Imobil preluat abuziv. Restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul beneficiarului de la momentul emiterii dispoziției. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru perioada în care imobilul a fost deținut de stat.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : imobil
- contravaloarea lipsei de folosință
- dispoziție de restituire
- drept de proprietate
C.civ. din 1864, art. 998-999
Legea nr. 10/2001
Noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat, fiind astfel necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț.
Cum însă reclamanții au redobândit în proprietate şi posesie imobilul, ce a aparţinut autorului lor, în temeiul legilor speciale de reparaţie, iar nu pe calea dreptului comun, nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului de existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, în perioada cuprinsă între momentul preluării bunului de către stat (1948) și momentul restituirii (2007), perioadă pentru care au solicitat despăgubirile.
Distincția dintre cele două tipuri de acțiuni este relevantă în ceea ce priveşte data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existenţa dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr.10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situaţia acţiunii în revendicare. Însă, cum reclamanții au optat pentru restituirea imobilului în procedura specială de reparaţie, au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a bunului și, prin urmare, numai de la acea dată, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosinţă asupra imobilului.
Secția I civilă, decizia nr. 278 din 28 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 16 mai 2011, reclamanţii J.S.S. şi E.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, pentru perioada 01 iunie 1948 – 19 aprilie 2007 şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând de la 01 iunie 1948 şi până la data plăţii efective.
În motivarea cererii, s-a arătat că tatăl reclamanţilor, V.S. împreună cu unchiul acestora, M.J.S. au cumpărat dreptul de proprietate asupra imobilului conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx89/1945.
Ulterior, în 1947, tatăl reclamanţilor a dobândit de la Banca M.B., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 198,50 mp reprezentând parcelele nr. 20 şi 21 din fosta parcelă J. Cele două imobile achiziţionate succesiv au format imobilul compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti.
În luna mai 1948, acest imobil a fost confiscat, iar în anul 2008 le-a fost restituit prin dispoziţia primarului Municipiului Bucureşti nr. 10502 din 19 mai 2008.
Anterior emiterii acestei decizii, reclamanţii au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx5 din 19 aprilie 2007 prin care s-au obligat să înstrăineze imobilului către numita G.E., de la acel moment ei renunţând la orice pretenţii cu privire la imobil.
În privinţa cererii de faţă, reclamanţii au arătat că, deşi le-a fost restituit în natură imobilul anterior confiscat, totuşi nu a fost acoperit şi prejudiciul nerealizat (lucrum cessans) şi că cel obligat să îl repare este pârâtul Statul Român întrucât a preluat abuziv imobilul, lipsindu-i în mod ilegal de dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999, art. 1088 C.civ., O.G. nr. 9/2000.
Sub aspectul achitării taxei judiciare de timbru, reclamanţii au arătat că cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrare a cererii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune motivat de faptul că această acţiune este una personală, suspusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul a început să curgă din anul 1996, când reclamanţii au susţinut că au demarat proceduri judiciare şi administrative pentru recuperarea imobilului sau cel mai târziu în anul 2001, când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001.
S-a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de faptul că, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat. Pe de altă parte, conform art. 3 din Decretul nr. 524/1955 privind completarea şi modificarea Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, „chiriile cum şi alte venituri ale imobilului restituit, atât cele încasate, cât şi cele datorate până în ziua restituirii imobilului, au fost şi sunt în drept a le încasa unităţile care au avut în administrare imobilul”.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi angajată răspunderea statului întrucât nu a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Cererea a fost anulată ca netimbrată, prin sentinţa civilă nr. 6769/2011. Această sentinţă a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare prin decizia nr. 2309/2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, instanţa de control judiciar reţinând că nu se putea anula cererea în lipsa evaluării pretenţiilor.
În urma casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, fiind dispusă efectuarea unei expertize evaluatorii în vederea stabilirii competenţei şi a taxei judiciare de timbru.
La termenul din 06 februarie 2014, reclamanţii şi-au precizat obiectul cererii, respectiv au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.545.638 euro în echivalent lei, respectiv 11.257.067 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că valoarea obiectului cererii depăşeşte 500.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 701 din 15 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În cazul drepturilor personale cum este şi cel valorificat prin prezenta acţiune (dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane este un drept de creanţă), calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, în speţă pretinsul autor al faptei ilicite şi pârâtul chemat în judecată.
În cauza de faţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instanţa de fond a apreciat că această fundamentare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi primită deoarece reclamantul pretinde că răspunderea pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin faptul că a fost lipsit de folosinţa bunului său imobil, aparţine statului. În ce măsură pretenţia reclamantului este sau nu fondată, deci în ce măsură răspunderea civilă a statului poate fi reţinută pe temeiul juridic şi faptic invocat de reclamant este o chestiune de fond care se poate tranşa numai prin analiza temeiniciei pretenţiilor reclamantului. În privinţa calităţii procesuale pasive însă, cauza acţiunii astfel cum a fost aleasă de reclamant, singurul care poate face o asemenea alegere pentru întemeierea pretenţiilor sale deduse judecăţii, este suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a statului în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul Statul Român a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 1996, respectiv la data la care reclamanţii susţin că au demarat o serie de demersuri judiciare şi administrative pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului indicat în acţiune sau cel mai târziu în anul 2001, atunci când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 în acelaşi scop.
Tribunalul a constatat că, faţă de temeiul juridic pretenţiei invocate de reclamanţi pentru acţiunea de faţă, respectiv răspunderea civilă delictuală, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, conform regulii tempus regit actum.
Or, sub acest aspect, este de constatat că reclamanţii au cunoscut paguba precum şi persoana care răspunde de ea la momentul la care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, respectiv 19 mai 2008, data emiterii dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti, deoarece la acel moment s-a stabilit cu certitudine că imobilul fusese preluat în mod abuziv de stat.
Pe cale de consecinţă, întrucât acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 16 mai 2011, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată.
În privinţa fondului, tribunalul a constatat că pretenţiile deduse judecăţii sunt reprezentate de plata de despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 iunie 1948 - 19 aprilie 2007, temeiul acestor pretenţii fiind faptul preluării imobilului de către stat în perioada regimului comunist.
Cu privire la acest temei al acţiunii de faţă, tribunalul a constatat că, deşi în mod cert prin preluarea imobilului din Bucureşti, de către stat în perioada regimului comunist, reclamanţilor li s-a produs un prejudiciu constând în pierderea dreptului de proprietate asupra bunului menţionat, totuşi acest prejudiciu a fost acoperit în întregime prin restituirea în natură a imobilului în condiţiile speciale de reparaţie, respectiv ale Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că, pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada istorică menţionată, aceasta este singura modalitate de reparaţie a prejudiciului produs persoanelor îndreptăţite, nefiind posibil a se reţine şi un alt prejudiciu reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului în perioada respectivă, deoarece acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de persoanele fizice şi juridice în perioada regimului comunist nu poate avea loc decât în măsura şi în limitele în care statul alege să răspundă pentru anumite consecinţe ale existenţei acestei perioade istorice. O asemenea alegere este exerciţiul puterii suverane a statului care nu se poate manifesta decât prin adoptarea unei legi speciale de reparaţie.
Instanţa de fond a apreciat că în privinţa imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, o asemenea lege specială de reparaţie există, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin această lege au fost stabilite condiţiile în care se face repararea prejudiciului şi anume fie prin restituirea în natură fie, după caz, prin echivalent. În plus, prin această lege, statul a stabilit şi limitele răspunderii sale patrimoniale pentru prejudiciile create prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr. 10/2001. Această limită este reprezentată de valoarea bunului preluat de către stat, deci prejudiciul efectiv, nu şi cel reprezentat de lipsa de folosinţă a aceluiaşi bun, adică lucrum cessans. Pentru acest din urmă prejudiciu, statul nu poate fi ţinut responsabil în lipsa unei legi speciale de reparaţie, în această privinţă nefiind vorba de o simplă răspundere civilă delictuală în condiţiile art. 998 - 999 ci tot de răspunderea statului pentru consecinţele unei perioade istorice, cea a regimului comunist, care la rândul său a existat tot ca urmare a exerciţiului puterii suverane a statului exprimate începând cu 6 martie 1945 şi până în 22 decembrie 1989.
Aşa fiind, neexistând o lege de reparaţie specială în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada în care acesta a fost în patrimoniul statului până la restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001, a acorda despăgubiri în temeiul prevederilor art. 998 - 999 C.civ. pentru aceste consecinţe ale existenţei regimului comunist, ar însemna depăşirea limitelor puterii judecătoreşti.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii care au susţinut că argumentaţia primei instanţe este întemeiată pe o teză greşită, în sensul că a negat dreptul de proprietate care întemeiau pretenţiile apelanţilor.
Apelanţii consideră că este necontestat, inclusiv în motivarea primei instanţe, că există o răspundere a statului pentru consecinţele perioadei regimului comunist, răspundere care nu este una reglementată distinct ca o răspundere a statului pentru consecinţele unei perioade istorice, ci este o răspundere juridică ce trebuie calificată prin raportare la temeiurile regăsite în legislaţie, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
În continuarea acestui raţionament, apelanţii consideră că nu există o prevedere legală care să limiteze răspunderea statului pentru beneficiul nerealizat, apreciind că dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze o astfel de răspundere ar fi trebuit să o legifereze explicit, legiferare care, însă, ar fi fost neconstituţională.
În orice caz, puterea suverană a statului şi exerciţiul acesteia nu implică dreptul statului de a-şi limita răspunderea juridică în mod arbitrar.
Prin decizia civilă nr. 404/A din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut că situaţia concretă din speţă se descrie în aceea că reclamanţii au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe calea procedurii administrative reglementate de una din legile de reparaţie din domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001, iar nu în urma unei acţiuni de drept comun în virtutea căreia să se fi statuat asupra existenţei unei fapte ilicite a statului care să nască dreptul la reparaţia integrală a eventualului prejudiciu. S-a arătat că fiecare cale are avantaje şi dezavantaje specifice, spre exemplu Legea nr. 10/2001 extinde şi recunoaşte de drept caracterul abuziv al preluării unor imobile pentru situaţii cărora, într-o acţiune de drept comun, recunoaşterea acestui fapt putea comporta discuţii şi necesita probe.
Întrucât s-au prevalat şi au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale de reparaţie, iar nu de cele ale unei hotărâri într-o procedură de drept comun, instanţa de apel a considerat că reparaţiile pe care le pot pretinde apelanţii se limitează doar la cele prevăzute în legea specială de ale cărei dispoziţii s-au prevalat.
În aceste condiţii, reţinând că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte dreptul foştilor proprietari la lucrum cessans (acesta poate fi acordat, în temeiul dreptului comun, exclusiv dacă ulterior emiterii dispoziţiei de restituire, în termenul legal, aceasta nu este pusă în executare şi doar pentru perioada ulterioară emiterii dispoziţiei), Curtea a respins apelul formulat şi a păstrat sentinţa atacată.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
Decizia a fost motivată într-o manieră expeditivă şi deloc riguroasă, aplicând greşit legea în raţionamentul care se referă la limitele exerciţiului puterii suverane a Statului Român, raportat la tezele evocate.
Recurenţii au susținut că prin prezentul recurs nu se doreşte intervenirea în activitatea legislativă şi în puterea suverană a statului de a legifera, ci să se sublinieze că reglementarea specială nu exclude aplicarea totală a regulilor generale privind răspunderea civilă delictuală, neaflându-se în prezenţa unei culpe, ci în prezenţa unei răspunderi obiective, răspundere recunoscută şi asumată tocmai prin promulgarea Legii nr. 10/2001.
S-a invocat principiul garantării şi ocrotirii proprietăţii private ca unic principiu fundamental al dreptului românesc. Ocrotirea în mod egal a proprietăţii private constituie o aplicaţie în această materie a principiului egalităţii în faţa legii, principiu consacrat de art. 16 din Constituţie. Aceleaşi drepturi sunt protejate şi prin Convenţia europeană, prin art. 41 şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
În ceea ce priveşte răspunderea juridică - element implicit al Legii nr. 10/2001, s-a susţinut că răspunderea Statului Român nu este un aspect contestat, prin raportare la fapta ilegală săvârşită de către intimată, mai precis confiscarea casei aparţinând unei rude de gradul 1, răspundere care trebuie calificată în mod legal şi prin raportare la temeiurile existente în legislaţia română.
De altfel, în motivarea sa, instanţa de apel nu a oferit temeiul juridic al calificării date răspunderii statului, neindicând vreun sediu al acestei instituţii.
Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut explicit şi retroactiv, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din lege, dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedaţi fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.
Recurenţii au susținut că în situaţia în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat „că privarea de proprietate, dispusă în baza legii interne sau existentă în fapt, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, ca principiu, ea a considerat repunerea în situaţia anterioară ca cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile, cu eventuala adăugare a obligaţiei statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa bunului şi/sau de daune morale” .
În situaţia dedusă analizei există o evidentă încălcare a dreptului de proprietate, scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 fiind de a proteja limitarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor.
În acest caz, dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă părţii lezate dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.
Singura calificare disponibilă în legislaţia română aplicabilă în cauză, care să corespundă concluziilor jurisprudenţiale CEDO, este aceea oferită de dreptul comun reprezentat de Codul civil aplicabil raporturilor dintre părţi, mai precis răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, reglementată de art. 998 C.civ.
Recurenţii au susţinut că sunt în prezenţa unei răspunderi obiective în situaţia în care sunt privaţi de repararea integrală a prejudiciului prin neacordarea beneficiului nerealizat derivat din lipsa de folosinţă a imobilului.
Răspunderea obiectivă este o răspundere excepţională, dar care este consacrată expres de Legea nr. 10/2001, astfel încât este de ordinul evidenţei recunoaşterea de către legiuitor a propriei fapte ilicite. Mutatis mutandis, este fără putinţă de tăgadă că intimata nu a dorit limitarea răspunderii sale, ci aplicarea principiului şi a scopului legii mai sus-indicate sub toate aspectele.
Au mai susţinut că restituirea în natură a imobilului în temeiul unei legi speciale nu vine să
acopere în integralitate prejudiciul, întrucât nu a fost acoperit şi lucrum cessans, caz în care trebuie
invocată regula generală, cea a răspunderii civile delictuale.
Atât timp cât, prin legea de reparaţie, intimata a înlăturat doar în parte consecinţele preluării abuzive a proprietăţilor şi nu în integralitate, nu poate fi întemeiat considerentul instanţei de apel în sensul că beneficiile se limitează doar la cele reglementate de legea specială.
Recurenţii au arătat că nu există o incompatibilitate între legea specială şi regulile generale în materia răspunderii civile delictuale.
Instanţele de fond au refuzat să recunoască, la nivel de principiu, posibilitatea reparării prejudiciului generat de lipsa de folosinţă a imobilelor confiscate de către Statul Român în perioada comunistă, afirmând practic că instituirea unei răspunderi pentru damnum emergens limitează sau exclude răspunderea aceleiaşi părţi în culpă pentru lucrum cessans.
Regula generală a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, impune repararea integrală a prejudiciului produs, atât sub aspectul pagubei efective (damnum emergens), cât şi sub cel al beneficiului nerealizat (lucrum cessans). De la aceasta regulă, orice excepţie trebuie în mod expres legiferată. Legea nr. 10/2001 nu operează, prin niciunul dintre articolele sale, limitări ale răspunderii civile a Statului Român, după cum nici nu stabileşte întinderea răspunderii civile a acestuia. De altfel, o prevedere legală care să limiteze răspunderea statului la damnum emergens ar fi fost în mod vădit neconstituţională.
Acţiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este diferită şi de acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun.
S-a mai arătat că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de Statul Român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 998-999 C.civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.
În situaţia imobilelor naţionalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul şi-a asumat expres răspunderea faţă de persoanele îndreptăţite pentru pagubele suferite prin naţionalizare, aceste imobile fiind considerate de legiuitor ca fiind toate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului.
Or, atât timp cât răspunderea nu este şi nici nu ar putea să fie una limitată prin voinţa proprie, este fundamentală repararea completă a prejudiciului astfel creat, o reparare nu doar în parte - cum în mod lacunar se prevede în lege, ci una integrală - cum prevăd regulile de drept comun şi regulile CEDO.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii reclamanţi au criticat greşita aplicare a dispoziţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C.civ., de către instanţa de apel, care nu le-a recunoscut posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat de Statul Român prin privarea reclamanţilor şi autorilor acestora de folosinţa imobilului situat în Bucureşti, pentru perioada 01 iunie 1948 – 19 aprilie 2007.
Recurenţii reclamanţi au susţinut că, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obţinută (damnum emergens), sunt îndreptăţiţi la plata unor despăgubiri cu titlu de lucrum cessans, solicitate prin cererea de faţă.
Înalta Curte reţine că noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosinţă, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terţ.
În cauză, recurenţii reclamanţi nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului, de existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, pe perioada de referinţă 1948 - 2007, pentru care solicită despăgubirile întrucât, astfel cum instanţele de fond au reţinut, au redobândit în proprietate şi posesie imobilul ce a aparţinut autorului lor în temeiul legilor speciale de reparaţie iar nu pe calea dreptului comun, această distincţie fiind relevantă în ceea ce priveşte data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existenţa dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situaţia acţiunii în revendicare.
Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecăţii (art. 998 - 999 C.civ.) şi obiectul asupra căruia poartă pretenţiile formulate (imobil preluat de stat în regimul anterior anului 1989), contrar celor susţinute de reclamanţi prin motivele de recurs, instanţa de apel, în mod corect, verificând prioritatea legii speciale impusă de respectarea principiului specialia generalibus derogant, inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, a statuat asupra efectului pe care aplicarea unei astfel de legi îl are asupra obligaţiei de reparare integrală a prejudiciului instituită în dreptul comun.
Corect s-a apreciat de către instanţele de fond că, în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condiţiile în care Statul Român a acceptat să restituie proprietăţile preluate abuziv de regimul comunist (recunoscută în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), prin legislaţia specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat şi pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă cu privire la imobilele ce au fost preluate şi deţinute abuziv de stat.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, atunci când un stat adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.
Punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, Statul Român a optat pentru despăgubirea integrală pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Însă modalitatea de despăgubire, care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat.
Prin faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalităţi, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conţinutul legii speciale, însă fapta ilicită ce poate fi analizată în contextul Legii nr.10/2001 nu este reprezentată de privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobilului ci de conduita Statului Român în procedura de soluţionare a notificării. Într-o acţiune precum cea de faţă reclamantul trebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular şi în concret, mecanismul de reparaţie pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient sau decizia respectivă nu a fost executată iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeaşi lege pentru a sancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire, răspunderea obiectivă a statului fiind subsidiară procedurii speciale.
Or, în cauză, nu se impută statului o conduită nelegală ce ar fi putut fi analizată pe această cale, ci un aspect pe care, în mod corect instanţele de fond, nefiind învestite cu o acţiune în revendicare în care să analizeze titlul de proprietate al autorilor reclamanţilor în comparaţie cu titlul statului, respectiv caracterul valabil sau nu al preluării şi al posesiei exercitate de stat, nu l-au putut califica drept faptă ilicită.
Distincţia operată de recurenţi în memoriul de recurs între natura diferită a acţiunii în restituire faţă de acţiunea în revendicare este corectă însă ea vine să susţină tocmai efectele distincte pe care cele două tipuri de acţiuni le produc asupra patrimoniului fostului proprietar, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de proprietate, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind, astfel cum s-a arătat, efectul retroactiv al revendicării.
În cauză reclamanţii nu au promovat o acţiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietari neîntrerupt. În acest caz, prevalându-se şi de garanţia art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie, ar fi putut pretinde existenţa unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de folosinţă (ius utendi şi ius fruendi) pe perioada
deposedării.
Dimpotrivă, au optat pentru restituirea imobilului, în procedura specială de reparaţie, ceea ce presupune că dobândesc calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului. Prin urmare numai de la acea dată, la care pot dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosinţă asupra imobilului.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată nu poate fi reţinută ca fiind cea a pierderii posesiei imobilului de către autorii lor, prezumată de reclamanţi, întrucât procedura Legii nr.10/2001 nu a impus o astfel de verificare.
Reclamanţii şi-au întemeiat criticile formulate în memoriul de recurs, între altele, pe argumentul că şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 conservă, în art. 2 alin. (2) din lege, calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil şi care, astfel îşi păstrează calitatea de proprietar pe care o exercită după primirea deciziei.
Este de observat că norma legală menţionată nu putea constitui temei juridic al cererii întrucât fusese abrogată prin Legea nr.1/2009, anterior promovării prezentei acţiuni la data de 16 mai 2011. De altfel, nici nu a fost invocată ca temei de drept în faţa instanţei de fond pentru a constitui obiect de analiză în etapele procesuale anterioare.
În consecinţă, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situaţiilor juridice intrate în domeniul de reglementare al legislaţiei reparatorii speciale, nu poate fi analizată decât în limitele pe care legiuitorul le-a fixat. Legea nr. 10/2001 şi legile ulterioare ce reglementează regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor fac aplicarea principiului restituirii integrale a bunului sau contravalorii actuale a acestuia, însă nu şi pe cel al reparării integrale a prejudiciului, pentru proprietarul deposedat de bun, astfel cum este prevăzut în dreptul comun.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a apreciat corect cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, procedând la o corectă interpretare şi aplicare a legii.
În consecinţă, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.