest aspect.
Având în vedere că o astfel de activitate este incompatibilă judecăţii în recurs şi apreciind că în privinţa sumei de 8.300 de euro solicitată cu titlu de daune materiale, situaţia de fapt a cauzei nu a fost deplin lămurită, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant şi a casat în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului acestuia împotriva sentinţei civile nr. 2748/2012 a Tribunalului Bacău, pe care a desfiinţat-o în parte, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă pe aspectul menţionat în cele ce preced.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Spitalul de Urgenţă X, se reţine că a fost întemeiat doar în mod formal pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 – „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” – şi ale art. 304 pct. 9 C.proc.civ. – „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, niciuna din dezvoltările motivelor recursului nepermiţând încadrarea în aceste temeiuri legale, dar nici în altele dintre cele enumerate limitativ la celelalte puncte ale art. 304 C.proc.civ., ce corespund motivelor legale de recurs.
De altfel, în concluziile sale orale asupra recursului, reprezentatul convenţional (avocatul) acestei părţi a şi declarat că nu mai insistă în susţinerea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Se observă astfel că, în mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, în integralitatea memoriului de recurs formulat, recurentul-pârât a reiterat aspecte ale situaţiei de fapt a cauzei, a prezentat şi analizat probe care, în opinia sa, nu erau de natură a stabili cu precizie că infectarea reclamantului a avut loc pe durata spitalizării şi tratării sale la această unitate ori care dovedeau că acesta a fost infectat cu o tulpină comunitară de stafilococ auriu, aşadar nu una intraspitalicească; în egală măsură, recurentul a criticat neadministrarea unor probe suplimentare de natură să permită stabilirea cu certitudine a vinovăţiei pentru fapta ilicită acuzată (spre exemplu, investigaţia moleculară, probă a cărei administrare, de altfel, s-a opinat a fi tardivă şi nerelevantă la acest moment prin suplimentul la expertiza din apel) şi a criticat modul de interpretare şi apreciere a probelor de către instanţa de apel, contestând concluziile deduse de aceasta în urma unei atare analize.
Pe baza unor atare critici, recurentul-reclamant a susţinut, spre exemplu, că rezultă cu certitudine din probatoriile administrate la instanţa de fond şi cea de apel, că reclamantul nu a contactat infecţia nosocomială în această unitate spitalicească, în perioada de o săptămână cât a fost internat. În continuare, recurentul a prezentat elementele situaţiei de fapt şi pe cele probatorii pe care şi-a susţinut afirmaţia, aceleaşi care au fost analizate şi interpretate ori înlăturate prin hotărârile instanţelor de fond ce au reţinut o concluzie contrară.
Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 al art. 304 C.proc.civ.
Vechile dispoziţii ale art. 304 pct. 10 şi 11 C.proc.civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situaţiei de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârşite de instanţele de apel ori corectarea modului de interpretare şi apreciere a probelor, au fost abrogate aşa încât critici similare celor invocate de recurentul-reclamant în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. sunt incompatibile cu temeiul legal arătat, dar şi cu structura actuală a recursului, în ansamblul său.
Cât priveşte critica de încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 129 C.proc.civ. prin neextinderea cadrului procesual şi introducerea în cauză a celorlalte două spitale la care a fost tratat reclamantul în perioada de referinţă a infectării (în scopul afirmat al creării posibilităţii pentru recurentul-pârât de răsturnare a prezumţiei de culpă ce joacă asupra sa), critică susţinută prin concluziile orale de către avocatul recurentului-pârât, se constată că aceasta nu se regăseşte în memoriul de recurs depus la dosar şi care constituie actul procedural ce creează cadrul legal necesar declanşării şi exercitării unui control în legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile de nelegalitate formulate - în acord cu prevederile art. 302 alin. (1) lit. c) şi art. 303 alin. (1) C.proc.civ. - în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă.
Or, legat de acest aspect, singura referire regăsită în memoriul de recurs al acestei părţi, este aceea în care invocă procentul judiciar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 3607/2008, în care instanţa supremă a dat îndrumare instanţei de rejudecare de a pune în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză şi a celeilalte unităţii spitaliceşti la care fusese internat pacientul din respectiva cauză.
Această referire însă este rămasă izolată, nefiind însoţită de o critică concretă de nelegalitate la adresa activităţii de judecată înfăptuită de instanţa de apel, similară ori în conţinutul celei susţinute de apărătorul recurentului-pârât în concluziile sale orale asupra recursului, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a putut considera legal învestită, spre a putea proceda la analizarea temeiniciei acesteia.
În consecinţă şi în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nulitatea recursului declarat de recurentul-pârât pentru argumentul neîncadrării acestuia în motivele legale prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C.proc.civ. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei privind acordarea daunelor morale şi a celorlalte despăgubiri materiale.